Pe drumul plat ca palma ce leaga Chicago de St. Louis, am trait nu de mult o intamplare care m-a bucurat si m-a uimit. Fugeam pe asfaltul de septembrie, asezati comod in masina noastra, o musculita amuzanta ce isi croia drum prin seriozitatea bolizilor de pe autostrada. Mai discutam, mai mergea muzica, mai maturam cu privirea recoltele grase si nesfarsite de porumb adiacent. Ruland noi asa linistiti, ca rezidentii permanenti pe soseaua mai mult decat generoasa a patriei de imprumut, vedem la un moment dat cum o alta masina insista sa mearga paralel cu noi, ba mai mult, la un moment dat isi lasa geamurile in jos si in ele apar capete agitate. Daca eram intr-un film probabil urma momentul in care gangsterul scotea pusca si ne comunica sec statutul de ostatici si dimensiunea rascumpararii.
Poate e bine sa lamuresc ca la noi, in Statele Unite (aveam o matusa care tot spunea la noi, la Bucuresti si ma enerva cumplit in copilarie) nu te opresti pe sosea sa ceri ajutorul cuiva sau daca te opresti e treaba ta dar nu o sa opreasca nimeni altcineva ca iti imprumute un cric, de exemplu. Poate nici acasa nu mai opreste nimeni acum, caci toata lumea e cumplit de ocupata de cand s-a pravalit peste natiune capitalismul, cu toate bucuriile sale mari. Oricum, aici opresti si suni sa vina masina de tonare, care te ia pe sus contra cost si te depune la un atelier specializat in repararea damblalelor auto.
Dar m-am lamurit repede ca nu era vorba de cerut ajutor, caci asediatorii nostri erau cumplit de veseli si doreau sa le confirmam, la o viteza de o suta si cine mai stie cati kilometri pe ora, ca si noi suntem romani. Intr-adevar, avem lipit pe masina steguletul tricolor si oamenii au vrut neaparat sa ne comunice ca si ei sunt tot romani. Cuprinsa de fiorii placuti ai recunoasterii nationale in oceanul de natii al Americii pe patru roti, am sustinut vreo cateva clipe de conversatie geam-la geam cu conationalii nostri motorizati. Asa am si aflat ca erau tocmai din Texas, locatia din care se presupune ca ne conectam si noi in anii alb-negri ai comunismului la complicatiile profesionale si personale ale petrolistilor cu ranch.
Am calatorit mai departe cuprinsa de incantare, ia uite, oamenii astia au tinut neaparat sa ne salute. Acum as indrazni sa spun ca toata intamplarea de mai sus a fost apa de ploaie internationala, pe langa o alta intalnire, si mai recenta, petrecuta tot pe autostrada. S-a repetat aproape tot scenariul, numai ca de data asta cei care incercau sa isi faca simtita prezenta erau chiar niste prieteni pe care nu ii mai vazusem de mult. Ei veneau din Alabama, de la 13 ore de condus, noi veneam numai din Indiana, de mult mai aproape. Si am dat nas in nas, geam in geam, pe o sosea cu cinci benzi pe sens, aglomerata si naucitoare, de parca ne-am fi intalnit pe ulita comunala din Prejboi. Ne-am facut cu mana, ne-am agitat, ne-am promis sa ne intalnim week-end-ul urmator si apoi ne-am strecurat fiecare cum a putut mai bine prin traficul care se complica tot mai mult. Si m-am tot intrebat ce-a fost asta, o coincidenta, un facut, sau o lume mult mai mica decat pare?
din pacate, amalia, nici in romania nu te mai ajuta nimeni pe drumuri, daca cumva ai probleme cu masina. si nici nu ai pe cine suna, ca sa te ia contra cost, ma refer la o firma specializata.
bine, ca noi nici drumuri nu prea avem, ci numai ulite cu iz de drum european, asta-i alta poveste.
asa cum tot alta poveste a devenit aceea prin care, aproape ca nu ne mai recunoastem (sau cunoastem) pe strada. ca nu mai vrem.
prieteni? regasiri?
job, casa, familie si usa inchisa. ermetic! etans!
chiar discutam astazi cu un coleg, extrem de apropiat mie, ca de cateva luni, de cand s-a despartit de prezumtiva lui sotie, e tot in deriva. si nu mi se pare firesc ca un barbat ajuns la 30 de ani, sa nu isi gaseasca un anturaj cu care sa iasa, sa discute, sa cunoasca o alta… prezumtiva.
poate ca-i e mai bine asa. te-ai gandit la varianta asta? de cele mai multe ori ce pare firesc si normal pentru noi apare diferit si neplacut unui tert ;))
pisica, stiu draga mea, ne-am rupt, am alunecat intr-un capitalism pe care il coafam asa cum ne pricepem noi, suntem tot mai indidualisti si parca mereu avem ceva de demonstrat cuiva. Si chiar ca e pacat, daca stai sa te gandesti. Iti multumesc pentru gandurile tale.
ionut, cred ca tu vorbeai despre colegul pisicii, am inteles eu bine?
da ;))
amalia, te rog sa nu-mi multumesti. cea care multumeste sunt eu… pentru articolele tale, pentru faptul ca te citesc cu drag si m-ai primit cu zambet in casuta ta de aici.
ionut, stiu de la el ca nu-i este mai bine asa… e cam in deriva. povestea a fost oarecum ciudata si intinsa in timp si spatiu…
si nu ma pot abtine sa nu zambesc referitor la bine: daca intrebi un betiv daca e bine sa bei, cu siguranta ca iti va raspunde ca da, asa cum, daca intrebi pe cineva care nu suporta alcoolul, iti va raspunde ca nu.
da, ai dreptate, binele e relativ: depinde din ce parte il privesti. 😉
Draga mea Amalia, noi impartim gratia ciudata a continentului nord-american. Am citit cu nostalgie, am parcurs si eu drumul de la Chicago la St. Louis, stiu ce stare aveam incercind sa descifrez reactiile si fixatiile americanului calator… Si cum spuneam, simbata asta e Festivalul Romanilor la Toronto. Cred ca si in Chicago se petrece cite ceva similar in perioada asta, daca nu ma insel si daca mai e valabil… Bine-ai venit aici, Amalia, scrii asa captivant, am si uitat sa merg sa dorm, desi ma jurasem ca de data asta…
Draga Simona, foarte ciudata e gratia acestui continent, si de multe ori am si urat-o, insa in seara asta o iubesc, pentru ca mi-ai amintit ca o impartim. La noi a fost deja festivalul romanesc, anul acesta s-a petrecut un pic mai repede decat de obicei. Bine v-am gasit, si mi-e atat de bine ca v-am gasit.