„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Marturisirea unui brad de soi

de

Dacă oricum anotimpurile se amestecă și nu ne mai împiedicăm de detalii meteorologice, mă gândesc că nu deranjăm esențial zeița primăverii cu gândurile unui brad care și-a jucat rolul și a lăsat în urmă câteva impresii despre ce a înțeles el din lumea oamenilor. Orice asemănare cu realitatea este firească.

***

N-am fost bradul unui Crăciun fericit. Nu-mi pare rău că mă scot azi afară. Ştiu că mă duc la tocat, mi-am dat seama din discuţiile lor cu prietenii. Povesteau că într-o duminică vine în parc o maşină mare, ca un fel de drujbă, şi toată lumea care vrea să arunce bradul îi duce acolo la tocat. Nu ştiu dacă o să îmi placă să fiu făcut bucăţele după ce trei săptămâni am fost regele casei. M-au cumpărat din vreme, de la un magazin scump, de unde cumpără şi americanii adevăraţi. Râdeau amândoi şi îşi aminteau anii în care încă mai luau un brad ieftin. Ea chiar insistase la un moment dat să cumpere unul artificial, să nu mai aibă bătaie de cap. El însă vroia miros de sărbătoare autentică, aşa cum şi-o amintea din anii petrecuţi pe celălalt continent. Ei nu prea-i păsa de miros sau de detalii, singura îngrijorare majoră era ca ansamblul să arate bine, să fie suficient de dichisit încât vizitatorii să înţeleagă corect mesajul proaspetei prosperităţi.

M-au ales cu grijă. Au pipăit mai mulţi brazi, de soiul meu şi de alte soiuri, şi fiecăruia i-au găsit un set de cusururi. Ea se mira în continuu ce crengi dese avem noi comparativ cu brazii din țara lor. Spunea că printre crengile lor se zărea zugrăveala pereţilor. El nu-i răspundea, preocupat să facă acum cea mai bună alegere, fără a insista inutil pe metehnele trecutului, metehne care oricum nu i se mai păreau atât de grave ca în momentul manifestării. Era aproape fericit să fie aici, să aleagă, să verbalizeze pretenţii. Ştia că a ajuns departe, că nu şi-a irosit viaţa şi priceperile. Dar mai ales se bucura că e ea fericită, că are tot ce vrea, în cantităţi care exclud cu desăvărşire acidul repoşurilor materiale. M-au încărcat în spatele maşinii lor de teren şi în drum spre casă au râs copios de bărbatul care îşi înghesuia cumva pomul în micuţa maşină vişinie parcată lângă a lor.

M-au instalat în living. Am auzit-o pe ea făcând planuri pentru petrecerea de Ajun şi stabilind cam ce cadouri să cumpere pentru copii prietenilor. Duminica dimineaţa vorbeau cu părinţii rămaşi în ţara lor, de la un calculator foarte subţire pe care vedeam şi eu un mic pătrăţel prin care se perindau două femei şi un bărbat. Femeia mai dichisită era mama ei iar ceilalţi doi erau părinţii lui. El era puţin supărat pe ei că nu înţelegeau prea bine cum să manevreze calculatorul pe care el îl dusese cadou în ultima călătorie, acum doi ani. Plecase cu treabă la un client important din Germania şi pentru că se înţelegea foarte bine cu şeful lui de aici, reuşise să fugă trei zile şi până la părinţi. Ea s-a bucurat foarte mult de aranjament, mai ales că o scutea de încă un drum groaznic până la capătul lumii şi îi lăsa concediul neciopârţit pentru o altă vacanță perfectă la un all inclusive potopit de soare.

Am auzit că tatăl ei murise brusc, la câteva luni după plecarea lor. Ea tocmai îşi găsise un serviciu bun şi nu s-a mai dus la înmormântare pentru că oricum nu l-ar mai fi putut ajuta cu nimic pe el iar pe ea ar fi pus-o într-o lumină nefavorabilă, fiind în perioada de maxime acumulări la noul birou. În plus era vară şi biletele de avion era foarte scumpe. Îi povestise mama înmormântarea la telefon şi îl rugase pe Radu, un fost prieten bun rămas acasă, să filmeze momentele mai importante. Îi trimitea mamei bani şi haine ca să o ajute să reziste mai uşor singură. Dar mama ei nu se simţea singură în sensul cel mai strict, avea prietene, mergea mereu în vizite şi o dată pe an venea câte o lună la ei, ca să îi vadă şi să consemneze progresul constant în amenajarea casei.

Părinţii lui nu se încumentau să treacă Oceanul. Jurau cu mâna pe inimă că dacă ar fi fost vorba de ajuns oriunde în Europa, nu s-ar fi codit, dar gândul de a zbura atât de departe îi descuraja total. Tatăl lui insista să încerce totuşi dar mama lui nu vroia să audă. Primeau şi ei bani şi pachete cu de toate. Banii îi puneau mereu la bancă, nu erau obişnuiţi să cheltuiască sau să meargă în vacanţă. Degeaba insista băiatul lor, cuplat la microfon şi la camera video, explicând că le poate trimite şi mai mulţi bani, numai să facă şi ei ceva relaxant, să nu mai stea pe lângă casă tot timpul, aşteptând să vină şi să treacă acelaşi gen de duminici fără sens.

Ea nu vroia copii, cel puţin nu acum. Avea o siluetă fină, o casă mare, un loc de muncă foarte bun. Nu se vedea pironită în casă cu săptămânile, aşa cum povesteau mai toate prietenele la petrecerile unde barbații se adunau cu barbații și femeile cu femeile, o variațiune existențială primită bine de toată lumea. Ei îi plăcea să meargă la baruri, la dans, la teatru şi în cât de multe excursii le permitea programul de altfel foarte încărcat. O căina în taină pe Adela, doctoriţa cu cele două gemene îmbrăcate la întâlniri în rochii identice, de obicei vişinii. Povestea cu nesaţ cum Adela îşi întrerupsese rezidenţiatul ca să le crească pe fete, cum se îngrăşase şi cum amâna cu trimestrele pedichiura lunară. Dar ei nu avea să i se întâmple aşa ceva. Închipuia cele mai superbe surprize pentru copii altora, stivuindu-le cu migală sub cel mai arătos brad găsit în fiecare an. În prima seară au făcut dragoste în living, de faţă cu mine. Au lasat să treacă focul din şemineu, au adus şampanie şi s-au iubit atent, fără consecinţe. Mi-am întors steaua din vârf spre stradă, n-am vrut să le fiu până la capăt martor nemilos.

Apoi mi-am blestemat soarta de brad frumos şi foarte scump. Nu aş fi vrut să fiu însoţitorul mut şi temporar al unei astel de fericiri. Dar am riscat şi am vrut să locuiesc între oameni şi acesta a fost norocul meu. Mi-a sosit rândul la tocătoare şi mărturisesc: totul e de vânzare. Şi eu am fost.

 

 

 

Tag-uri:
Categorii:
America

Comentarii

  • Amalia, ce brad frumos si cu talent la scris!:) Zambesc de cate ori te citesc. Esti minunata.

    Loredana Dima 9 mai 2012 16:44 Răspunde
  • Share again…

    Adriana Gianinna 9 mai 2012 19:22 Răspunde
  • Saracii brazi….

    CristinaC 10 mai 2012 4:42 Răspunde
  • Imi place sufletul tau! Intodeauna il atinge pe al meu !
    Laura A.

    LauraA 10 mai 2012 6:13 Răspunde
  • Suntem martori, uneori tacuti si adeseori intamplator, avem roluri, mai mari sau mai mici, in vietile celorlalti.
    Daca reusim sa ne bucure fericirea lor si sa acceptam cu seninatate clipa cand trebuie sa „iesim din decor” inseamna ca suntem puternici.

    Mioara 10 mai 2012 8:12 Răspunde
  • Amalia, ce bradut atent si sensibil ne-ai prezentat. Si totusi a ajuns si el la tocatoare. Desi pare ca totul se vinde eu mai sper inca… 🙂

    Moi 10 mai 2012 14:38 Răspunde
  • Bradul asta ma face sa ma bucur ca am venit aici singura…

    catintherain 11 mai 2012 18:57 Răspunde
  • Amalia, iar m-ai incantat cu o poveste care penduleaza intre realitate si fantezie, frizand umorul dar si ridicolul.  Bradutul tau nobil are un simt de observatie foarte fin:))
    Nu stiu daca totul este de vanzare, cred mai degraba ca totul are un pret. Care nu e intotdeauna material, poate fi emotional sau poate fi pur si simplu timp. Si de cele mai multe ori, schimbam timp pentru bani sau bani pentru timp, ori bani pentru bucurie si timp pentru dragoste…in functie de prioritatile momentului. 

    Abigail 13 mai 2012 5:08 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title