„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Şi dacă e adevărat…

de

si daca e adevarat

Un adevărat simţ al povestirii, o extraordinară capacitate de a capta mitologia timpurilor noastre, un romantism inalterabil care pune mai presus de orice o scriitură eficace, foarte americană, ce merge direct la scop. Miracolele nu se explică, se constată, spune Pascal Bruckner despre Marc Levy.

Scriitorul francez care şi-a împărţit viaţa între Paris şi San Francisco, şi apoi s-a mutat la New York, considerând că experienţa de a trăi în altă cultură decât cea natală îţi îmbogăţeşte inimaginabil viaţa, a publicat „Şi dacă e adevărat…”, primul lui roman, la 39 de ani, exact pe muchia dintre milenii.

Totul începe într-o dimineaţă devreme la San Francisco, când Lauren, o doctoriţă frumoasă, subţire şi cumplit de ocupată, se trezeşte în apartamentul ei de pe Green Street şi se pregăteşte în fugă să plece spre spital. În scurtă vreme o aşteaptă însă un drum cu maşina pe malul oceanului şi, la capătul lui, două zile de relaxare împreună cu prietenii la Carmel, renumita staţiune despre care îmi amintesc eu acum, din documentarea pentru un articol mai vechi, că este o aşezare dominată de spirit artistic şi apărată cumva de braţul lung al kitsch-ului contemporan. Ca o diversiune, localitatea: 1) l-a avut ca primar vreme de un mandat pe Clint Eastwood, care are o casă acolo şi 2) mi-a intrat recent adând în gânduri ca obiectiv pe lista cu lucruri de care merită să te bucuri măcar o dată în viaţă.

Revenind, singurul care nu este de acord cu planurile este Triumph-ul decapotabil al lui Lauren, care face o figură atât de urâtă încât o trimite pe tânăra doctoriţă direct în cea mai fără de speranţă formă de comă din manualele medicale.  Trupul ei zace imobilizat în salonul 505 de la Memorial Hospital, în vreme ce o formă a fiinţei ei se trezeşte brusc dăruită cu capacitatea de a se deplasa fără a mai ţine cont de limitările uzuale ale lumii fizice şi îşi face un fel de domiciliu în dulapul din baia apartamentului în care locuise înainte de accident. Între timp apartamentul fusese închiriat de un arhitect bun de pus la rană, un bărbat sensibil, educat şi arătos. Nu speraţi, arhitectul nu are fraţi. Întruparea asta suspendată între lumi a lui Lauren nu poate fi văzut de oamenii obişnuiţi, aşa că ea se mişcă într-un univers singuratic, fără contact uman, la fel cum avem şi noi senzaţia că ne mişcăm uneori, chiar oarecum vii fiind.

Numai că Arthur, arhitectul de mai sus, o poate vedea. Supriza este imensă de partea ambelor personaje şi după asta se impun, bineînţeles, nişte explicaţii. Aceastea sfidează însă ordinea cu care mintea noastră se simte confortabil şi îi împing pe cei doi pe un teren unde, vor, nu vor, trebuie să înveţe să îşi mute hotarul dintre posibil şi imposibil.  

Între ei se dezvoltă o relaţie care îmbină fantastic înţepături reciproce consistente şi o tandreţe de o calitate cum n-am mai cules de mult de prin cărţi. N-am venit aici să vă povestesc romanul ci doar să vă tentez curiozitatea şi să vă garantez că veţi găsi ceva care să vă placă în rândurile lui Marc Levy. În afară de povestea principală, există o relaţie aleasă între Arthur şi mama lui, relaţie care dă naştere şi câtorva scrisori ale mamei pentru fiu. Pe mine m-a impresionat idea de bază pe care mama a construit educaţia lui Arthur ca şi copil, idee sintetizată aşa: „cel mai important lucru pe care am încercat să ţi-l dau este capacitatea de a te minuna. Asta va da savoare lungii călătorii care te aşteaptă în viaţă.”

Sigur, cinicul aţipit care există şi în mine s-a foit un pic şi a zis că mamei i-a fost uşor să îl formeze frumos pe Arthur, în condiţiile în care se pare că existau cumva bani din belşug, familia avea o casă la Monterey, tot pe malul oceanului,  costul educaţiei a fost acoperit fără probleme cu o explicaţie de o jumătate de rând, şi Arthur a mai primit şi un mic apartament în oraş, pe care ulterior îl vinde. Pe urmă mi-am dat seama că nu ăsta e, totuşi, esenţialul. Segmentul demografic cu cont generos există peste tot, însă perla rară este omul care transcede punga şi transmite valori construite pe frumuseţe, sensibilitate şi respect, în opoziţie cu alt set de repere pe care nu le vom pomeni aici.

În consecinţă, mi-a plăcut natura comunicării umane şi romantice dintre Lauren şi Arthur şi moştenirea fină lasată de mamă prin construirea acelui simţ al mirării în faţa frumuseţii lumii, un antidot puternic la tendinţa modernă de a trece prin viaţă ca gâsca prin eleşteu. Şi m-am topit de încântare în faţa metaforei celor 86.400 de secunde.

Lectură plăcută!

et si c'etait vrai...

      if only it were true

Comentarii

  • Am pus-o in hold la biblioteca!

    CristinaC 10 mai 2011 5:22 Răspunde
  • you are quick!
    dar nici eu nu dorm inca.

    amalia 10 mai 2011 6:30 Răspunde
  • Amalia, nu pot sa-mi dau cu parerea ca n-am citit cartea … vreau doar sa-ti spun ca musai, d-apai musai, sa te intorci la San Francisco si sa nu ratezi Carmel-ul!
    Vezi ca am pus si semnul exclamarii 🙂
    Pentru mine, Carmel este „the place” in America … acolo visez eu sa ma pensionez, bineinteles, in baza sperantei ca voi cistiga la loto pina atunci … mi-am ales si casa :).

    Sofie 10 mai 2011 6:37 Răspunde
  • Am tot vazut carti de Marc Levy pe aici, sunt foarte populare, dar nu stiu de ce, nu m-a atras sa cumpar. Dar, citind ce ai povestit tu mai sus – si avand in vedere ca vine din partea ta – cred c-am sa ma incumet cat de curand 🙂

    Corinas 10 mai 2011 11:15 Răspunde
  • Sofie, I go deeper and deeper in trouble cu San Francisco asta.
    N-am putut eu sa stau linistita in preeria mea?
    Uneori descoperi noi teritorii tentante, si nu ma refer neaparat numai la locatii geografice, si apoi trebuie sa iti inventezi o cale de a te descurca cu trairile aferente.

    amalia 10 mai 2011 14:35 Răspunde
  • Corina, daca le incerci, sa-mi zici ce parere ai. Pentru mine sunt printre putinele carti in limba romana pe care le-am transbordat aici. Mi-au mai placut fosrte mult:
    „Prietenii mei, iubirile mele” si „Unde esti?”
    Personajul masculin mi se pare credibil, ca la Murakami.
    Auzi aici: „Dragostea nu e suficienta pentru ca doi oameni sa imparta cu succes o intreaga viata — ei trebuie sa fie compatibili si sa se intalnesca la momentul potrivit”.
    Deci unde a fost intelepciunea asta cand am avut nevoie de ea?

    amalia 10 mai 2011 14:44 Răspunde
  • Amalia, cartea asta mi-a mers la suflet. E absolut superba si as mai spune, o lectie de viata (asta apropos de cele 86400 de secunde).
    Foarte mult mi-a placut cum l-a abordat Lauren pe Arthur: “- Ce-o sa-ti spun nu e usor de inteles, e imposibil de admis, dar daca ai vrea sa-mi asculti povestea, daca ai vrea sa ai incredere in mine, atunci poate ca vei sfarsi prin a ma crede si aste e foarte important fiindca esti, fara sa stii, singura persoana din lume cu care pot imparti acest secret.” …

    Marc Levy scrie pentru suflet…

    Andres

    andres 10 mai 2011 20:07 Răspunde
  • Amalia, Sofie si cine a mai facut pasiune pt California… stabilim o intalnire in a doua sambata de pensie?
    Sau Sofie ne spune care e casa din Carmel si cine da prima de loterie o achizioneaza si o face casa de intalniri romantice cu povestiri frumoase… lista e deschisa
    Pe urma ….

    CristinaC 10 mai 2011 22:17 Răspunde
  • Amalia ” Auzi aici: “Dragostea nu e suficienta pentru ca doi oameni sa imparta cu succes o intreaga viata — ei trebuie sa fie compatibili si sa se intalnesca la momentul potrivit”.
    Deci unde a fost intelepciunea asta cand am avut nevoie de ea?”

    Pai a venit la momentul potrivit…. si sa stii ca mare dreptate are!

    CristinaC 10 mai 2011 22:18 Răspunde
  • Am vazut doar filmul, il gasiti aici. Sigur cartea are alt gust.. cautam 🙂

    MR 11 mai 2011 5:43 Răspunde
  • andres, da, e o abordare interesanta, o simt ca pe o invitatie sa indraznim sa sfidam si noi ordinea aparent batuta in cuie a lucrurilor.
    Povestile de genul asta trebuie scrise cu atentie, pentru ca altfel pot sa cada in ceva prea dulce. Dar parerea mea e ca la Marc Levy nu cad.

    amalia 13 mai 2011 2:34 Răspunde
  • Cristina, nu, trebuie sa ajungem mai repede.
    Are dreptate, asa zic si eu acum.

    amalia 13 mai 2011 2:37 Răspunde
  • Monica, mersi de link. Caut filmul ca sa vad cat din spiritul personajelor au reusit sa prinda actorii si o sa iti spun verdictul.

    amalia 13 mai 2011 2:44 Răspunde
  • Pingback: Bloggerii si cartile lor | The Club Of Serial Readers

  • Da da da!! cand am citit ce povestesti mi-am amintit de film si ma intrebam daca e vorba de aceeasi poveste…:) Este!
    Mi-a placut foarte mult filmul!

    chris 18 mai 2011 9:09 Răspunde
  • azi merg si eu sa il iau de la biblioteca.

    amalia 18 mai 2011 22:11 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title