Jurnal de călătorie

Piatra asta pe care o am în gură este din statul Tennessee!!

Vineri seara, după o cină delicioasă şi decentă la preţ, am decis că lucrurile nu se pot opri la Indianapolis, drept pentru care am sărit la bordul Japonezei şi am pornit din nou în noapte, de data asta cu o destinaţie foarte muzicală: Nashville, Tennessee. Auzisem feed-back-uri de bine, de la oameni în opinia cărora am încredere turistică, dar, excursia fiind destul de heirupistă, n-am apucat să mă documentez, la rândul meu, prea mult.

Rămăsesem însă datoare cu o explicaţie după postul despre Indianapolis, şi anume detalierea afirmaţiei că un drum rutier în America îngemănează consistent agonia cu extazul. Distanţele sunt, totuşi, foarte mari. Când te gândeşti că trebuie să conduci din nou şapte ore ca să mai întâlneşti ceva care să îţi taie răsuflarea, parcă ţi se înmoaie genunchii. În rest, orăşelele obişnuite sunt destul de asemănătoare între ele, au supermarketuri, mall-uri, benzinării, spălătorii, enşpe categorii de biserici, hoteluri, moteluri şi câte un aşezământ, relativ decrepit, pentru adulţii sătui de fandoseala puritană.

Hotelurile şi motelurile cresc în pâlcuri pe marginea drumurilor, şi, deşi ai impresia că e absolut imposibil să nu găseşti, la orice oră din zi sau din noapte, un aşternut liber, mie mi s-a întâmplat asta odată, ocazie cu care am şi început să ţin blog, că pocneam dacă nu povesteam. Din aprecierile mele subiective, lanţul hotelier care pare să împace cel mai bine calitatea serviciilor, aspectul mobilierului, viteza internetului şi moliciunea prosoapelor cu calicia mea nativă este Best Western. Chiar şi într-un aşezământ de tip motel, unde intri din parcare direct în cameră, curăţenia nu prezenta niciun derapaj, interiorul era plăcut amenajat şi pe comodă trona un televizor cu ecranul plat, pentru cine nu cade lat în fundul patului, după atâta şofat.  

Şi, cum stai tu, aşa, agăţat de volan, învingând la puncte sută de kilometri după sută de kilometri, la un moment dat transcezi circumstanţele şi, eventual cu un ajutor muzical săltăreţ, treci spre etapa de extaz. Începi să simţi că aluneci, dezlegat de poverile greţoase ale rutinei, spre ceva nou şi misterios, o geografie la care bunicii tăi, de exemplu, nici nu s-au priceput să viseze. Şi atunci îţi dai seama că, deşi eşti un cârcotaş afurisit şi fără pereche, mai eşti, în acelaşi timp, şi unul dintre bincecuvântaţii acestui pământ.

De la Indianapolis la Nashville sunt 450 de kilometri, adică, tradus în simbioza dintre maşinile şi şoselele de aici, ceva mai mult de patru ore de drum. Aş minţi dacă aş spune că ştiam că o să trecem şi prin statul Kentucky, în nerăbdarea mea lipisem Indiana de Tennessee, aşa că, în momentul în care am intrat în teritoriul puiului fript, am slobozit un chiot de surpriză şi am dat iama într-un pliant dotat cu hartă. Să nu mai spun că am întâlnit şi dealuri, motiv să îmi reiterez paranoia legată de câmpiile fără margini şi abia aşteptam dimineaţa, să văd văluririle terestre pe lumină.

Unul din punctele slabe ale acestei excursii a fost că, în graba de a îndesa tricouri, pulovere, ciorapi, periuţe de dinţi şi încă nişte articole pe care le nu putem menţiona aici, am uitat să pun în geantă cafeaua mea preţioasă, aşa că am bântuit peste întinderile patriei într-un uşor sevraj, căci amestecurile de cernoziomuri sfărâmate, puse în plicuri lângă filtrul de cafea, prin hotele, nu au putut face aproape nimic pentru neuronii mei domnoşi, răsfăţabili numai cu alintaroma. Şi, pentru că între momentul în care mă trezesc şi cel în care îmi beau cafeaua, la gura mea se îngrămădeşte un amalgam ciudat de ocări, plângeri şi sferturi de idei nebuneşti, în a treia dimineaţă oamenii de bine au tras un fir fierbinte de la Dunkin Donuts, mi l-au fixat între buze şi picurat cu încredere ce se găsea în paharul de plastic. Unde sunt cescuţele mele cu arabescuuuuuuuri, unde e cafeaua meaaaaaa, am mai apucat să urlu până când, totuşi, substanţa activă a ajuns la neuroni şi le-a spus, băieţi, asta e, astea sunt circumstanţele de pe teren, get real, astăzi trebuie să ne descurcăm împreună aşa cum se poate, încetaţi cu nemulţumirile şi haideţi să ducem fata asta ciudată până la Nashville. Foarte bine, a zis sistemul foarte nervos central, să purcedem aşadar.