„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Multumesc

de

Cunoasteti doamnele acelea pe care de cum le zaresti in departare stii sigur ca iti vor povesti, mai devreme sau mai tarziu, aceeaşi intamplare care le-a marcat pe ele pentru totdeauna? Cele care iti vor relata, cu lux de amanunte, cum s-au petrecut lucrurile, cine mai era de fata, cat era ceasul, cum presimţeau ceva si cum presimtirile li s-au adeverit ca prin farmec? Doamnele care declara ca dupa aceea viata nu a mai fost la fel, ca a aparut o confirmare de mult cautata, dorita, imaginata ? Cunoaşteţi doamnele acelea? Sunt una dintre ele.

Intamplarea s-a petrecut pe 9 octombrie si au trecut patru ani de la ea. Atunci s-a nascut o dragoste la prima citire, un sentiment de entuziasm aprins tocmai la Timisoara, si crescut apoi in cateva ore pana la Chicago. Am asteptat mult, trecand prin tot felul de reviste si razbind prin tot felul de dezamagiri.

Prima publicatie de care m-am apropiat ma atragea cu rubrica de psihologie, cu sfaturi pentru indreptarea unor situaţii in care cineva suferea, intr-un fel sau altul. Dar publicatia respectiva a fost napadita de tot felul de teste si horoscoape numai bune de citit in in troleibuz, in picioare. A urmat alta revista, una pe care ma pomeneam mereu ca o cumpar de la un chiosc si o termin de parcurs pana la chioscul urmator. Am trecut apoi la altceva, o aparitie occidentala care in cateva numere mi-a lămurit basca niste chestiuni anatomice si care apoi a continuat sa o tină tot asa, desi o cititoare le-a spus clar ca noi am retinut in general chestiunile si in special punctele in care se apasa, ca prindem repede. Mi-a placut apoi mult alta revista dar si aceea a avut povestea ei si s-a schimbat in punctele esentiale, alunecandu-mi destul de repede de langa suflet.

Cu Tango m-am simtit din prima secunda acasa. Iar a ma simti acasa undeva, oriunde, e un lucru fantastic. Sentimentul apartenentei s-a desprins momentan de geografie, inventandu-si intruchipari noi: cuvintele noastre de aici, culorile pictorilor impresionisti, aranjamentele gradinii botanice pe care o vizitez cat pot de des, promisiunea continuta in decolarea de pe O’Hare, lacrima rebela stearsa dupa aterizarea la Timisoara.  

Imi amintesc bucuria castigarii primului concurs, pentru ca acea reusita continea doua elemente esentiale: venea din partea unei publicatii dragi si era mijlocita numai de cuvintele care au rezonat frumos cu cei care le-au primit. La al doilea concurs am executat un dans prin casa, recunosc ca nu imi stapanesc prea bine bucuriile. Cred ca m-am lungit un pic, vroiam sa spun doar multumesc.

Categorii:
prieteni

Comentarii

  • Ce amintiri frumoase s-au trezit!
    Imi amintesc cu nostalgie de revista „Salut” pe care o devoram liceean fiind si de posterele din „Bravo” care-mi decorau usa camerei.
    Apoi au fost revistele Marie Claire din 1939, 1940 pe care bunica le pastrase vreme de 50 de ani, desi se mutasera frecvent, si din care copiam modele de fuste largi si plisate si de palarii cu funde. Visam sa ajung o doamna bine, sa port palarii si tocuri, sa am bucle si unghiile inrosite.
    Prima revista pentru femei – cu hartie colorata si bine mirositoare – am desfacut-o pe plaja in vara lui ’96 cum desface un copil cadourile de Craciun. Intre timp, au aparut multe reviste colorate si – desi pacatuiesc si acum de dragul miresmei hartiei lucioase – drumurile noastre s-au despartit.
    Am gasit Tango-ul intamplator, intre lucrurile lasate la mine de o prietena si am citit. Tot citesc de atunci, descoperind oameni si cuvinte noi.
    Astept mereu in drumurile mele reviste colorate, cuvinte frumoase si chipuri senine.

    Cu bine!

    MR 18 noiembrie 2009 13:52 Răspunde
  • si eu iti multumesc amalia. pentru ca imi amintesti si mie de ce am iubit candva tabu si am decis sa iubesc mai departe tango, de ce am tresarit de emotie cand alice a intrebat, candva, intr-o primavara a inimii mele, „cine e pisica?” si eu, neinsemnata si pitica si peltica, doar clipeam. pentru ca imi amintesti ca iubesc articolele tale, de ce stiu ca imi doresc sa te intalnesc…
    si nu, sa stii ca nu am iubit tango (sau fostul tabu) la prima citire… iubeam, asta m-a atras multa vreme, o rubrica. apoi lucrurile au mers mai departe ca un bulgare de zapada… pana la cartile ce stau cuminti si asteapta tiparul.

    pisica 18 noiembrie 2009 22:48 Răspunde
  • Si eu sunt una dintre doamnele acelea. Cand am inceput sa citesc articolul tau, dupa fiecare cuvant mi se strangea inima, ma gandeam ca vei sfarsi prin a rade in hohote de femeile care procedeaza si traiesc asa, si ca eu ma voi uita intr-o oglinda cu ape ridicole. Dar tu m-ai salvat de la tristete si m-ai redat lumii tale, din care fac parte, iremediabil.
    Scriam astazi, altundeva, ca plang adesea citindu-va cuvintele frumoase de pe bloguri, din mailuri, din scrisori. Scrii atat de frumos, Amalia, si aici, si in revista noastra, unde esti intr-adevar acasa, incat nu stiu cum sa iti multumesc si eu, de fiecare data!

    Alice Nastase 19 noiembrie 2009 14:31 Răspunde
  • Da, Alice, era dimineata foarte devreme, chioscul din aeroport s-a deschis sub ochii mei. Mai aveam douazeci de minute pana plecam din nou din Romania pentru un an si jumatate. Nu vedeam bine, mi-era somn, dar am observat o coperta pe care nu o cunosteam inca. Am cerut: dati-mi, va rog, revista aceea. Se numea Tango. De atunci va am foarte aproape de mine, mereu.

    amalia 20 noiembrie 2009 10:13 Răspunde
  • pisica, citeam Tabu, m-a atras de la inceput. Dar apoi am plecat si dupa ce m-am intors in vizita si m-am repezit sa o cumpar, n-am mai regasit savoarea. Apoi am inteles de ce. Cand o sa ne intalnim, sa fii atenta la munti, pentru ca eu, traind de sase ani la campie, am pus gand hotesc tuturor muntilor pe care il voi intalni in cale. Am avertizat-o deja si pe Corina.

    amalia 20 noiembrie 2009 10:24 Răspunde
  • Monica, ce amintiri frumoase ai. Poate nimic nu e intamplator, de multe ori m-am gandit ca am si eu noroc, intalnindu-ma cu revista noastra pe muchie de avion, ca sa spun asa.

    amalia 20 noiembrie 2009 10:32 Răspunde
  • Nu stiu ce e intamplare si ce nu.
    In ultimii ani am pierdut o viata intreaga si m-am surprins traind in continuare. A cui viata o traiesc acum?
    Am scris un text si a fost publicat intr-o revista speciala, frumos aranjata si ticluita. Asa cum imi plac mie. Dar am platit prea scump si fara voie bucuria aceasta.
    Da, am multe amintiri frumoase si mult noroc!

    MR 20 noiembrie 2009 10:59 Răspunde
  • Amalia, simt nevoia si eu, la randu-mi, sa-ti multumesc pentru felul in care esti aici si pretutindeni pe unde te ”imprastii” fara sa risipesti nimic din tine inutil. Eu iti multumesc pentru ca scrii aici si astfel te-am descoperit:)
    Si sper sa te regasesc de fiecare data la fel de speciala.

    Una 20 noiembrie 2009 16:26 Răspunde
  • draga amalia, ti-as da eu insami muntii de-as putea in dar. i-as pune zalog pentru tine, pentru ca zambetul tau frumos sa renasca mereu in tot ceea ce scrii tu frumos pentru noi, aici si in revista.

    pisica 22 noiembrie 2009 15:40 Răspunde
  • pisica, mi-e dor de timpurile in care complotam sa adun haine si pantofi si posete. Acum, de cand cu muntii si cu hotiile imaginare, ma gandesc ca, pe undeva, lucrurile s-au complicat 🙂

    amalia 23 noiembrie 2009 8:18 Răspunde
  • MR, pierdem si castigam, important e sa mergem inainte, cu toate amintirile frumoase, si cu tot norocul. Iti doresc o saptamana frumoasa.

    amalia 23 noiembrie 2009 8:22 Răspunde
  • Una, scriu cu multa bucurie. Iti multumesc pentru ca te gasesc si eu aici si pentru ca ma lasi sa stiu ca esti aici.

    amalia 23 noiembrie 2009 8:24 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title