Frankfurt. Anticipare

Frankfurt inseamna anticipare. Parca doar mi-am imaginat parintii si am halucinat America. Stau pe un scaun si privesc in jur. Locuiesc in dimineata asta venita dupa o noapte prea scurta. Se vorbeste romana, e plin de oameni care se intorc acasa. Ma strang in brate sa nu observe lumea ca in mine e deformat simtul distantelor. Ma recunosc printre arogantii care se joaca cu timpul si apoi imi reneg apartenenta la ei, nu vreau sa le stau alaturi. Nu nepasarea mi-a motivat absenta ci rasturnarea pe care am pornit-o singura, inconstienta. Parca dintr-o data mi s-a facut pofta de mine, sa nu mai aud in jur ca s-au descoperit lucruri pe care nu le pot face, avea, atinge. Dar indrazneala mea e uneori umila, inca speriata de ea. Nu stiu tot timpul ce sa fac cu apetitul de cuceritor. Imi stiu numai nepasarea profunda pentru ordinea oficiala a lumii si increderea nebuneasca in lucrurile care imi plac. Ma strang in brate sa nu observe nimeni scrasnetul hotararii de a nu mai abdica niciodata de la ritmul sangelui meu, acelasi cu ritmul marii.

Parca doar mi-am imaginat parintii, ca sa am si eu o poveste din care sa vin, o poveste concreta de tinerete a anilor ’70, un impuls, o pofta, o curiozitate, o tandrete, un voal. Ce simplu ar fi putut sa nu li se intample. Repartitii care se puteau rata, inchipuiri neconfruntate cu realitatea, curiozitati refuzate, o mana neintinsa, o simpla retinere. Copii mari, intorsi acasa. De data asta cum o sa fie? O sa glumim si o sa ne aratam siguri, ca sa fie clar ca nu ne emotioneaza peste masura absentele masurate cu anii. O sa alunecam in tiparele de rasfat dupa care ne zvarcoleam pe dinauntru dar o sa jucam fara cusur piesa calatorului puternic, care poate pleca si poate veni oricand. Mai sunt numai cateva ore, numai cateva extensii neinduratoare ale lungii asteptari dar si adapostul fata de revederea neinceputa inca.

Parca doar am halucinat America, ca sa am si eu o poveste in care sa plec. Am obosit sa spun ca nici n-am plecat in America, ci ea s-a intamplat sa fie in calea unui apetit al imaginatiei. Am atasat-o cu pricepere de fantoma unui spatiu dorit si m-am luptat cu dintii si cu consulii ca sa ma lase sa plec. Paradoxul insa ramane ca tocmai America insasi ne-a dat noua, celor trecuti pe aici, o perspectiva asupra jocului lumii, si ea insasi ne-a invatat cum sa o criticam. Inca imi amintesc prima indoiala cand am survolat suburbiile, primul sentiment neinteles. La Frankfurt parca doar am halucinat America si San Francisco era pamantul cald dupa care tanjea Aznavour.