Trinity, Gemenii şi Washington Square

(ce să fac dacă nu pot să dorm până nu scriu pe blog ?! în plus, impresiile acestea îmi sunt atât de imprimate în suflet încât cred că şi peste patruzeci de ani, când un hoţ din cine ştie ce galaxie va năvăli în casă şi îmi va spune „ori povesteşti secundă cu secundă ziua de 6 octombrie 2009 ori te las fără singurul bibelou adus din America”, voi rememora cu plăcere povestea pentru el. Apoi o să îi zic ” lasă prostiile, pune ban pe ban şi du-te să te plimbi prin Marele Măr.”)

***

E încântător şi puţin ciudat cum, în numai câţiva paşi, poţi lăsa în urmă răsuflarea agresivă a Wall Street-ului ca să te strecori într-un spaţiu care îmbie la răgaz şi reflecţie. În pragul bisericii Trinity ţi se spune Welcome şi apoi eşti liber să te aşezi într-una dintre băncuţe, să admiri în linişte interiorul vechi, să cazi pe gânduri sau, dacă simţi nevoia, să spui o rugăciune. Un domn din partea casei m-a invitat să îi fac Adelinei o poză lângă altar, să aibă o amintire cu vechea biserică episcopaliană a lumii bune din New York.

La ieşire ne aştepta din nou febra neostoită a străzii. Am alunecat uşor pe Broadway, spre locul Gemenilor. Acum acolo e un mare şi perpetuu şantier, se pun la cale două fântâni memoriale aşezate exact pe locul turnurilor topite, precum si un muzeu, totul inconjurat de un spaţiu verde care să îndulcească ritmurile oraşului şi să invite la contemplare. Am inteles ca tot acolo vor rasări şi cinci noi zgârâie nori, dintre care unul se va numi Freedom Tower.

Noi ne-am ascuns din nou în măruntaiele logistice ale metroului  şi am nimerit litera liniei care ne-a dus aproape de Greenwich Village şi Washington Square. Am luat-o uşurel la picior, eu savurând oficial plimbarea lină, iar neoficial zvâcnind ca un cal enervat de căpăstrul timpului. Nu a durat mult şi am dat de Washington Square, parcul cu fântână şi arc de triumf, înconjurat de clădirile New York University. M-am desfăcut în zece bucăţi, nu ştiam ce să fotografiez mai întâi, arhitectura, studenţii, turiştii, câinii, copilul.

După ce am tras aer în piept şi am numărat până la cinci (n-am cum să îl uit pe Octavian Cotescu cu braţele în jurul borcanului de castraveţi), am purces la un tur cât de cât metodic al parcului. Am zăbovit cel mai mult în faţa adresei 7 Washington Square North, ca să mi-o imaginez pe Edith Wharton coborând scările, gata să pornească într-o vizită de societate sau la o întrunire literară. Prima femeie care a luat Premiul Pulizer a locuit aici în 1882, după ce i-a a murit tatăl şi ea s-a întors pentru o vreme din Europa, împreună cu mama sa.

Aş fi vrut să mă aşez şi să o aştept, deşi ştiam că plecase demult, departe, exact cum a povestit Corina despre Van Gogh şi cafeneaua din Arles. Aş fi vrut să îi spun cât de mult îmi plac povestirile ei despre New York, cât admir „Vârsta Inocenţei”. Aş fi vrut să urmăresc paşii lui Henry James şi apoi să îi mărturisesc că nu cunosc pe nimeni care să fi surprins mai bine întâlnirea dintre America şi Europa în gândurile şi ideile atâtor şi atâtor personaje.

Dar literatura şi arta, după ce mă anesteziază ore în şir, rupându-mă de pretenţiile plebee ale tubului digestiv, mă lasă de obicei să cad într-o foame plină de pasiune, din aceea în care ai roade şi cărămizi. De exemplu cărămizi roşii, ca acelea cu care este decorat tenul rândului de case din nordul parcului, acolo unde am zăbovit să mă închin lui Edith Wharton.

Mi-am ostoit poftele cu mâncare indiană, preparată într-un restaurant foarte mic, cu numai patru mese. Am întâlnit-o apoi pe Lola, prietena mea new-york-eză, o persoană caldă, care mi-a apărut pentru prima dată din spatele cuvintelor de pe blog, un ghid mai inimos decât m-aş fi priceput eu să cer. Se lăsase, uşor, înserarea, nu mai avem putere şi bliţ ca să fac poze. Ne-am plimbat pe alte străzi grozave, povestind în continuu, de parcă ne ştiam de câteva vieţi. Am făcut popas în parcul de la Union Square, unde am şi văzut primii şoricei ai metropolei, dar până şi ăştia păreau simpatici, fiind primele rozătoare din cariera mea care, datorită farmecului şi frumuseţilor acumulate în ziua respectivă, nu m-au trimis zbierând în spasme spre o altă destinaţie. Relatarea următoare va să vină cu o vizită la un portavion, o raită prin tumultul din Times Square, un pic de zăbavă la umbra lui Rockeffeler Center şi o gură căscată în faţa ceasului de opal din Grand Central şi în faţa frumuseţii, în general.

Şi, în aceeaşi idee,

La Mulţi Ani, TANGO!

şi mulţumesc 🙂