fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Merchandise exchange

de

Cine ştie de ce scriu cel mai bine când ar trebui să dorm, este rugat să lase un semn.

Pentru că tocmai eram în pragul leşinului de dorul unei doze de tratament comercial comunist, din acela în care vânzătoarea îţi comunică foarte clar, fără ambiguităţi inutile, că te urăşte, practic, până la moarte, am avut din nou dovada că soarta nu mă uită şi că e suficient să cer şi mi se va da. Plictisită de vânzătorii obositor de simpatici din capitalism, personaje a căror gamă de entuziasm se întinde de la bucuria delirantă cu care mă salută la intrarea în raion, de parcă aş fi fiica naturală pe care au pierdut-o acum un număr de ani şi au căutat-o de atunci în fiecare secundă, şi până la gesticulaţia bruscă cu care doamnele de la parfumuri îmi umplu mugurii pulmonari cu cele mai dulcege arome aruncate pe piaţă, bag de seamă că am devenit un consumator sictirit şi dificil, pentru care e tot mai greu să stabileşti mixul optim de amabilitate şi rezervă.

Densitatea de comercianţi amabili, drăguţi şi săritori m-a făcut ca atunci când trec pragul mall-ului să vreau să devin invizibilă, ca să pot mirosi, pipăi, scărmăna, cântări şi admira în linişte mărfurile. Şi ca să vedeţi până unde sunt capabile să meargă nevrozele, dacă sunt lăsate să umble libere, nu mai departe decât zilele trecute mă zvârcoleam de nostalgia unei funcţionare de la poşta română, care să îmi spună: nu doamnă, nu se mai poate azi, n-avem timbre, n-avem chef, n-avem ştampilă. Şi, peste încă o zi, cum mă plimbam eu, aşa, prin temperaturile acestui oraş înfrăţit meteorologic cu pusta siberiană, mi-am amintit că am de dus înapoi un cadou de la Moş Crăciun, un halat de baie pe care îmi căşunase că e spoit în culori prea triste. Zis şi făcut, adică, elaborând, urcat în maşină, ascultat la radio controversele politice, schimbat postul, parcat la mall, mers la ghişeul cu pricina, spus păsul şi aşteptat consecinţele.

Doamna de la tejghea vorbea la telefon, rar şi cu un accent SS indescifrabil. Am aşteptat vreo trei minute, că părea o conversaţie mai importantă decât mine, consumatorul rege şi alte aiureli pe care mi le strecurase hoţeşte în subconştient propaganda capitalistă multilateral dezmăţaţă. După o vreme, fără să lase receptorul, doamna mi-a transmis prin colţul drept al buzelor că ce doresc? Cum eu, ca o intelectuală ce mă tot pretind, enervant, că sunt, citesc nu doar critică de artă ci şi dosuri de chitanţe, şi le iau pe ambele de bune, eram sub impresia greşită că trebuie neapărat să schimb halatul cu o altă rufă.

După vreo trei replici care nu mă priveau (vorbea aşa de tandru la telefon, că am fost la o zecime de atom să-i zic lasă-l în bască de halat, ocupă-te de suflet), doamna mi-a transmis, tot prin colţul drept, că, dacă vreau, poate să îmi dea banii înapoi. Cum, în sfârşit, am priceput şi eu că e cu adevărat criză şi cotitură planetară, am înşfăcat dolarii din palma caldă a femeii şi, cât ai zice orice cuvânt în afară de peşte, că doar nu suntem atât de lipsiţi de imaginaţie, am fost afară din magazin. Acolo am trăit o senzaţie post-traumatică de fericire profundă şi, cu mari dificultăţi, m-am stăpânit să nu mă întorc şi să o iau în braţe pe doamna cu pricina, şi, printre lacrimi de emoţie, să-i mărturisesc că mi-a furnizat, fără să aibă habar, fără să vrea, exact doza optimă de ignorare care m-a făcut să mă simt acasă. Dar până când atâta amabilitate fără cusur? Cât mai poate să suporte un biet cetăţean din ăsta occidentalizat şi suprasolicitat amabilistic? Pe urmă, în imaginaţia mea, pe alocuri catastrofică, o invitam pe vânzătoare la o cafea, chioară sau strong, după gust, şi la o brioşă care să ni se lipească zdravăn şi dulce de pereţii stomacali, după care ne aşterneam împreună la tocat mărunt un panel de chestiuni comerciale interculturale a căror pătrundere ne-ar putea face să ne înţelegem mai repede şi mai bine.

Dar, apropo, cum mai e comerţul acum în România, că n-am mai fost de mult pe acolo şi i-am pierdut şirul simptomelor?

Categorii:
America

Comentarii

  • Ha, ha, ha
    M-am distrat copios. Imi place stilul tau spumos ironic si autoironic. Ma gandesc ca nu numai Dorothy Parker isi ascute limba de dimineata.
    AI dreptate, cateodata e chiar lesinatoare amabilitatea vanzatorilor. Nu prea stiu cum e prin America, dar m-a enervat amabilitatea vanzatoarelor de la Nisa si impartasesc dorinta de a fi uneori invizibila. Dar traind inca in Romania si bucurandu-ne doar rar de amabilitatea vanzatorilor din afara ei, noi inca ne dorim siroposeniile alea.
    E o diferenta care vine din constientizarea faptului ca daca iti vinzi marfa ai si tu , la randul tau, ce sa mananci. De ce? Pentru ca , probabil multe sunt magazine de familie sau in mall-uri multi alearga dupa promovari si, mizilicuri gen :cum abordezi un client dificil la raionul de branza , sunt intrebari cu care ei promoveaza , daca stiu sa raspunda. In Romania trebuie sa faci vreo 2 facultati , un master , sa studiezi pe cont propriu nu stiu cat si tot nu te potrivesti pentru un post de agent comercial pentru ca nu ai experienta. De ce? pai cum sa o ai daca ai invata tot timpul? Dar asta e alta poveste. In Romania, genul acesta de comportament siropos se itnalneste in magazinele occidentalizate pana la maneta de la vasul de toaleta. Adica, taman acolo unde doamnele vanzatoare stiu ca sunt supravegheate. Caci in Romania ar fi bine ca toate sa inceapa sa se faca macar de frica
    ,daca nu din constiinta.
    DIn pacate, acele magazine unde se pune pret pe siroposenii sunt si dintre cele mai scumpe , unde nu prea poate sa cumpere toata lumea care intra si e intampinata , gen Nisa cu ” bonjour madame” , inca de la usa , de o tanti care pare ca si-a pus in cap ca toata viata ei sa exerseze pana unde poate sa mearga cu amabilitatea pronuntarii acestei fraze.

    Deci, in acele magazine de care vorbeam apare , ulterior, sentimentul ca am vrea sa iesim invizibile , dupa ce ne-am invartit invizibile si cu un ochi prefacut cunoscator , pentru ca , nu-i asa, te simti prost sa nu cumperi nimic dupa ce te-ai bucurat de o abordare excesiv de amabila. Probabil ca si cumparatorii are trebui sa se educe in a primi amabilitatile cu dezinvoltura, fara sa se simta obligati sa cumpere ceva.

    alina 17 februarie 2011 7:40 Răspunde
  • Esti incredibila! M-as preface pe moment in vanzatoarea care nu-ti calca pe urme si nu-ti soarbe cuvintele, numai sa povestim amandoua la o cafea…Dar nu se stie niciodata, poate ca vom bea la un moment dat cafeaua impreuna, facuta la ibricul tau minunat.
    Citind ce ai scris mai sus, mi-am amintit cum ma lua cu fiori pe sira spinarii si cum ma sufocau de-a dreptul vanzatorele de la Paris, care nu puteau sa ma lase sa adulmec in liniste produsele lor. Si atata ma ofuscam si ma enervam, incat de cele mai multe ori ieseam fara sa cumpar nimic.
    Pe la noi, inca sunt fatuci care te masoara din priviri, care ti-ar da doua palme daca mai astepti restul la o suma gen 79 de lei, in alte magazine au o muzica atat de tare incat iti vine sa lasi produsele si sa o iei la fuga, produse care de altfel sunt de calitate.
    Iar la Fleurs de Marie, incercam sa fim undeva la mijloc. Sa intampinam clientul cu atitudine, sa-i spunem un bine ati venit, de sta saracul si se gandeste ce a facut de i s-au adresat si alte cuvinte in afara de raspunsul la salut. Apoi ne oferim sa-l ajutam, iar daca e incurcat si impovarat de ale lui il invitam sa se uite si sa aleaga ce doreste si numai daca are nevoie de ajutor sa ni-l solicite. Ne pretuim clientii, ii tinem minte si sunt foarte placut surprinsi sa constate ca ne aducem aminte cand au venit prima data, sau pentru ce ocazie. De aici si pana la lucruri despre viata in general nu mai e decat un pas. Si uite asa, am cliente care ma suna doar ca sa ma intrebe ce mai fac, sa imi spuna La multi ani, asa cum facem si noi in zilele de Sfinti.
    Te imbratisez cu drag.

    Fleurs de Marie 17 februarie 2011 8:32 Răspunde
  • Da,si pentru mine e enervant stilul de a-ti zambi vanzatoarea fara noima(pana la maseaua de minte),si de a te intreba toata numai zambet ce doresti,in secunda doi dupa ce ai trecut pragul…Sigur ,nici cea care calca de trei ori intr-un loc..(de obicei,reusesc sa o bag in viteza).

    adrianagianinna 17 februarie 2011 9:33 Răspunde
  • Amalia, vino si mai traieste in Romania macar vreo doua luni, sa vezi ce dor ti se va face de capitalistii siroposi de dulci si de amabili! Pe de alta parte, te inteleg, si pe mine ma irita vanzatoarele prea dragute, dar am deja poezioara pregatita, le spun scurt si cu un zambet-masca: ‘Nu, multumesc, doar ma uit”.

    Corinas 17 februarie 2011 12:26 Răspunde
  • Amalia,

    Mi-ai amintit de o converstaie pe care am avut-o la telefon cu un CSR (agent de relatii cu clientii) de la Pizza Pizza in Toronto, un bine cunoscut lant de pizza in Canada. Saptamana trecuta. Sunam de la telefonul mobil dorind sa gasesc cea mai apropiata locatie de locul unde ma aflam atunci.

    Eu: Puteti sa imi spuneti care este cea mai apropiata locatie de locul unde ma aflu?
    Ea: Pick up or delivery? (luati pizza de la magazin sau o doriti livrata acasa)
    Ea: nu doresc sa comand pizza, vreau sa mananc la restaurant. (eat in). Puteti sa imi dati adresa celui mai apropiat restaurant?
    Ea: unde va aflati?
    Eu: ii dau intersectia
    Ea: pick up or delivery?
    Eu: repet rapsunsul precedent
    Ea: numele si adresa
    Eu: repet raspunsul precedent
    Ea: vreti sa intru in sistem sa va raspund la intrebare? dati-mi un nume, pinky winky daca vreti
    Eu: nu inteleg de ce va trebuie numele, eu ma pus on intebare simpla (incep sa imi pierd rabdarea). nu e problema mea.
    Ea: nici a mea
    Eu: pot vorbi cu seful dvs?
    Ea: ok

    Si asa am aflat ce am vrut de la sef.

    Nu cread ca a fost lipsa de politete totusi … ci mai degraba probelma de sistem.

    Insa lipsa de politete asa cum descrii tu, inca nu am vazut in Toronto. Cred ca pe mine m-ar cuprinde „melancolia” …

    Mariana

    Mariana 17 februarie 2011 15:40 Răspunde
  • Of Amlai… vrei o povceste adevarata? Intru in vara in magazinul Tommy Hillfiger din Brasov. Locatia foarte buna, Piata Sfatului, incojurat de nike si alte firme cunoscute unora… Eu intrasem din pura curiozitate si mentionez ca eram imbracata normal, adica in tinuta de concediu, pantaloni trei sferturi si tricou. Domnisoarele vanzatoare ( frumoase foc de altfel) imi arunca un „manhattan loo” si se intorc cu spatele caci ce ara sa cumpere amarata de mine de la un magazin „extrem” de scump. Ma uit, adimr… ca la muzeu ( la fel de putina lume e si la muzeul de isrie din acceasi Piata a Sfatului) si intreb daca as putea putea proba un tricou… raspunsul a venit rapid si promt: „Draga , te-ai uitat la pret? Crezi poti sa cumperi la noi?.Am respirat adanc ( asa cum te invata la yoga) si am spus. Aveti dreptate dominsoara, tot ce este in magazin pot cumpara la mai putin de jumatate de pret la mine acasa si am iesit.

    CristinaC 17 februarie 2011 23:13 Răspunde
  • Ha-ha! 🙂 Asta da experienta. 🙂 Cu adevarat ai avut ocazia sa te simti ca acasa. 🙂

    Am si eu uneori ocazia sa imi aduc aminte cum e acasa; dar nu in magazine si malluri, si la consulatul roman din Toronto. De cand am venit in Canada, am avut treaba pe la consulatul nostru natal de vreo 4 ori — de 2 ori pentru votat, si de 2 ori sa-mi schimb pasaportul. Fetelor care locuiesc in strainatate, daca va este dor de o doza de „romanism”, mergeti la consulatele si ambasadele romane la care sunteti „arondate”. 😀 😀 Biroul consulatului roman din Toronto se afla intr-o cladire business din partea de vest a Toronto-ului, alaturi de alte firme si companii canadiene. Cand am treaba pe la consulat si merg acolo, ma simt ca in Romania nu alta! Da’ stati sa vedeti cum navaleste aerul romanesc peste mine. Numai cat apuc sa deschid usa si pasesc cu dreptul in birou, inainte sa trag si stangul peste pragul usii, deja ma simt ca acasa. Sa intru la consulatul ala e ca si cum as intra in Romana prin vama Nadlag! Acelasi sictir ca in birourile romanesti, aceeasi lehamite de lasa-ma sa te las, aceeasi ineficienta in contrast izbitor cu cea canadiana. Basca nu poti plati acolo cu card sau cu cec, ci musai cu cash, si tre’ sa cari portofelul burdusit cu bani acolo daca iti trebuie un pasaport nou sau orice alt act. De atatia ani de cand functioneaza consulatul ala in Toronto, nu si-au deschis si ei un cont bancar in Canada ca sa poata pune interacul la dispozitia cetatenilor (ce sa mai zic de Visa), si toate platile inca se efectueaza in cash.

    Victoria West 18 februarie 2011 2:03 Răspunde
  • chiar ca m-am distrat copios cu povestioara si comentariile de mai sus :))

    Amalia, in Romania situatia e urmatoarea, din experienta mea : in magazinele fooooarte scumpe, vanzatoarele dau navala peste tine si te sorb din ochi permanent (probabil se tem sa nu furi ceva). In cele mai ieftine, nu te baga nimeni in seama, iti alegi singur ceva, iti cauti masura si culoarea care iti trebuie, cotrobai printre umerase pana te apuca disperarea. Cel mai „romanesc sentimente” te copleseste cand intri la Leonardo sa iti cumperi pantofi. Aici nu dau niciodata de o vanzatoare disponibila si incep sa deschid cutii, sa imi caut nr. care mi se potriveste. Pana la urma, in societatea de la noi, esti invatat sa te descurci singur, e mai mult un „self-commerce” asa. Vrei ceva? atunci fii pregatita sa cauti TU, fara ajutor. Daca se intampla sa intrebi o vanzatoare, mai bine o iei la fuga. Oricum se uita urat la tine ca o deranjezi de la telefon, de la tigara sau de la o convorbire cu o alta vanzatoare. Plus ca s-ar putea sa dea din umeri si sa iti spuna ca toata marfa este expusa la raft…

    La noi e invers, Victoria: daca te duci la un consulat sau o ambasada straina simti cum e sa fii tratat si altfel. Doamne fereste sa te duci la sectii de politie, la evidenta populatiei, trebuie sa ai nervii de otel, ca e greu de aflat ce acte iti trebuie. Trebuie sa ajungi conform programului, pleci mai devreme de la munca (desi cel mai bine e sa ai o zi libera pt asta), si dupa ce ai fost la CEC sa platesti o taxa, la mai multe sedii Posta Romana sa cauti timbre fiscale, dupa ce completezi tot felul de declaratii, ti se spune cu sictir ca nu e bine, ca iti lipseste ceva si sa te intorci in alta zi….

    In Romania simti ca esti „acasa” inca de la aeroport, unde chiar si la Otopeni te lovesc mizeria, diferite mirosuri, vamesii sictiriti si ei, care nici nu iti raspund la salut, coada de la bagaje, taximetristii care vor sa te racoleze cu oferte de curse…

    Insa, probabil ca o data de te obisnuiesti cu cele de mai sus, nici nu te mai deranjeaza, devii imun sau adopti tactica clientului nesimtit: care tipa la vanzatoare si le face cu ou si cu otet, care injura functionarii publici si asa incepe un cerc vicios. Cei din urma spun ca nu sufera clientii, blesteama ceasul care ii trezeste dimineata pt inca o zi de munca, unde vor da de persoane necivilizate, de care abia asteapta sa scape cand se termina programul, etc. etc.

    Cel mai rau e ca nu prea apar semne cum ca situatia s-ar schimba prea curand….

    Adnya 18 februarie 2011 7:37 Răspunde
  • Amalia, dar commentul meu unde se duce cand se duce?

    camellia 18 februarie 2011 15:11 Răspunde
  • Amalia, VREAu, politetea lesinata, vreau rugamintile ademenitoare ale capitalistului gata sa-ti impuste francul, vreau versatilitatea vanzatoare care te convinge ca-ti sta bine cu roice. VREAU!!!

    Anemari 18 februarie 2011 16:26 Răspunde
  • Amalia te iubesc de-a dreptul:)
    Victoria West chiar saptamana asta am sunat la Ambasada Romaniei din Berlin cu ceva intrebari complicate si nici nu ti vine sa crezi ce amabilitate si cat de frumos si calduros mi-a raspuns la intrebari! Si ca nu-mi credeam urechilor am sunat-o si pe alta prietena de aici care de fapt avea si ea ceva intrebari si situatii complicate- si ea a sunat la randul ei si apoi mi-a marturisit cat de amabili au fost cu ea. Deci se poate si asa…..
    Aici domina aproape un vant canadian : ) in relatiile client- vanzator- sunt draguti dar foarte retinuti…

    raluca 18 februarie 2011 21:15 Răspunde
  • Pe mine nu ma deranjeaza deloc amablitatea lor exagerata. Nu mi s-a intamplat inca sa fiu „hartuita” prin magazine, asa cum se intampla in Romania, unde nu o data, in acelasi magazin, am fost intrebata de 3-4 angajati diferiti cu ce ma pot ajuta… atunci chiar devine obositor. Si ce ma mai deranjeaza in magazinele din Romania e cand te urmaresc. Nu cred ca de teama sa nu furi, ci ca sa te hotarasti tu mai repede – ori cumperi, ori valea. Si un alt motiv ar fi ca nu sunt obisnuite sa munceasca, ci sa sa se plimbe aiurea prin magazin. Din fericire, am observat ca magazinele mari din afara, atunci cand vin in Romania, vin cu conditiile lor – la noi nu se sta degeaba, daca n-ai clienti, aranjezi hainele sau mai stiu eu ce.

    Sunt satula pana peste cap de priviri sictirite, de vanzatoare acre, de tzatze si alte chestii de genul asta. Asa ca nu ma deranjeaza deloc ca mi se zambeste cam peste tot, ca se face conversatie cu doamna de la casa, si ca de multe ori mi se fac complimente cu privire la hainele pe care le port. N-am nicio problema in a face parte din acest sistem 🙂

    Singura problema ar fi ca obisnuita cu tratamentul din Romania (unde uneori ma uitam la o haina 10 minute, doar-doar o pleca vanzatoarea din ceafa mea), a trebuit sa ma nesimtesc si eu ca sa supravietuiesc. Si am venit cu unele obiceiuri dupa mine… pe care incerc sa le schimb insa 🙂

    Ar fi o chestie neobisnuita pe care am intalnit-o aici, in magazine, insa nu pot sa zic ca ma deranjeaza. Cum ziceam, de multe ori doamnele de la casa se angajeaza in conversatii cu cate un client si nu conteaza ca mai asteapta altii la rand. Dar asa sunt ei, desi traim in secolul vitezei si al fast-everything, la magazine sunt destul de inceti, abia se misca, nu se grabesc parca niciodata.

    Americanca 19 februarie 2011 0:22 Răspunde
  • da intr-adevar uneori prinde bine o doza de autenticitate ca sa ramai „sane”, cred ac experientele de genul asta se vor inmultii pe masura ce avanseaza globalizarea………

    Amalia D 19 februarie 2011 2:12 Răspunde
  • ba da, sunt aici, si ma bucur de comentarii, trebuie ca am scris eu ceva bine, de am 13, din care cateva consistente 🙂

    amalia 19 februarie 2011 4:48 Răspunde
  • alina, abia astept sa ma enerveze si pe mine amabilitatea vanzatoarelor de la Nisa. Iti dai seama, la Chicago sunt acasa acum, deci e destul teritoriu de gasit nod in papura. Dar in Franta cred ca as fi mai blanda si intelegatoare.

    eu am un buchet de pitici pe creier, dintre care cel mai inalt este ca nu trebuie sa ma agresezi, nici macar cu amabilitatea. Dar e drept ca nu poti face cine stie vanzari numai cu dragalasenia, asa ca managementul, cand se aduna el acolo in biroul lui fain, decide sa intram cu buldozerul bunavointei in consumatori, ceea ce se executa la foc automat.

    Vasul de toaleta? Ah, am o poveste si despre asta, contine, printre altele, si magazinul Cocor in anul de gratie 2007.

    amalia 19 februarie 2011 4:53 Răspunde
  • Maria, si tu esti incredibila, pentru ca mi-ai redat exact atmosfera comerciala care ma face fericita. E ca si cum deja te-as fi vizitat. Cand vin, vin cu ibricul 🙂

    Sa stii ca o atitudine de genul celei pe care o aveti voi puneam si eu in practica atunci cand lucram in mica librarie din Deva. Asa ajungeam sa povestesc cu oamenii, ii ascultam cu interes, raspundeam cu rabdare si, de cele mai multe ori plecau si cu o carte. iar bucuria mea era, de fiecare data, dubla.

    amalia 19 februarie 2011 5:03 Răspunde
  • adrianagianinna, vezi, trebuie gasita calea de mijloc, sfantul echilibru. Dar, nu ca voi ca sa ma laud, nici ca voi sa va-nspaimant, asta cere rabdare, tact si educatie.

    amalia 19 februarie 2011 5:05 Răspunde
  • Corina, sunt convinsa as zbiera dupa capitalistii siroposi, ca, na, ne-am frecat sapte ani prin raioane. Cica nu trebuie sa zici „doar ma uit”, dar mie asta imi iese prima data pe gura, ca o zburatoare incapatanata.

    amalia 19 februarie 2011 5:08 Răspunde
  • Mariana, vezi, asta e, aici cand dialogul depaseste capacitatile intelectuale ale agentului de serviciu, ne salveaza supervizorul sau supervizorul supervizorului. Dar ne salveaza! Cand am plecat de la Chicago spre Romania cu titlu de calatorie, docoment care nu se zareste asa de des, bag de seama, au venit cinci supervizori de la linia aeriana sa ma descalceasca in aeroport. Abia ultimul a zis „da”.

    amalia 19 februarie 2011 5:11 Răspunde
  • Cristina, replica aia e mama magariilor, imi pare rau pentru vanzatoarea de sub Tampa. Uite ce scriam acum trei ani pe blogul vechi (drace, am ajuns sa citez din mine insumi):

    „Revenind la oile iniţiale, îmi exprim opinia că plăcerea vînzătorului american este să rupi uşa cu cumpărăturile tale, ce dacă o rupi, construieşte el alta în loc şi cînd se uită la încasări îi creşte inima cît magazinul. Plăcerea vînzătorului român am senzaţia că a rămas să îţi spună că nu are mărimea ta la fustă, culoarea ta la maşină, aroma ta la supă, consistenţa ta la bomboane, şi, cel mai bine, să-ţi sugereze că nu-ţi permiţi marfa din magazinul lui. Evident că generalizînd greşesc (am mai făcut-o şi m-am scuzat ulterior), dar în marea majoritate a cazurilor încă am dreptate. Şi în fond cine nu a generalizat deloc azi, să arunce primul piatra.”

    pai nu-i asa?

    amalia 19 februarie 2011 5:25 Răspunde
  • Victoria, imi cam imaginez despre ce vorbesti. Aici la Chicago am avut o experinta consulara un pic mai slefuita, n-am plangeri majore. La vot am fost o singura data acolo, dupa aceea ne-au adus urnele mai in teritoriu, recte la biserica ortodoxa. Cu pasaportul a fost ok, dar dura mult pe vremea aceea, acum inteleg ca s-a mai schimbat cate ceva. Imi pare rau ca la Toronto e asa de ametita treaba, poate isi mai revine.

    amalia 19 februarie 2011 5:31 Răspunde
  • Adnya, mersi ca esti buna cu mine 🙂

    Cred ca marea (covarsitoarea) parte a tratamentului comercial aplicat cumparatorilor in Romania isi trage radacinile din perioada de trista amintire, ca sa zic asa. Acum, sub presiunea schimbarilor sociale, comportamentul de prin magazine se mai schimba, pe ici pe colo, dar nu in punctele esentiale. Hai ca incep sa vorbesc ca un lider de sindicat.

    Apropo de aeroport, imi amintesc ca acum doi ani, la Timisoara, cand, pentru prima data in cariera mea de navetista intercontinentala, nu mi-au sosit la timp doua valize, dupa ce am completat formularele de rigoare si am discutat putin cu doamna care se ocupa de bucluc, dansa mi-a marturisit ca e uimita de calmul meu, cum de nu tzip? Probabil era obisnuita ca lumea sa urle la ea, de parca daca urlam valizele ni se infatiseaza instantaneu sub degete. Deh, sunt multe de spus.

    amalia 19 februarie 2011 5:44 Răspunde
  • camellia, ai scris ceva si n-a aparut?
    sper ca nu s-a piedut, mi-ar parea rau.
    Cand se duce, se duce la moderare, dar nu e nimic acolo, acum.

    amalia 19 februarie 2011 5:46 Răspunde
  • Anemari, pai HAIDE, VINO!! Vino macar in vizita, sa dam o raita prin magazine, cu ghidaj bastinas. Adica de ce numai Washington-ul sa se bucure de tine?

    amalia 19 februarie 2011 5:48 Răspunde
  • Delia, same here cu iubirea 🙂

    Nici nu stii cat ma bucur sa aud ceva de bine, sa aud ca, in fond, se poate. Sau s-or fi contaminat de eficienta nemteasca? Ca, daca se ia, poate ii trimit la reciclare la Berlin si pe cei de la Toronto 🙂

    amalia 19 februarie 2011 5:53 Răspunde
  • Americanca, pe mine stii ce ma uimea, la inceput? Dezordinea de prin magazine, la pantofi la JC Penney, la articole de copii la Wal Mart, imi venea sa pun totul la loc, desi nu le aruncasem eu. Asa cum spui, venim dupa noi cu un manunchi de obiceiuri, nu puteam sa cred ca astia nu-ti pun pusca la tampla daca te nimeresti langa un pantalon aruncat aiurea de un antecumparator. Se mai intampla insa ceva care tine de curtea lui Murphy. Daca merg la parfumuri sa bag de seama, puhoi de sales associates pe mine. Daca merg sa cumpar si stau cu cardul gata de atac, nu vine absolut nimeni. N-am patit-o numai o data dar ma amuza.

    amalia 19 februarie 2011 6:04 Răspunde
  • Amalia D, ca o afurisita ce sunt, dupa ce m-am mai prins cum stau lucrurile, ma aratam foarte interesata in anumite produse, ma extaziam, intrebam, tocam, si, la final spuneam ca nu acum. Ca un bec se stingeau ochii vanzatorului, practic auzeam si injuratura dar, deh, asta e. Nu pot fi tot timpul inger.

    amalia 19 februarie 2011 6:07 Răspunde
  • Amalia, ai atins un alt subiect. Da, e haos in multe magazine, uneori chiar mult de tot. Pentru ca consumatorul (cacofonie intentionata 🙂 ) american asa s-a obisnuit – lasa ca vin ei si strang, noi suntem aici ca la noi acasa (si uite-asa iti dai seama cum e la ei acasa 🙂 )

    Si mie mi s-a intamplat de nenumarate ori sa iau haine de pe jos si sa le pun la loc pe umeras, ca mie mi-e mila de ele, ca-s asa frumoase si lumea le lasa pe jos 🙂

    Ieri am intrat la farmacie la Rite Aid – ordine desavarsita, o doamna aranja niste produse prin rafturi. Mi-am luat cateva chestii, ea, amabila, ca sa ma incurajeze, mi-a zis: we have some good rolldowns here. Eu am zis, daaaa sunt grozave si am plecat cu 2 produse ca na, erau la super oferta. Ajunsa la casa m-am razgandit insa si mi-am zis ca iar cumpar prostii de care n-am nevoie numai pentru ca-s ieftine. Asa ca am facut cale intoarsa la rafturi si sub privirile uimite ale doamnei care inca aranja produsele, am inceput sa caut locul exact de unde le luasem, sa nu cumva sa le pun sub un alt pret. Dupa ce le-am gasit locul, doamna mi-a oferit cel mai frumos zambet din lume si mi-a zis: I love it when customers put the products back. But that never happens.

    Pai cum sa nu-mi placa atunci cand ei se bucura pentru un lucru care mie mi se pare normal 🙂

    Americanca 19 februarie 2011 6:47 Răspunde
  • In Romania ma enerveaza crunt Meli Melo …nu se poate sa nu te intrebe cineva ceva de 100 de ori si sa-ti ofere sugestii care de care mai cretine si bineinteles replica:”avem si cercei asortati la brosa….”
    La fel ma enerveaza un lant de farmacii(astia chiar nush care-s) ca de fiecare data, chiar daca iau numai o aspirina ma intreaba daca am card la ei…ceea ce evident nu am si nici nu doresc….prefer sa ma intorc un km de drum decat sa intru si sa vad farmacistele care in loc sa-mi dea detalii ‘tehnice” medicale ma intreba aceea si aceeasi tampenie…
    In principal imi place stilul „ignore” intr-un magazin…fie ca-s la supermarket si cumpar morcovi, fie ca ma invart printe pantofi si genti….
    In strainatate(Europa ma refer) am intalnit totusi o limita de bun simt la vanzatori..singurul lucru care ma scoate din sarite e ca multi nu vorbesc engleza ,iar eu ,scorpie cum sunt nu vreau nici cum sa comunic in limba lui pe care o stiu(spaniola si franceza…) 😀

    irina 19 februarie 2011 11:04 Răspunde
  • Amalia, am incercat de mai multe ori sa trimit un comentariu. Nu era asa de important ce-ti scrisesem; ca de obicei voiam sa ai certitudinea ca esti citita si apreciata…

    camellia 20 februarie 2011 12:53 Răspunde
  • HaHaHa!

    Draga Amalia,
    Am ras cand am citit articolul tau, cu siguranta ti-e dor de Romania!!! Vino, traieste aici cateva luni si-ti va fi dor de amabilitatea vanzatorilor!
    Eu vreau sa intalnesc vanzatori/functionari etc amabili, zambitori, vreau sa fiu scuturata de scame pana la saturatie:) Ma simt atat de bine de cate ori ies din tara si vad oameni purtandu-se frumos unii cu altii.
    Legat de patania Cristinei de la Brasov, am si eu una aproximativ la fel din Timisoara (unde locuiesc), dintr-un magazin cu haine sport. Acum 3 ani, pe cand eram tanara, frumoasa si slaba (cel putin asa credeam eu la 30 ani, 170 cm si 65 kg:) ), intru intr-un magazin sport sa-mi cumpar un frumos trening :)…. Dupa ce m-am invartit de am ametit, dupa ce am rascolit umerasele, tragand cu ochiul si la cele 2 domnisoare vanzatoare care susoteau intr-un colt, intr-un tarziu, vine una din ele si ma intreaba daca doresc sa ma ajute cu ceva. Eu ii spun ca vreau un costum pe masura mea (mandra de masura mea:) ), ea ma masoara din picioare pana in cap si inapoi, lasa capul intr-o parte, mirata de parca ar fi vazut o balena gestanta si-mi spune ca „nu avem asa mari, avem maaaaxim marimea 38″….Dupa un asemenea tratament, iei o gura de aer si cauti prima oglinda sa vezi dca intr-adevar esti cea mai obeza dintre obeze si te intrebi daca ai vreo vina ca dupa varsta de 12 ani ai pus si niste kg pe tine…

    danaB 20 februarie 2011 14:41 Răspunde
  • Amalia, aici la consulatul din Toronto nu se punea problema ca ar vorbi sau s-ar purta urat, doamne fereste, nu asta era la mijloc. Cei de acolo sunt foarte amabili si iti vorbesc frumos, doar ca sunt inceti si lalaiti. 😀 😀 Ultima oara cam am fost acolo (anul trecut, ne-am schimbat pasaportul eu si sotul), au vrut sa ne facem programare de 2 ore, cate 1 ora pentru fiecare. Zi si tu, chiar ai nevoie de 2 ore ca sa completezi niste formulare pt 2 pasapoarte? They just take their time, that’s all. La sfarsit doamna consul ne-a spus ca atunci cand sosesc pasapoartele, poate veni doar unul din noi sa le ridice pe ambele, nu e nevoie sa vina amandoi, ca intelege ca lucram, trebuie sa ne invoim de la job, etc. Cand au ajuns, am mers eu sa le ridic pe ambele, si secretarul mi-a spus ca de fapt pot sa-l iau doar pe al meu, nu si pe al sotului, ca doar nu pot semna in locul lui. Ceea ce este corect si firesc bineinteles, n-am stat sa ma cert cu el, dar atunci de ce mi s-a spus la inceput ca poate veni doar unul dintre noi pentru ambele?

    Unele comentarii s-ar putea sa ajunga la spam, si daca nu te uiti atent, le stergi fara sa iti dai seama. De obicei comentariile „bune” nu ajung acolo, dar cateodata se mai intampla. Eu tocmai eram cat pe ce sa sterg un comentariul de la Americanca, pentru ca a ajuns la spam nu stiu de ce. Noroc ca m-am uitat un pic mai atent la spamuri, sa vad daca toate sunt de sters, ca de obicei daca sunt prea multe le sterg fara sa ma mai uit la ele.

    Victoria West 20 februarie 2011 18:41 Răspunde
  • camellia, a fost, cu siguranta, o chestiune tehnica, chiar imi pare rau.

    amalia 20 februarie 2011 18:50 Răspunde
  • Victoria, am inteles, pai ei au mai mult timp decat noi sa „take their time for stuff” 🙂

    amalia 20 februarie 2011 18:51 Răspunde
  • danaB, cuvantul corect pentru tratamentul ala e „marlanie”. Vai ce articol scriam pentru blog!! Dar acum trei ani nici eu nu aveam blog. In fine, tine de educatia personala a vanzatorilor, e pacat ca, intr-un fel, i-am bagat si eu in aceeasi oala, la fel cum suntem noi, romanii bagati in aceeasi oala stereotipala (cuvantul asta nu exista), in loc sa fim cantariti mai nuantat. Dar tendinte, totusi, exista.

    amalia 20 februarie 2011 18:55 Răspunde
  • danaB, in niciun caz nu aveai de ce sa-ti faci probleme de greutate. Cred ca problema era inaltimea si nu aveau costume decat pt. maxim 1.65 🙂 Si chiar si asa, rautatile astea gratuite nu ar trebui sa existe…

    Americanca 21 februarie 2011 17:50 Răspunde
  • Azi am incasat-o! La farmacia dermatologica am intrat si am mers fix la raftul de unde ma interesa pe mine ceva, vanzatoarele dupa mine, nu ca aveam fata de hot, dar ca sa ma convinga sa imi iau si protector solar (da, stiu, funia, casa spanzuratului, dar daca asta se vinde acum aici?) si palarie cu bor imens. Eu in treaba mea, direct la casa, platesc, punga (cred ca din aia din care ar trebui sa nu se mai dea clientilor), plec. Si-mi cade fisa: iin punga era strict ce am cumparat eu, nu si tona de mostre pe care mi-ar fi dat-o vanzatoarele care faceau coada dupa mine. Asa-mi trebuie daca refuz mierea! Fiere!

    Monica 22 februarie 2011 4:02 Răspunde
  • Monica, protector anti-nea n-au? Ca venim si noi!
    Te imbratisez de sub pudra lui februarie.

    amalia 23 februarie 2011 3:49 Răspunde
  • Replica „I’m just browsing” e sfanta cand n-am chef sa mi se prezinte toata marfa din magzin ca poate, poate cumpar ceva. Dar n-as da amabilitatea si zambetele artificiale (tampe?) ale vanzatorilor canadieni pe sictirul superior al celor din Romania. E drept ca am avut si cateva experiente pozitive la ultimele vizite, ceea ce ma face sa cred ca fie 1. exista speranta, 2. criza si perspectiva somajului i-a facut si pe comerciantii din Romania sa devina mai atenti cu clientii.

    Victoria, de la ultimele alegeri la consulatul din Toronto imi amintesc doar coada de doua ore si decolteul unei doamne cam trupese. Ea statea pe scaun, votantii in picioare, de partea cealalta a mesei, cu vedere directa, de sus, daca intelegi ce vreau sa spun. Am stiut imediat ca nu sunt pe teritoriu canadian 🙂

    Beatrice 23 februarie 2011 4:47 Răspunde
  • Beatrice, m-ai facut sa ma inec cu orezul citind scena votului de la Toronto, dar azi nu e prima oara cand rad singura, am facut-o si in tren, cu un text al Simonei. Am incercat sa nu-l conturb pe domnul musulman cu barba carunta, pana la buric, care calatorea in spatele meu, deci am tinut mana la gura, cum am putut si eu. Iar acum vin acasa si ma lovesti si tu! Vizualizez foarte bine bustul birocratic despre care vorbesti si, daca ma infoi un pic, pot vedea si expresia fetzei atasate.
    Bine ai venit aici!

    amalia 23 februarie 2011 21:16 Răspunde
  • Amalia draga mea, 3:43 AM si insomnia a castigat iar batalia, asa ca vin aici sa punctez niste lucruri.

    In Romania vanzatorului „i se rupe” ptr ca nu e platit in functie de vanzari, in majoritatea cazurilor. El are un salariu amarat, fix si jumatate la negru, drept ptr care-si uraste pana la prasele seful. Daca ala vinde sau nu e o chestiune de care vanzatorului nu-i pasa, drept pentru care clientii care intra in magazin il cam deranjeaza.

    Mi s-a intamplat intr-un lant de cofetarii branduite sa-mi planga vanzatoarea pe umar ca e prost platita, la negru, si muncita ore lungi, drept ptr care i se pare nedrept sa primeasca reclamatii de la clienti pentru ca-i serveste-n sictir.

    Desi impresionata de drama doamnei, am intrebat-o de ce a acceptat jobul in atari conditii si de ce nu-si ia picioarele la spinare. Desi mi s-a spus ca nu e alt loc de munca pe piata, cred ca inertia le tine pe femeile astea acolo.

    Sa vezi, o vanzatoare la „carefour”, de exemplu, castiga net 1000 Ron/ luna, cu sambete si duminci lucrate, sarbatori legale, 10 ore /zi, etc… O femeie care-ti vine acasa la curatenie cere 70 ron/ sedinta. Daca ai doar cinci cliente pe saptamana (fiecare is solicita maximum 4 ore pe zi), rezulta ca muncesti lejer, un fel de part time , si castigi 1400 Ron/net pe luna. Unde mai pui ca unde nu-ti place mutra omului nu te duci. Nu te impiedica nimeni sa nu te inregistrezi si sa-ti platesti din mana „somaj”, „pensie” si „sanatate”. Asa cum nu te impiedica nimeni sa te faci „PFA (persoana fizica autorizata).
    De unde rezulta ca inertia le tine captive pe femeile astea.

    Un alt exemplu ar fi :administratorul de bloc. Faci un curs de o luna, te certifici, si devii „administrator de bloc” de profesie. Iei cel putin 400 ron/bloc (daca e cu 10 etaje si mai multe scari, iei mai mult) si mergi odata pe saptamana la incasare, faci hartoagele acasa in ritmul tau, mergi la administratia financiara odata pe luna/ ptr toate blocurile si poti sa faci lejer 2400 ron/luna.

    Anemari 25 februarie 2011 1:56 Răspunde
  • Anemari, insomnia ta e, ca de obicei, fecunda.
    Acest „i se rupe” cred ca sta la baza multor, dar multor, belele din Romania.
    Poate, asa cum spui, nici cei care au magazinele respective nu stiu ca vanzatorul ala trebuie si el motivat cumva, de exemplu cu un mic comision, cum sunt si vanzatoarele mele vulturesti 🙂
    Probabil in magazinele in care sistemul e altul, si atitudinea angajatilor se schimba. Aici, in multe cazuri, tind sa fie foarte agresivi dar, vorba Monicai, mai bine miere decat fiere.
    Poate si capacitatea asta de a compara si construi alternative trebuie exersata cu mai mult spor.

    amalia 25 februarie 2011 4:04 Răspunde

Dă-i un răspuns lui amalia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title