M-am trezit si am hotarat ca a sosit ziua. M-am invartit, am baut apa, am baut cafea, am mancat un triunghi de mamaliga de la un magazin cu staif si m-am instalat la volan. Brusc nu mai aveam nici un pic de rabdare. Parca Vermeer o pictase special pentru mine, sa-mi lumineze sufletul. E aici din ianuarie, venita cu imprumut de la Haga, unde muzeul Mauritshuis se extinde cu o cladire de peste strada, via un pasaj subteran. Totul va fi gata la mijlocul lui 2014, deci intre timp o parte din tablouri calatoresc in America de Nord si Japonia. Vizita la San Francisco va dura pana pe 2 iunie.
Daca va aflati in Atlanta, good for you, cum spunem noi aici, fata va veni la High Museum of Art intre 22 iunie si 29 septembrie.
Daca va aflati la New York, that’s even better, o veti putea vedea in cadrul mult mai intim de la Frick Collection, intr-o expozitie mult mai mica, de numai 10 tablouri. Data de incepere a rasfatului este 22 octombrie.
Vermeer a fost primul album de arta pe care mi l-a procurat cumva mama, in vremea cand studiam arta plastica la scoala 8 din Deva. As ucide sa o mai pot studia inca o data. Pe urma au mai venit si alte albume, din care colectia de Monet de la rusi a fost cireasa vizuala a copilariei.
La asta si la altele ma gandeam dimineata la volan, imblanzind autostrada. Soarele stralucea nesuparat de nimic pe cerul Californiei, dealurile sunt verzi, participantii la trafic in cantitati rezonabile. Soseaua libera are deja efecte inaltatoare cand, brusc, atmosfera se incinge, muzical vorbind.
Can’t swim so I took a boat/To an island so remote/Only Johnny Depp has ever been to it before./Stayed there ‘til the air was clear/I was bored and out of tears/Then I saw you washed up on the shooooore.
Beauty in the water/Angel on the beach/Ocean’s daughter/I thought love was out of reach/’Til I got her./Had I known it could come true?/I would have wished in ’92/For a mermaid just like you, ooooooh/Just like you, oooooooh. Acompaniez cu putere.
Melodia imi atinge ceva profunzimi jucause si dintr-o data am doua regrete: Unu: ca am crezut ca la scoala trebuie sa inveti tot, inclusiv geografia Nigeriei. Doi: ca n-am deslusit mai devreme semnificatia poeziei de mai sus.
Dar postul de radio nu ne lasa sa o luam razna, deci ne serveste una rece si iata-ma in trei minute rastindu-ma spre spatele unei Toyote turcoaz: I guess that I don’t need that though/Now you’re just somebody that I uuuuuuused to know/Somebodyyyy/Now you’re just somebody that I used to knowwww.
Las masina si ma urc in tren unde citesc Haruki Murakami. Las trenul si ma urc in autobuz unde incerc sa retin strazile. Fillmore, Divisadero, Fulton, 4th Avenue, 8th Avenue si am ajuns in parc.
Golden Gate Park a fost construit de aceeasi arhitecti ca si Central Park, nu stiu de ce imi place mie sa repet asta. Soare, cald, o dezlantuire vizuala de verde si o nerusinare olfactiva de esente care iti perturba ratiunea. Toata lumea se misca, fuge, canta, merge cu bicicleta. Muzeul De Young e in parc, de asta am venit aici.
Realizez ca in cateva minute o sa vad fata si inima incepe sa imi bata tot mai tare. Ma despart prieteneste de 25 de dolari, dau fuga la scari. Prezint biletul, merg, zambesc unde se cere si dau navala prin sali. Aici parasim cu regret aria normalului, ma incurc printre oameni si printre sali, respiratia accelerata, aici ceva Rembrandt, aici ceva peisaje, nu mai pot. Nu stiu de unde o sa apara. Cat e de mare??? Unde e????
O vad. Ma apropii si, lesinata de fericire pe dinauntru, arat aproape rezonabil pe dinafara. Mi se nazare ca ma recunoaste, ca intre noi se stabileste o complicitate, o intelegere, ceva care scapa universului material si e mai puternic decat el. Amandoua stim. Ma copleseste fericirea. Ma gandesc daca e bine ca pot avea asemenea reactii emotionale, daca e rau, cine este pentru, cine este impotriva?
Are o lumina speciala, o calitate de clipa capturata dar lasata vie. Eu n-am citit cartea lui Tracy Chevalier dar, cum spun copii rai, am vazut filmul. Ca o fi aia legenda, ca o fi alta, pictura are in spate atractie si mister, canta ca o mana fina si priceputa pe clapele imaginatiei omului. Am stiut ca n-am sa pot pleca repede, deci nici n-am incercat. Am stat aproape, am stat departe, am mers in jurul ei in semicerc si in capriciul fiecarei pozitii m-a urmarit la fel cu privirea.
Nu e considerata chiar un portret, e un tronie, adica un studiu al unor anumite trasaturi ale figurii, un anumit caracter, sau cel putin asa spune o inscriptie explicativa pe unul din peretii inconjuratori. Imi vin gradual in fire si ma indepartez putin sa vad pe langa ce am trecut pe drum incoace. Desene de Rembrandt, peisaje ale pictorilor olandezi, naturi statice, picturi de gen sau altfel spus scene din viata de secol 17 olandez, cand bancile si comertul duduiau si o epoca de aur si-a facut loc mestesugit in arta.
Ma intorc la fata cu cercel de perla si ii promit ca o sa ma intorc cu altcineva care abia asteapta sa o vada, care deja i-a perceput vraja. Ne despartim intr-o nota mai calma. Amandoua stim. Dar plec greu, cum pleci cand lasi ceva din tine.
Nu mai pot procesa nicio faramitura de arta dupa intalnire. Urc la etajul 9 al muzeului, acolo unde in zilele senine San Francisco se ofera privitorului cu un abandon de verde, albastru si alb care trebuie vazut pentru a fi pe deplin inteles. Ma sprijin de o balustrada sa nu ma doboare iar frumusetea si ascult cum un domn explica unei doamne cum, in numai o jumatate de ora de condus peste Golden Gate Bridge (al carui varf se vede si el de aici) te poti pomeni intr-un teritoriu cu dealuri, ocean si copaci vechi de mii de ani. Acolo, uite, pe inaltimile alea.
Cumva, la coborare ma nimeresc lipita in lift tot de cei doi.
Arta imi face foame. In bulele din jurul capului imi plutesc o supa de la un restaurant chinezesc din centrul orasului si un orez cu shrimp. Iau autobuzul inapoi si esuez la o masa. In cinci minute fac din maini si din cap si gem de placere spre supa chinezeasca de zici ca n-am crescut cu snitel organic de curcan, cartofi proaspeti si salata, ci cu restaurantul chinezesc la coltul blocului.
Cum, in opinia mea, un demers fara gemete este, intr-un fel, o risipa de resurse, merg sa mai gem o data de placere pe ziua de azi, de data asta langa parfumurile Hermes. Eau Des Merveilles si 24 Faubourg se iau la bataie pentru atentia mea si ma gandesc ca poate e vremea sa plec spre casa, cu bagajul de senzati proaspat si gata de impartasit.
Ce frumos, Amalia! Cat de mult conteaza experientele astea… nu doar ca sa ne imbogateasca sufleteste, ci, uneori, pur si simplu ca sa ne impiedice s-o luam razna. Cel putin, eu asa simt.
Am vazut si eu o expozitie Matisse aici, anul trecut, dar cel mai mult m-a impresionat o expozitie El-Greco, in Atena.
Mie mi se pare ca fata seamana cu Ade.
Sau Ade seamana cu fata… :))
Amalia, minunate excursiile tale! Iar modul in care ni le impartasesti este exceptional. Sunt cu tine in masina si admir celebra lucrare ca sa nu mai spun ca inghit in sec dupa o supa chinezeasca, ostoita insa de o supa traditionala romaneasca cu taitei de faina.
Cititndu-te cu mare interes mi-am reamintit de superba vizita la Musee d’Orsay din Paris, cand fixata mental pe lucrarile lui Van Gogh, aproape alergam pe langa celelalte galerii si tablouri pentru a ma desfata in voie in fata capodoperelor preferatului meu. Nu as putea sa-ti spun de ce imi place asa de mult, stiu, insa, ca voi cauta mereu operele lui ca pe o reala bucurie a retinei indragostita iremediabil de frumos.
Ce frumos si ce precis descrii momentul intilnirii cu fata! Il cunosc de parca l-as fi descris eu insami, l-am trait ca atare la intilnirea cu fiecare tablou stiut numai din albume si studiat la istoria artei. E foarte adevarat ca am avut privilegiul unei profesoare exceptionale, care a stiut sa ne invete cum sa privim si nu ce sa vedem intr-un tablou.