„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Cum am învăţat să conduc (maşina)

de

Greu.

Zburând acum două zile cu 105 km pe oră pe autostrada I-90 (care în drumul ei de 5000 de km între Boston şi Seattle trece, ce crezi, fix pe lângă casa mea de împrumut),cu muzica dată tare, o jumătate de Cobb Salad şi o treime de băutură hawaiană galbenă la bord (că noi avem voie aici cu puţin alcool la volan, dar foarte puţin) mi-am dat seama că a ajuns să îmi placă să conduc maşina.

Dar n-a fost întotdeauna aşa.

Eforturile masive de a mă transforma în conducător auto au început undeva în anii primei tinereţi, aia în care credeam că tot ce zboară e valid şi deci se mănâncă. Familia a decis că n-o să pot împlini nimic măreţ în viaţă dacă nu o să conduc autoturismul şi eu am fost de acord numai că, sincer, nu vedeam nicio cale prin care să mă transform din călător cu troleibuzul 6 din Cluj în sculă pe basculă la volanul maşinii proprii. Dar cum atâta despicare a firului în patru tinde să nu folosească la nimic, m-am prezentat regulamentar într-un gang din Cluj unde avea sediul o şcoală de şoferi care, nu ştiu de ce, mi-a inspirat încredere. Am deşertat galbenii pe un birou cam slinos, am primit chitanţă, am fost declarată înscrisă şi mi s-a indicat o zi şi o oră la care să mă prezint la un ţarc cu pietriş unde trebuiau să demareze metamorfoza mea rutieră.

Eu, în general, cu unele scăpări simpatice, am conştiinţă, aşa că m-am dus. Acolo am făcut cunoştinţă cu o Dacie cam rablagită şi un intructor blond care mi-a făcut semn să urc în Dacia rablagită. Acuma v-aş spune, dar nu ştiu dacă vă interesează, că pentru un motiv sau altul mie instructorul mi s-a părut sexy, deci am urcat în maşină. Eu nu cred că i-am părut sexy lui, că a mai vorbit jumătate de oră la telefon şi pe urmă mi-a şuierat de la marginea careului de 11 metri să pornesc maşină. Aşa, pur şi simplu? Cică da. Să pornesc şi să merg puţin în faţă. Acum omul nu mi s-a mai părut sexy ci eminamente anormal. Păi cum să merg puţin în faţă dacă nu ştiu deloc să conduc? Poate vroia să îi desenez?

Sentimentul primordial pe care l-am avut când am ieşit cu maşina din ţarcul cu pietriş pe o străduţă neumblată din Cluj a fost că podeaua şi pedalele au tendinţa să meargă mai repede în timp ce eu, volanul şi instructorul venim în urma lor. Dacă din sens opus apărea o maşină juram pe ce am mai scump că mă las în secunda doi de şoferie, numai să trec nevătămată de obstacol. Sentimentul că n-au cum să încapă ambele maşini pe stradă m-a însoţit ani buni de atunci încolo. În fine, m-am mai dat plină de teroare pe nişte străzi din astea terţiare şi pe urmă m-am îmbolnăvit groaznic, eu insist şi acum că a fost pe fond nervos. Am avut febră, am luat antibiotice şi m-am zbătut în coşmare în care deşi nu ştiam cum, conduceam totuşi maşina în spatele blocului şi mai ales pe scări., de la parter la etajul 5

Timpul a trecut, am mai adăugat câteva prostii în buchetul vieţii, am dat nişte examene că venise sesiunea, şi apoi m-am întors pentru desăvârşire la şcoala de şoferi. Acelaşi instructor, aceeaşi maşină, numai că acum mergea un pic mai prost, pasămite între timp mai dăduseră şi alţii cu capul de viaţă la volanul ei. Nu mă întrebaţi cum mi-am completat orele necesare înscrierii la examen, că nu mai scormonesc tristeţi peste care s-a adunat pulberea anilor. Ce îmi amintesc, însă, este după amiaza în care am eşuat, cu instructor şi maşină, în vârful unui deal prăfuit şi neumblat din Cluj, că omul nu avea curajul să mă scoată pe străzile umblate, şi îl înţeleg. Nici măcar n-am fosr de vină eu şi priceperea mea ci planetara (ce-o fi şi aia). Şi am stat noi în vârful dealului zi de vară până-n seară, revoltaţi şi nervoşi pe mersul universului. El tot încerca să convingă un coleg sau altul să vină să ne remorcheze. Aproape că aş putea să jur că a apus soarele până l-a lăsat pe unul inima şi obligaţiile să o facă. Aici filmul amintirilor mele se rupe iar, cred că din motive de autoconservare.

Ideea e că într-un fel sau altul se adunaseră orele care îmi permiteau să fac pasul următor, examenul teoretic adică. M-am dus la Poliţia Judeţeană luminoasă şi fericită, că nu s-a născut încă omul care să mă bată la teorie. În timp ce colegii de suferinţă erau mai verzi la faţă şi umblau cu mâinile pe sub bănci, eu bifam răspuns corect după răspuns corect de era să arunc în aer grila cu perfecţiunea mea. Urmarea acestei nesăbuinţe a fost că a trebuit să mă prezint la examenul practic, pe drum adică. Problema era că nu simţeam deloc maşina, eram ca doi parteneri divorţaţi care mai insistă să facă o plimbare împreună, să îi vadă comunitatea ortodoxă şi să ia aminte că totul e perfect. Pentru cine nu-şi aminteşte cum se desfăşura examenul în 1999, permiteţi-mi să intervin şi să specific că ne-am urcat mai mulţi elevi cu mai mulţi instructori în maşina cu dubla comandă şi cred că era şi un poliţist cu noi (trebuie să fi fost şi vreun poliţist la mijloc, curios că îmi scapă acest detaliu) şi fiecare arătam ce poate. Îmi amintesc şi acum, peste milenii, râsul înfundat al unui instructor, he, he, copii ăştia sunt produsul priceperii noastre. Şi, nu ştiu de ce, a fost foarte încântat de el.

Mi-am luat carnetul, că şi ceilalţi erau la fel de pe spate ca mine, şi am înţeles din murmure că ăia trebuia neapărat să fie făcuţi şoferi. Eu am avut însă bunul simţ să nu conduc pe drumurile publice cu grad mai mare de şosea judeţeană. Problema era că plecam în America şi aici copii vin pe lume cu volanul între degete. M-am descurcat o vreme cu trenul şi milogirea la cine se nimerea să îmi arate un dram de înţelegere dar situaţia devenise de nesuportat, deci am purces să mă pregătesc psihic pentru a-mi lua şi carnet american.

Aici nu te mai pun să faci şcoala că se presupune că e imposibil să prinzi 30 de ani fără să fi învăţat să conduci. Am dat iar examen teoretic şi n-am mâncat trei zile de groaza celui practic. Omul care mi s-a urcat în maşină cu scop să îmi dea carnet era blând şi bun. Am ieşit cu el din parcare, am aşteptat la un stop, ne-am înscris pe un drum circulat şi mie mi-a venit să îl las acolo şi să fug. Mi-a spus să mă relaxez, că e uşor să conduci. M-am relaxat puţin dar carnet nu mi-a dat, că ultima întrebare a fost cum pun roţile după ce parchez în pantă, spre bordură sau spre carosabil. Una din astea două, mi-a venit să zic, dar am tăcut. Am suferit şi m-am prezentat iar la examen, moment în care am dat peste o tinerică energică pe care n-am apucat să o scot din perimetrul parcării că m-a şi întrebat dacă ştiu de ce am picat examenul. I-am răspuns sincer că nu ştiu, chiar eram curioasă.

Am mai practicat un pic şi m-am prezentat iar. Am dat din nou peste omul blând şi bun, nu ştiu dacă m-a recunoscut dar înclin să cred că da. M-am prezentat un pic mai bine, mi-a dat carnet şi încă trei ani n-am mişcat maşina din faţa casei.

Apoi, într-o dimineaţa, am pornit.

Uşor, uşor, frecând răbdarea colegilor de trafic, dar am pornit.

În câteva zile am mers chiar să iau o pâine. În alte câteva zile m-am dus să iau peşte proaspăt de la un magazin aflat la 3 kilometri. Cel mai fierbinte mă rugam să fac la stânga pe săgeată, că aici multe stopuri au semnal special pentru făcutul la stânga. Când nu prindeam semnalul încă îmi mai venea să las maşina şi să fug.

Apoi, încet, m-am obişnuit cu volanul. Nu ieşisem pe autostradă, ăsta a fost alt mare hop.

În altă dimineaţă am zis now or never, m-am înscris pe rampa de intrare, am aşteptat să se facă stopul verde, am accelerat, am accelerat şi mai tare, m-am încris pe prima bandă, am trecut pe a doua şi restul e istorie animată de tandreţea vocală a GPS-ului.

La voi cum a fost?

Categorii:
sincere cugetari

Comentarii

  • Articolul tau a venit la fix ! Eu chiar azi am terminat orele teoretice, am luat examenul din scoala si maine ma prezint sa platesc si orele de condus si sa aflu cand o sa ma urc in masina sa invat s-o manevrez ! :)) Atunci sa vezi distractie, pe drumurile din Bucuresti !

    Oana 17 noiembrie 2011 16:18 Răspunde
  • chiar asa, cum pui rotile cand parchezi in panta? (ma pregatesc de SF, se vede?;)

    Monica 17 noiembrie 2011 16:44 Răspunde
  • Alina , povestea ta seamana izbitor cu povestea mea ! :)) Cand la prima ora de scoala mi-a spus instructorul sa ma urc la volan am crezut ca vrea sa-mi explice ceva , eu nu stiam nici cate pedale are o masina si la ce foloseste fiecare dar de unde m-a bagat direct in traficul infernal de Bucuresti . Prima oara am picat examenul la traseu pentru politistului i-a venit ideea sa ma puna sa merg cu spatele pe o strada in curba , bine eu nici daca era dreapta nu puteam merge prea bine , abia stiam sa merg cat de cat cu fata . Ani de zile nu am condus deloc , apoi am inceput dar neaparat trebuia sa fiu in masina cu un posesor de permis auto . A venit o zi insa cand a trebuit sa-mi iau inima in dinti , trebuia sa ajung in afara Bucurestiului si in zadar am cautat macar un coechipier ca nu am gasit asa ca m-am urcat la volan . N-o sa uit niciodata cum imi tremura piciorul drept pe pedala de acceleratie !! Eu ca sa simplific lucrurile mi-am cumparat masina cu cutie automata …:))

    Marina 17 noiembrie 2011 17:00 Răspunde
  • Hăă, hăă, hăăăă! Ce instructor sexi da’ pruost ai avuuut!!! Hă, hă, hă! Cine naiba i-o pus atestatu-n mână? Da’ şi tu ai cam tras chiulu’ la articole pe aici!

    Cum naiba, Amalia, te urcă la volan pentru prima dată, te pune să porneşti maşina (înţeleg că fizicu-i mai mult sau mai puţin impunător încă se îndeletnicea cu vorbitu’ la telefon) şi să mai şi mergi cu ea? Că pe mine mă băgaseră mai întâi în teorie, cu mecanică şi legislaţie, abia pe urmă am pupat volan, după muuuulte ore de „clasă”.
    E drept, am făcut şi o şcoală de şoferi mai specială, pentru escorte, dar cu atât mai mult se presupunea că noi mai aveam totuşi habar dinainte despre cum se ţine volanul şi pe unde e frâna de motor. De ce se prezuma asta, nu mă întreba, că permise nu aveam niciunu’. 😀

    Doru 17 noiembrie 2011 17:11 Răspunde
  • Doamne ce mult ma regasesc in acest articol.Sint tot din Cluj si am stat tot 3 ani cu masina in curte fara sa circul cu ea.Am inceput de curand, nu sint inca multumita de mine, dar sper sa urc si eu intr-o zi la volan fara sa ma pregatesc sufleteste ore intregi si fara palpitatii.

    mariana 17 noiembrie 2011 20:36 Răspunde
    • Am permis de multi ani si sunt la a doua sedinta de condus deoarece ani de zile eu nu am condus de frica.
      Ce sa spun, prima data am zis ca m-am descurcat cand de fapt instructorul, tot un om bland si bun, ma ajuta de fapt din pedale altfel nu imi explic cum prima data nu mi-a murit deloc motorul iar la a doua sedinta mi-a murit de 3 ori. Apoi, cand sunt la volan pe langa faptul ca sunt incordata si ma tot gandesc la jocul de picioare pe care trebuie sa il fac, eu efectiv parca nu vad directia de drum si astept el sa imi spuna pe unde o luam. Adica la asta chiar nu ma mai pot concentra. Apoi, patanie la sensurile giratorii: m-am incadrat pe banda 1 si urma sa fac sensul si sa il parasesc pe stanga. Cand mi-a amintit ca trebuie sa semnalizez stanga, apoi dreapta ca ies, sa mai dau si doua prioritati- stanga- dreapta daca e cazul, efectiv am crezut ca raman in sens si nu mai ies de acolo. Noroc ca, omul bland si bun a pus el mana pe volan si mi-a reglat directia. Nu stiu sincer ce m-oi face, e un soi de cosmar, am o motivatie enorma sa conduc din necesitate.. si mai am si o frica ca poate cum mai sunt eu uneori neantenta voi muri din accident sau cine stie ce. As vrea sa respect regulile cu sfintenie pentru ca eu sunt asa setata insa sunt prea multe chestii pe care trebuie sa le fac si nu am indemanarea necesara. Oare sa renunt?

      Your message…

      Monysss 13 februarie 2015 14:19 Răspunde
      • Wow, ceea ce ai descris tu este exact ce patesc si eu in trafic cu masina de scoala…ai reusit pana la urma sa iei carnetul? Te descurci acum? Sper ca da…as avea o motivatie in plus…credeam ca sunt singura varza in trafic, ca instructorul meu yot timpul ma face cu ou si cu otet…:)

        Saby 12 aprilie 2017 21:11 Răspunde
  • Oana, e clar, suntem un pic telepatice, dar nu ma mir.
    Sa ne impartasesti impresii despre condusul pe drumurile bucurestene si cat din demersul asta se compara ca intensitate cu aventura de a strabate Asia.

    amalia 17 noiembrie 2011 22:13 Răspunde
  • Monica, uite ce zice un specialist (sper sa fie specialist): pornim de la premisa ca avem bordura in dreapta, optiunile se bifurca asa:
    1. suntem in panta (nota mentala pentru mine: adica in josul dealului), cica punem rotile spre dreapta, spre bordura adica.
    2. suntem pe rampa (era un banc cu o camila pe rampa), cica punem rotile spre stanga (deci spre sosea).
    De azi dimineata repet chestia asta ca sa pot sa o scriu aici, sper sa fie corecta.
    Imi fac si fituica pentru cand o sa am dealuri.
    Bine, in explicatia aia erau tot felul de trepte de viteza si alte complicatii, ceea ce ma foarte confuzeaza, caci eu nu stiu alte intimitati ale cutiei automate de viteze decat: D – drive, R – reverse si P – parking.

    amalia 17 noiembrie 2011 22:23 Răspunde
    • chestia cu lasatul rotilor pe stanga sau pe dreapta in panta/rampa are si o logica, in cazul in care se strica frana de mana sau pleaca masina singura, sa se opreasca pe lateral.

      fur 17 octombrie 2017 10:17 Răspunde
  • Marina, cu spatele pe o strada in curba? Cred ca omul era sadic.
    Ah, senzatia cand conduci prima data singur!
    Si sa spunem o rugaciune pentru sanatatea cui a inventat cutia automata de viteze.

    amalia 17 noiembrie 2011 22:28 Răspunde
  • Doru, parol, m-a pus sa merg cu ea!
    Am fost foarte revoltata, ma gandeam ca pornim mai usor dar ti-ai gasit.
    O buna bucata de vreme mi-a fost groaza sa dau cu spatele si sa ma uit pe „rear window”, parca se rotea tot pamantul cu josul in sus. A fost foarte traumatizant procesul.
    Sa nu uiti sa ne spui cum e traficul in Singapore.

    amalia 17 noiembrie 2011 22:33 Răspunde
  • Va las putin ca trebuie sa lucrez cu cifre dar mai trec pe aici.

    amalia 17 noiembrie 2011 22:34 Răspunde
  • Mariana, daca eu am putut, poti si tu.
    La un moment dat s-a intamplat ceva (paranormal) si am prins pur si simplu incredere.
    Bine ai venit pe blog!

    amalia 17 noiembrie 2011 22:37 Răspunde
  • Amalia esti adorabila!
    Eu am facut scoala de soferi in Romania pentru ca sa trebuia. De condus m-a invat sa conduc masina sotul meu care are o rabdare de fier cand e vorba de a invata pe cineva ceva. La examenul de conducere eram insarcinata ( nu stia nimeni ca in vremurile acelea nu aveai voie sa dai examen insarcinata…. ). Am luat examenul… si n-am apucat sa „exersez” ceea ce invatasem caci avenit iarna si eu nu mai incapeam prea bine la volan…. pe urma nu s-a circulat o lunga perioada de timp… Tocmai uitasem ca am carnet de conducere cand sotul meu a telefonat si m-a rugat sa vin de urgenta sa ii aduc ceva….masina fiind in fata casei… Nu mai staim nici cum se porneste masina….nu it spun ca trebuia sa cobor din varful dealului brasovean pe are locuiam…. nu aveam nici cui sa ma jelesc ca nu pot, nu vreau, si nu stiu, asa ca….m-am uract la volan ( intr-o inconstienta totala ) si… am ajuns unde trebuia. Nu tin minte nici pe unde am mers nici cum ajuns. Cert este ca de atunci nu am mai putut pretinde ca vreau sa fiu ” dusa” cu masina…..

    CristinaC 18 noiembrie 2011 2:25 Răspunde
  • Sfântă cutie de viteze automatică, cine naiba a mai inventat-o, că-ţi răpeşte orice plăcere a condusului -ca să nu mai pun la socoteală faptul că te învaţă prost! 😀
    După vreo 100 şi ceva de mii de kilometri de condus pe arterele patriei şi pe venele ei, cu maşini adevărate (adică din alea ce nu se dedulciseră la cutii automate de viteze) am fost nevoit să mă urc şi pe o chestie din asta, pentru un drum de la Hemannstadt la Kronstadt (hi, hi, hi, nu vă impancientaţi, e ruta Sibiu – Braşov). Când am ajuns înapoi la Sibiu, m-am dat jos, i-am trântit cheile pe masă proprietarului şi i-am urat cu cel mai mieros glas să şi-o…
    Mă rog, ideea de bază era să nu mai aibă nevoie de mine pentru chestii din astea decât în condiţiile în care îşi cumpără şi el o maşină adevărată.
    Uite de aia erau bune şcolile de şoferi, aşa cum se făceau ele, până pe la sfârşitul anilor ’90: te învăţau şi un pic de mecanică, un pic de dinamică -nu mult, doar atât cît să înţelegi care e diferenţa dintre tras dreapta de volan când mergi cu faţa, versus când mergi cu spatele, ori ce se întâmplă de la motor până la roţi, ca să ştii de ce nu e bine să turezi prea tare ori să mergi prea mult în treapta a doua de viteză… Rampă şi pantă, cu roţile virate? E simplu: trebuie să le virezi în aşa fel încât, dacă se întâmplă ceva pe timpul staţionării şi maşina o ia la vale de nebună, fără voia şoferului, aceasta să se proptească în bordură. Astfel nu va trebui să o cauţi prea mult când îţi va reveni proasta inspiraţie să mai mergi undeva călare pe cai putere 😀
    Trafic în Singapore? Nu te interesează. E mult mai convenabil transportul în comun, fie şi numai pentru faptul că viteza maximă e 90 km/oră -indiferent de porţiunea de autostradă, că e în oraş ori în afară- şi, în plus, o maşină acolo te costă cam de două ori faţă de cât te costă în Europa. Deci e superscumpă. Deh, legislaţia pentru protecţia mediului. Nici nu ai voie să introduci maşini second-hand, iar după cinci ani de folosinţă eşti obligată să o returnezi dealer-ului, care o va exporta ca maşină second-hand în Malaiezia sau Indonezia.

    Doru 18 noiembrie 2011 6:46 Răspunde
  • Eu am renuntat inainte sa incep. Intr-o luni trebuia sa fie prima ora de condus, in sambata dinainte m-am razgandit si de atunci nu mai e chip sa imi scot din cap faptul ca eu nu vreau sa conduc. Fiecare drum cu masina imi intareste si mai tare ideea. Stiu ca un abonament pe troleibuzul 6 nu e o solutie, dar pe mine deocamdata ma satisface 🙂 Ajung din Marasti in Manastur in 40 de minute, bun prilej de meditatie atunci cand nu e plin. Ca daca e plin, e vai si amar. Nu stiu ce o sa se intample cand o sa merg si eu in lumea larga….

    Iulia Gheorghe 18 noiembrie 2011 11:51 Răspunde
  • Eu sunt de acord cu Doru si ii multumesc Celui de Sus ca, fara aere docte, instructorul imi desena cum functioneaza tot ce atingeam, ca sa stiu despre radacina raului/binelui.
    Capac la toate, saptamana trecuta am fost un car de nervi cu exteriorizat la modul deloc elegant, pentru ca am condus o masina cu cutie de viteze automata. Pe care voi fi nevoita sa o mai conduc. Ma simt fara de un picior, fara de o mana, o sa fac un accident cu tot cu zecile de mii de kilometri parcursi pana acum.
    Acum ca Doru mi-a explicat logica opritului in panta/rampa da, face sens. Multumesc!

    Monica 18 noiembrie 2011 12:44 Răspunde
  • Monica, în materie de cod rutier sau practică auto absolut totul are o logică.
    Din păcate trebuie să îţi şi explice cineva, altfel nu prea se înţeleg. Nici instructorii nu mai sunt ce erau odată…

    Doru 18 noiembrie 2011 16:42 Răspunde
  • Amalia mea draga, deveanca mea – la mine …….ca si la tine….numai ca eu n-am parcurs toate etapele , sunt abia in faza de „pregatire psihica” ….
    Mi-am luat permisul in 2001, am mers in cei – deja 10 ani – vreo 50 km in total spre Gurasada (cred ca asa se numea localitatea de dincolo de Ilia Devei, si de atunci mi-am luat sofer )
    Acum ma incearca din nou sentimentul de a depasi emotional pragul temerilor mele , dar nu sunt foarte convinsa….
    Am noroc ca postul ma ajuta sa nu depind foarte mult de asta , si totodata imi confera statutul de a avea in orice moment alternative in acest sens , dar e un examen cu mine pe care ma incapatanez sa nu-l pierd….
    te imbratisez cu drag, monica (din orasul cu cal si cu Decebal)

    monica 18 noiembrie 2011 16:57 Răspunde
  • N-am mai ras de mult cu asa pofta. Cum seamana povestile voastre cu a mea. Nu o sa uit niciodata cand am inceput scoala de soferi. Instructorul a tras masina la locul de intalnire si a coborat sa imi faca mie loc. Eu, m-am indreptat serioasa spre locul pasagerului ca doar fusesem pasager pana la 29 de ani. Instructorul o tinea insa pe a lui. Tu unde te duci? ma intreaba el. Ca doar tu conduci. EUUU??? Eu nu stiu sa conduc. A venit raspunsul meu promt.

    Am avut impresia ani buni ca imi mai trebuie ceva maini, picioare si perechi de ochi sa conduc. Niciodata nu erau de ajuns sa schimb viteza, sa tin de volan (ca ma tineam biiiinee) si sa ma asigur in oglinzi. Eu de abia vedeam in fata.
    Cand am inceput sa conduc singura (cand imi aduc aminte cate prostii am facut ii multumesc lui Dumnezeu ca am scapat cu bine si eu si participantii la trafic) imi spunea o prietena ca mi-a facut cu mana de pe trotuar. Ce trotuar, ce prietena? Pai ce eu vedeam pe cineva pe trotuar. Era destul de greu sa vad ce se intampla in fata.

    Cand mi-am zis ca ma descurc in traficul romanesc m-am mutat in Anglia. Astia, sint speciali, conduc pe partea cealalta cum stie toata lumea. Ei sustin ca ei conduc pe partea corecta a drumului si tot restul lumii, care nu a fost colonie engleza, conduce pe partea gresita. Buunn.

    Dar asa am abandonat eu condusul pentru transportul in comun al Angliei. Asta vreo cateva luni in care credeam ca sa conduci ‘pe partea cealalta’ e cumplit de greu daca nu imposibil. Pana cand l-am intrebat pe un tip cum ajung cu autobuzul undeva si s-a uitat la mine crucis si m-a intrebat: cu transportul public??? nu am nici o idee. M-a enervat rau ala. Mi-am luat atunci inima in dinti si am plecat pana la scoala copilului. Pe jos faceam 5 minute, cu masina tot cam atat. lol.

    Acum, dupa 4 ani conduc (numai daca e absoluta nevoie) si pe autostrada si ma rog la Doamne Doamne sa ma lase aia sa intru din prima pe banda ca nu stiu ce fac altfel si sa nu ma pierd. Cu tot cu TomTom si indicatoare.

    Dana 18 noiembrie 2011 18:32 Răspunde
  • la mine a fost la fel ca la voi… 🙂
    ca si Amalia am facut scoala in Ro. doar ca eu nu m-am prezentat la examen. nu avea rost, am inteles asta inca din timpul scolii de sofer. La un prinz cu ai mei m-a intrebat tata cum merge cu soferia. el si-a dorit mai mult ca mine ca eu sa-i conduc masina. si i-am zis ca bineeee… aveam insa o nemultumire vis-a-vis de instructor: de ce nu ma invata si pe mine de unde se aprind stopurile asa cum vedeam eu pe traseu ca le aprind alti soferi cind frineaza. 🙂 tata s-a inecat. a dat din cap. nu-i venea sa creada.. mi-a zis sa ma mai gindesc … 🙂
    La n ani distanta am ajuns in US. Johnson City, TN. Nu numai ca nu au transport in comun dar jumatate din oras nu are trotuare… asa ca am invatat (cea mai tare la teorie de cind ma stiu). am luat examenul. si mi-au dat learning permit. adica poti sa conduci cu un sofer linga tine si cind esti gata de road test sa te prezinti. nu Cristina, nu seamana ca la tine decit ca sotul s-a oferit sa ma invete. atunci s-a intimplat primul gind de divort. 🙂 am luat road test – tare draguta politista… si am condus vreo 4 luni pina am facut accident. m-a speriat si n-am mai condus. intre timp ne mutasem in DC… aveam autobuze, metrou… si n-am mai vrut sa mai conduc. Am visat insa intr-o seara ca se facea ca aveam copil si ca era bolnav si trebuia sa ajung la spital… si tot visul m-am framintat cum sa conduc masina. La o saptamina aveam un instructor si deja conduceam. Mi-am cumparat masina dupa care am suspinat in Ro. Am condus in NY, am condus in Bucuresti si cam peste tot in Romania cind am venit vizite ceea ce eu consider a fi adevarate teste. Sotul meu nu conduce in Romania fiindca el zice ca nu stie sa conduca „la noroc” .Regret toata perioada in care n-am condus si mi-a fost teama….
    nu pot sa conduc masini cu schimbator manual de viteze – nu stiu sa amestec cu facaletzul in benzina.

    iana 18 noiembrie 2011 18:48 Răspunde
  • Pingback: polimedia.us/fain/

  • Amalia esti super!! sa vezi cum o sa fie la mine!! sa ma apuc sa trec prin aventura asta mareata la Paris!!!!! problema e ca s doua puncte interesante pe aci:)))) sau poate si mai multe, la place de l’Etoile si la Concorde. acolo in orele de varf cand iese lumea de la job , ala e cel mai greu examen de trecut:)))) ! cine stie intr o zi poate ajungem sa ne plimbam pe Champs Elysée in masina!! IO mor de frica mama draga! in primu pom ajung , si o sa vad stele verzi ca si asa au pus astia decoratiile de craciun:)))))!! te pup si incerc sa te sun acusica:))))

    Diana 20 noiembrie 2011 22:07 Răspunde
    • dragelor,cand va aud ma apuca iar frica, acu chinui si eu amarata asta de masina si sotul care racneste de rasuna orasul ma sperie mereu iar eu de frica tipetelor lui am renuntat sa mai invat, iar aici in italia daca vrei sa scapi mai ieftin tre sa stii deja cat de cat sa conduci, iar eu in 2 saptamani vreau sa ma inscriu la scoala pentru ca aici e absolut necesar sa ai permis, acuma m’am lasat in baza instructorului, cat oi plati oi plati, numai sa nu fiu insarcinata ca am o suspiciune!

      alinuta 28 ianuarie 2013 18:02 Răspunde
  • @Dana sa stii ca si eu am condus in Anglia… o masina pe care o conduceam in romania deci cu volanul pe partea gresita… primul drum a fost o aventura caci in prima jumatate de ora toate masinile veneau ciudat pe banda pe care as fi vrut eu sa circul si nu prea vedeam ce se intampla cand trebuia sa depasesc vreun obstacol…apoi a castigat puterea obisnuintei si dupa mai bine de un an si jumatate am intrat in sens invers intr-un sens giratoriu in Franta….
    Marele meu noroc in Anglia au fost soferii extrem de politicosi si calmi care ma priveau ca pe o extrasterestra ratacita pe strazile lor.
    Dupa asta, obisnuinta cu masina automata din Canada a fost o joaca ( chiar daca timp de trei zile m-am incapatanat sa apas si pe ambreajul, existent doar in mintea mea, si m-am tinut de schimbatorul de viteze)

    CristinaC 21 noiembrie 2011 5:33 Răspunde
  • Amalia, te citesc de mult, dar azi m-ai distrat intr-un hal fara de hal.
    Eu sunt la polul opus, la 13 ani credeam ca m-am nascut cu volanul intre degete si nu intelegeam refuzul consisten al tatalui meu sa-mi incredinteze cheile. La 14 ani am reusit sa conving toti soferii din familia mea sa-mi dea lectii. Nu-mi aduc aminte prima lectie de condus, dar imi aduc aminte prima lectie de reparat masina. Reparat e un overstatement…erau pe-acolo, pe sub motorul oltcit-ului niste…fire. Eu nici azi nu stiu ce faceau ele, cert e ca de fiecare data cand intampinau o panta, firele ieseau, motorul murea si mana mea intra pana la cot printre fieroaie, ca-n familia mea niciun drept nu se confera fara 10 responsabilitati. 3 ani de zile pedeapsa capitala a tatalui meu incepea „n-ai voie sa conduci masina pentru un an”. La 17 ani m-am „dat jos din barca” direct la biroul de carnete la Toronto. A fost primul meu act canadian, ca viza de „imigrant aterizat” n-o mai calculam. Eram in Toronto de 3 zile, nici nu-mi trecuse jet lag-ul, dar sa-ti iei carnetul (fie el si doar al teoretic) a fost dovada clara ca asta-i pamantul fagaduintei. 8 luni, pana am avut voie sa dau „orasul” am stat ca pe ace, ca nu puteam conduce singura in masina, sau dupa ora 12 noaptea, sau pe autostrada, sau sau sau (au trecut prea multi ani sa-mi amintesc restrictiile). in ziua examenului de oras era deja sofer experimentat. parcarea cu spatele era singura care putea sa-mi faca probleme. Dom’le io n-am ochi la spate! In mintea mea, totul era o formalitate, eu imi luasem examenul la 15 ani, iar nea’ castana evaluatorul a fost extrem de impresionat de skill-ul meu si nici nu s-a sinchisit sa ma puna sa parchez cu spatele. In concluzie, masina a fost, este si va fi cea mai naturala prelungire a mea. DAR momentul cel mai terifiant al condusului meu (eu am pus mai multi km ca Doru, ca io fac sibiu-brasov in fiecare zi ca sa ma duc la lucru :)) ramane facutul la stanga daca n-am verde avansat. M-apuca toate sudorile cand il vad ca se face din verde avansat in verde pentru toata lumea si stiu ca trebuie sa opresc in mijlocul intersectiei. Si-apoi stai, belesti ochii, doar doar reusesti sa vezi dupa nenea cu SUV-ul care-ti sta un fata belindu-si farurule la ale tale, si el, saracu, incercand sa vada daca e ok sa vireze sau vine vreun altul pe banda din dreapta ta. Si asa te tot dai in fata cate-un centimentru, si-o zbughesti pe galben, terifiat intotdeauna ca politia ar putea sa considere c-ai virat pe rosu.

    anda 21 noiembrie 2011 16:00 Răspunde
  • CristinaC, te rog sa imi faci un indreptar de trecut de la cutia manuala la cea automata. Eu am condus in vremuri de restriste, pe zapada, in panta, in Roma, in Mexic, am invins sensurile giratorii si lectiile neinvatate de nimeni, iau notite dar partea cu trecut la automat(deocamdata si pentru ca nu e urgenta) nu imi iese.Multumesc:)

    Monica 21 noiembrie 2011 18:12 Răspunde
  • @Monica sa stii ca nu ai nevoie de nimic… e cel mai simplu mod de a conduce o masina. Ai doar variantele drive, reverse si park….si numai doua pedale… poti sa iti pui piciorul stang sub tine pe bancheta daca vrei. Nici in gand n-as mai conduce standard. Barbatii sunt de parere ca daca nu e standard ” nu simti” masina… sincera… nici nu cred ca vreau sa o simt.

    CristinaC 21 noiembrie 2011 22:32 Răspunde
  • @CristinaC Ai dreptate cu soferii politicosi, mare mare noroc cu ei.

    Dana 22 noiembrie 2011 21:11 Răspunde
  • Şi eu vreau să simţesc maşina! cred că îi instalez o pedală falsă în stânga. Şi apoi văd ce fac cu schimbătoruld e viteze:)

    Monica 23 noiembrie 2011 7:36 Răspunde
  • Amalia, iti doresc multa bafta la condus…Fiind vorba de un skill, multe se asaza prin practica. La inceput sunt emotii, si adrenalina, mai ai si zile blonde, dar e frumos! Eu am inceput sa conduc tarziu ( fata de momentul cand mi-am luat carnetul) si cred ca atunci cand iti doresti foarte mult asta..dezvolti o mica idila cu masinuta ta. Ceea ce iti doresc si tie!

    Cezara 23 noiembrie 2011 12:53 Răspunde
  • N-am trait senzatii rutiere in care sa fie implicat si un ambreiaj si pot spune ca sunt multumita cum se deruleaza lucrurile automobilistice acum. Sunt clar in fan clubul cutiei automate de viteze, e inventata pentru (astia ca) mine. Dar am invatat (relativ recent) sa nu imi dau cu parerea despre senzatii pe care nu le cunosc, deci admit potentialul de satisfactii adus si de cutia manuala. Poate curiozitatea sau nevoia o sa ma impinga la un moment dat sa merg pe „manual” dar sper ca mai este pana atunci. Nu pot sa mi le scot din cap pe fetele din Sex and the City cum se hurducau cu o masina manuala pe niste dealuri din Los Angeles.

    amalia 24 noiembrie 2011 1:48 Răspunde
  • Cred că e chestiune de coordonare (un neurolog mi-a spus cândva să conduc maşina cu cutie manuală. Nu că aş fi avut de ales dar acum că înţeleg ce şi cum mi se pare cel mai logic şi uşor lucru. Până la urmă e chestiune de kilometri parcurşi)

    Monica 24 noiembrie 2011 14:39 Răspunde
  • Cutia manuala e plina de satisfacti, cu siguranta…masaj gratuit la piciorul stang cand te dai jos dupa 2 ore de da-i a-ntaia – scoate-o din viteza (si nimic mai mult) IN FIECARE ZI. asa fain iti tremura de nici nu poti sa mergi bine-n toace. toata-toata esti o gelatina. si daca-i mai trage si-o futuna (de ploaie sau de zapada, la alegere), te ia hechi cu cutie manuala cu tot. a fost acum vreo 5 ani o furtuna grozava la toronto. mi-a luat 4 ore sa ajung acasa si am fost un caz fericit, pe atunci lucram relativ aproape de casa. dupa vreo 3 ore in care pur si simplu nu vedeai absolut nimic decat franele masinii din fata, am inceput sa plang de nervi si de durere de picior. mi-a venit sa dau foc la masina, la cutie, la furtuna, la tot! nah senzatii tari! chiar daca nici acum nu conduc o masina automata in sensul adevarat al cuvantului, macar am scapat de pedala de ambreaj, ca nu degeaba s-or inventat computerele si transmisiile secventiale (as o fi in romaneste?). si m-am jurat ca atat cat oi fi, nu voi mai cumpara o masina manuala s-o conduc in fiecare zi. enough is enough! 😀

    anda 24 noiembrie 2011 15:00 Răspunde
  • Amalia, nu stiu ce urari se fac de ZIUA RECUNOSTINTEI dar da-mi voie sa fiu recunoscatoare ca te-am cunoscut chiar si asa, indirect.
    Iti doresc sarbatori frumoase, multa sanatate si multa putere, sa poti face tot ce iti propui!

    camellia 24 noiembrie 2011 21:05 Răspunde
  • camellia, eu va sunt recunoscatoare ca sunteti aici si ca ne simtim bine impreuna.

    amalia 24 noiembrie 2011 23:26 Răspunde
  • Draga Amalia,

    Nici nu-ti inchipui ce la fix a venit povestea ta pentru mine! 🙂
    Imi dai curaj! Peste nici patru zile ar trebui sa dau examenul practic pentru permisul canadian.
    Eu permis aveam din Romania (de 10 ani chiar) dar fiindca n-am condus decat vreo 300 km (cu totul!) si pentru ca sofatul pentru mine inca intra la categoria fizica cuantica nici nu m-am suparat ca astia aici ne pun sa dam examen din nou! Am dat examenul teoretic (mult mai multe intrebari practice si mi-a dat ceva emotii) si mi-au dat learning permit (la cererea mea expresa, desi uitandu-se la anul nasterii, nenea ala de acolo cred ca m-a crezut cazuta in cap!). Si m-am inscris la cursuri de condus cu un instructor bland si bun si rabdator, care ma incurajeaza tot timpul si care mi-a dat repere pe intelesul meu (pentru ca treburi gen „pune masina la 45 de grade” ma lasa fara replica si solutie 🙂 ). O sa vedem acum ce parere va avea si examinatorul despre abilitatile mele….
    Mi-e frica si mie de nu mai pot de viratul la stanga in intersectiile mari si mai ales ma rog sa nu vina vreun autobuz din sensul opus ca altfel eu raman in interesctie clampanind din semnalizare ca un gandac mare si gras.

    Blitz 25 noiembrie 2011 14:32 Răspunde
  • Mi-e dor sa conduc! Am facut scoala de soferi acum 9 ani, in Romania, pe o dacie 1300 care trebuia manuita aprig sa intre in viteze, si care trebuia „incalzita” mult sa nu i se opreasca motorul (am invatat treaba cu socul). Dar instructorul mi-a ramas la suflet ca unul dintre cei mai blanzi si calmi oameni de pe planeta. Ne-a invatat cu multa daruire ce e aia joja, cum se sufla in jigler (jur ca stiu!), cum se alimenteaza direct dintr-o sticla… chestii care azi par SF-uri pentru cei care au masini cu doua pedale.

    Examenul meu practic a avut loc iarna iar instrucorul ne-a spus inainte de examen „stati linistiti, am tinut-o pornita toata noaptea!”, asta asa, ca sa nu fim chiar ingroziti de ce avea sa urmze… aflasem ca-l vom avea in dreapta pe cel mai afurisit politist, incepuse sa si ninga, era si putina ceata…dar asa am invatat cate ceva despre ce inseamna cu adevarat a conduce. Am luat permisul! Adoram sa conduc, nu mi-a fost frica decat de rampa (in primul an, ca apoi devenisem experta). Daca intalnesc vreo caruta? Era teroarea vietii mele…ca-mi imaginam ca nu voi mai struni masina, va trebui sa incetinesc, mi se va opri motorul, o va lua la vale inapoi si va fi sfarsitul! Dar nu a fost deloc asa… Cred ca am deprins atractia asta pentru sofat de la tatal meu, care a fost sofer de tir si mi-a transmis dragostea fata de masini… mi-a insuflat grija fata de ele…m-a invata sa nu turez dar nici sa subturez un motor, sa spal masina si s-o tin curata pentru ca ma reprezinta…
    Aici, (Cairo) e mult mai convenabil sa mergi cu taxiul. Traficul ti-ar omori dragostea de condus. N-am condus niciodata o masina automata, dar nici nu cred ca ar fi prea greu. Doar ca ma intreb obsesiv: obisnuita sa folosesc piciorul stang, daca pun vreo frana cu el si inghit volanul?

    De abia astept sa ajungem in Romania in vacanta. Masina mea ma asteapta in garaj cuminte (evident, are tata grija de ea) si e pregatita sa ne poarte peste tot mii de kilometri… La mare, la munte… Ii transmit pe acesta cale sa nu fie suparata pe mine ca am parasit-o, eu am vrut s-o iau si pe ea, dar sa ma creada pe cuvant ca nicaieri nu-i ca acasa…

    Lorelei Eg 27 noiembrie 2011 13:01 Răspunde
  • Lorelei, apropo de picorul stang, ca tot a venit vorba despre el, una dintre primele si cele mai puternice amintiri dupa venirea mea aici este imaginea unui conducator auto cu numitul picior scos lejer pe geamul din stanga. E drept ca n-am mai vazut altul de atunci dar a fost cumva de ajuns.

    amalia 27 noiembrie 2011 18:37 Răspunde
  • Offf… Eu am permis de 6 ani de zile, si nu am condus decat de maxim 10 ori imediat dupa ce mi-am luat permisul. Masina n-am (n-am avut nici bani sa-mi iau), insa acum dupa ani de economii imi permit sa-mi iau o masinuta si imi este GROAZAAA ce se va intampla cand ma voi urca la volan. Dar imi este atat de necesara.
    Sper sa reusesc sa trec peste aceasta frica.

    Multumesc pentru aceasta lectie din viata ta. Ne ofera incredere si curaj sa incercam.

    Numai bine in viata!

    Cu respect,
    Alexandra

    Alexandra 23 august 2012 8:24 Răspunde
  • La mine e mai greu am 2 ani de permis dar nu sunt capabila sa merg singura cu masina.intr-o zi m-a lasat prietenul meu sa conduc dar cred ca se ruga de toti sfintii sa cobor odata:)))) nu.eu sunt un dezastru nu stiu cum dracu l-am luat din prima dar cu scoala de soferi era usor conduceam fara greseli ….in schimb acum am o frica teribila sa conduc….

    raluk 12 februarie 2015 21:19 Răspunde
  • Salutare tuturor!

    Iti raspund tie, Raluca, dar multumesc in acelasi timp Amaliei, pentru ca ma pot defula aici… Sper sa fi obtinut carnetul, cele care faceati demersuri pentru el, daca nu, nu-I bai, mai bine fara carnet de sofer, cu banii in buzunar sau cheltuiti pe lucruri mai placate, decat neplaceri! Iata de ce:

    Incep cu istoria mea cu obtinerea permisului, care dateaza de vreao 25 de ani – puteti sa credeti? Le multumesc celor cativa maestri instructori care m-au zapacit de cap de-a lungul lectiilor de condus, iar eu mi-am cumparat masina si nu stiam nici macar care e acceleratia.

    Acum sunt in Irlanda si am Learner permit de ceva timp, o vechitura de masinuta care mergea bine cand am cumparat-o, chiar imi placea cat de silentios mergea si lin, acum nu mai e cazul, dupa doua saptamani cu mine stapana… Iau lectii de condus, bine inteles, cum altfel! Dar am noroc: desi dupa trei ore, doamna instructor a plecat in vacanta in Florida pentru trei saptamani lasandu-ma sa „practic”(!), pot spune ,totusi, ca invat ceva de la ea, ceva lucruri au inceput sa se limpezeasca in privinta unor manevre. Asa ca iata-ma nevoita sa practic! Am practicat dand ocol la campusul unde lucrez, dar dupa cateva zile de rotocoale si incercari de parcari invatate de pe youtube si neureusite, colegii m-au indemnat sa ies cu masina si sa conduc pana acasa si inapoi la munca! Aoleu! Dar am voie? ii intreb eu. Pai doar de ici pana colo, imi zic ei, inteleg cei de la Garda (politie). Hmm!!! Tentant, dar ce ma fac cu round about- sens giratoriu… Ca nu l-am invatat, si am doua pana acasa, si doua inapoi! Si masina unde o parchez acasa, ca spatiul din paracare din fata casei e minuscule si alaturi este parcata masina vecinului, cum ma strecor, plus ca sunt si alte masini parcate pe strada, sfinte, daca intru in vreuna? Am fost bolnava la propriu cateva zile, dar mi-am luat inima in dinti si am plecat de la munca acasa in masina, pentru prima oara. Am scapat teafara… evitand sa nu intre in mine un autobuz ce venea din dreapta si caruia i-am taiat calea, pentru ca-mi era greu sa tin masina pe loc, fiind in varf de panta si eu trebuia sa fac la stanga, apoi la primul sens giratoriu mi s-a oprit masina – pasamite uitasem sa las frana de mana, noroc ca irlandezii sun rabdurii cu incepatorii, apoi, cu ochii indreptatii spre dreapta si masina in viteza intai m-am urcat un pic pe sensul girtaroiu, dar am coborat incetisor, – 20 km/h pentru mine e viteza ideala, if you please and if you don’t please-, cu „reflectarele” masinilor din spatele meu in toate oglinzile mele, pentru a-mi relua semicercul meu ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic grav, iar la safrsit am reusit sa intru in locul minuscul de parcare din fata casei in viteza a doua, facand o intoarcere de volan spre dreapta, evitand astfel sa busesc camioneta parcata la un metru dreapta de locul meu de parcare si masina vecinului deja paracata pe locul lui la o portiere distanta pe stanga mea, apasand pe frana in fata usii de la intrare just in time cu scrasnete si cutremere, ca altfel o luam inapoi la vale – se vede treaba ca pe aceste meleaguri sunt numai suisuri si coborasuri,iar eu sunt de la campie! De-aia zic: Vai saraca de masina! Vai saracan de mine! O sa ma imbolnavesc din nou la gandul ca trebuie sa merg la magazin sa imi cumpar de mancare, – nu mai am nimic de mancare, tot amanand de pe o zi pe alta incursiunea cu masina pana la magazi,mi-am facut niste gogosi din apa, faina, praf de lapte pentru cafea si ness, a iesit ceva ce in mod clar va trebui sa arunc, mi se face sete instantaneu numai cand ma gandesc la ele! Cred ca voi merge pe jos pana la Lidl cu caruciorul, drept autoflagelare !

    In concluzie: mai bine e cu taxiul si chair mai ieftin!

    Toate bune, va doresc, la toate 🙂

    Diana 2 iulie 2015 4:10 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title