Amalia Nita

Domnul indian care vinde bomboane si ziare in gara pe unde trec zilnic traieste uneori momente de adanca si justificata confuzie. E un om simpatic, probabil bunic, venit aici, pe vremuri, din India. Intr-o zi l-am auzit povestind despre cum a sosit, cum i-au crescut copii, cum si-a legat destinul de taraba cu apa plata la suprapret si batoane de ciocolata atat de dulci incat cu siguranta cativa atomi ti se lipesc pe vecie de aparatul digestiv. Dar mie domnul indian imi este simpatic, in parte si pentru ca mi se nazare ca hauaiuuu-ul sau este mai cinstit si mai incarcat de nuante umane decat al altora. Ii raspund si eu cu cel mai de calitate guuudendhauaiuuu?!! pe care ma pricep sa il produc, si relatia decurge fara hartoape notabile.

Intr-o zi insa l-a doborat curiozitatea sau poate plictiseala sau poate combinatia lor, eventual condimentata cu farame de solidaritate nascute din datul ochilor zilnic. M-a intrebat daca lucrez inzabenc dar i-am marturisit ca nu, eu lucrez inziofis. Guuud, guuud, m-a incurajat. N-am intrat in alte detalii, doar am pasit putintel pe terenul minat al lui duiulaicit, la care eu am scos un sunet ce putea fi interpretat, la alegere, ca raspuns pozitiv, raspuns negativ sau tuse neutra, ceea ce si era. Dincolo de asta, relatia a evoluat placut, asa cum am precizat. Uneori ii las eu cativa centi in plus, alteori imi da el biscuitii fara sa mai astepte maruntis, in fond ne petrecem destule momente din existenta in aceeasi gara. Odata m-a intrebat ce s-a intamplat cu mine, nu ma mai vazuse demult. Era vara, asteptam trenul pe bancutele de afara, ocolindu-l astfel fara sa planui asta neaparat.

Aceasta a fost introducerea, inainte de incheiere sa specific ca reprizele de confuzie se deruleaza astfel: in unele zile omul ma vede foarte pe ganduri, ba chiar si lacrimand slab pana la moderat. Sunt zilele in care derulez in minte fantezia aceea in care imi dau demisia, imi cladesc cinstitele bagaje (era sa zic boarfe) intr-un container, ii fac cu mana (containerului) pana se indeparteaza de tarm, apoi plec la agentie sa gasesc o combinatie de avioane care sa ma depuna la Timisoara. Scenariul revine des, temperat numai de completa intelegere a faptului ca orice urmari se intampla sa zdrangane in continuarea lui in mintea mea suprasolicitata, realitatea nu se va potrivi cu nimic. Dar si aceasta intelepciune tarzie ar putea fi declarata un inceput de victorie.

Dupa ce termin cu melancolia, stergandu-mi lacrimile cu servetele frumos colorate si impachetate, si dupa ce am stabilit in sinea mea ca avioanele care se ridica de la O’Hare, merg fie spre Frankfurt, fie spre Amsterdam, fie spre Roma, fie spre oriunde exista o cat de mica si disfunctionala conectie cu Romania, raman sa pandesc semnalul sonor al barierei, semnal care ma anunta ca trebuie sa imi mut atat trairile, cat si elanurile si regretele (costurile de oportunitate) intr-un vagon de cursa scurta.

Vin apoi zilele in care, stand tot asa, in sala de asteptare, si luand o pauza de la restul preocuparilor, imi amintesc cate o fraza haioasa pe care am citit-o undeva si care e capabila sa ma faca sa rad si dupa doua saptamani batute pe muchie. Asadar, recapituland, omul ma vede azi plangand si maine hohotind de ras, in aceeasi locatie si la aceeasi ora. Ce poti sa crezi despre cineva care alterneaza astfel starile in spatiul public? In gara! Printre cetateni cinstiti si cetatene (din cand in cand) scrobite, toti, fara exceptie, realmente veseli si guralivi. Probabil omul meu ar fi fost indreptatit sa cheme pompierii, politia si salvarea, just-in-case, asa cum se cheama de obicei. Dar ma cunoaste de prea multa vreme si nu trece la asemenea masuri. Ma urmareste cu un zambet iar eu ma mut mai langa fereastra, unde exista o masa lunga cu scaune metalice, pe care, daca vrei, poti sa le scrasnesti de podea, astfel incat toti creierii calatorilor sa se contorsioneze instantaneu. Trag apoi binisor si cu reala bagare de seama unul dintre scaune, ma instalez mai intr-o parte si astept cuminte trenul. Acesta soseste aproape pe ceas si apoi nu mai e nicio problema, caci conductorii s-au imunizat in decursul anilor la rasul, plansul, tacerea si zbieratele calatorilor.