San Francisco – Impresii de Ianuarie (felia nr 2)

Episodul 2

Verde rasfatat de ploaie in Golden Gate Park si pasteluri urbane in Haight-Ashbury

Ramane cum am stabilit. Am scos capul din tren la Powell Street, adica exact in inima orasului, locul ideal de unde sa nu stii incotro sa o apuci mai intai. Spre deosebire de Ferlinghetti, care a avut sansa sa vada prima data San Francisco de la bordul unui vas care se apropia de tarmul golfului, eu apar intotdeauna de sub pamant, caci pe acolo trece mijlocul de transport care leaga aeroportul de centru, si, mai departe, de raspandirile suburbane adiacente. Daca Ferlinghetti a ramas cu impresia nestearsa a cladirilor albe asezate in ritmul unui Tunis zarit de pe mare, eu defilez si in zi de azi cu imaginea primului tramvai portocaliu zarit acum un an pe Market Street.

Iata insa ca ajunsa acolo ma mananca ingrozitor sa aman putin Mission Dolores si sa imi arunc faptura complicata intr-un cable car, daca nu pentru altceva, atunci macar pentru captarea temporara a sentimentului de joy procurat de zanganitul vintage al vagonului colorat.  

Zis si facut. M-am asezat constiincioasa la coada, moment in care ghidul de calatorii pe care il aveam in geanta a dat scarbit din mana si i-a spus portofelului verde in care statea inghesuit ca se astepta de la mine sa devin mai sofisticata intre timp si sa nu mai cad prada celei mai populare atractii, ca un japonez entuziast, ca doar nu mai sunt pentru prima oara in oras.

Portofelul a zis ca pe el nu il deranjeaza asta, pentru ca e proaspat cumparat si deci n-a mai fost aici. Ghidul s-a retras inapoi in carapacea lui, constient ca si cu oamenii e greu sa te intelegi, dar si cu portofelele. Dupa ce am urcat in cable car si am mers doua statii am stiu exact ce vreau sa fac next, si anume sa cobor si sa iau un double decker, autobuzul acela care, contra cost, te plimba si iti explica ce miscari de trupe s-au derulat in cursul timpului prin locurile pe unde treci.

Am debarcat asadar la Union Square si m-am infipt plina de speranta sub palmierul din statia de autobuz, fara sa stiu exact ce va urma, dar deloc ingrijorata de asta. Cand a aparut primul double decker plouat am intrat in vorba cu omul care coordona tururile, i-am expus pasul meu si el mi le-a expus pe ale lui, schimb energetic din care m-am facut cu un permis de calatorie valabil trei zile si patru tururi, totul la jumatate de pret, because it’s raining so hard and you are still here with us, thank you.

Astea au fost imprejurarile istorice prin care m-am gasit instalata la geamul autobuzului care urma sa ne poate in ploaie prin Golden Gate Park si mai apoi prin epicentrul vibratiilor hippie, cartierul Haight-Ashbury. Parcul acopera 1013 acri, habar n-am cat e asta, dar ca sa traducem cumva, e lung de 4,5 km si lat undeva sub un kilometru, adica e mai intins decat Central Park din New York. Aici apare din nou unul din motivele pentru care imi place San Francisco, si anume ca e plin de atractii nascute din incapatanarea unor oameni care au gasit potrivit sa lupte cu opinia generala cum ca obiectivul respectiv e imposibil de realizat. Acesta a fost si cazul amenajarii acestui parc.

Am coborat asadar pe Geary Boulevard inspre ocean, am facut la stanga, am intersectat Fulton Street pe care am recunoscut-o din alta calatorie si ne-am oprit langa muzeul DeYoung. Toate acestea, desigur, in ploaie. Am rezistat cat am rezistat la parterul autobuzului, dupa care am urcat cu umbrela pe puntea de observatie. Cu mine au mai urcat doua fete, nemtoaice dupa intonatie. Odata ajunsa sus e clar ca n-am mai vrut sa cobor si am ramas acolo aproape pana la final. Le-am facut o poza fetelor si am povestit un pic. Una din ele, cea mai volubila, mi-a spus ca sunt din Munchen si petrec doar doua zile in California. Atunci m-a lovit cheful sa ma laud un pic cu internationalitatea mea, deci am subliniat ca si eu am zburat in vara prin Munchen. Am mai schimbat cateva idei, dupa care, desi de obicei ma abtin de la „sindromul compartimentului de tren”, adica practica prin care iti deserti povestea vietii intre Brasov si Sighisoara, am intrebat-o totusi pe fata cu care vorbeam cu ce ocazie viziteaza San Francisco. Mi-a raspuns foarte amabila ca e stewardesa la Lufthansa si se afla in pauza dintre curse. Deci m-am laudat ca am zburat si eu o data pe an prin Munchen exact unei stewardese de la Luftahnsa!!! Atunci mi-am stabilit 31 martie 2012 ca deadline al perioadei de abstinenta laudativa pe care am inceput-o atunci si acolo si o respect si acum.

Parcul in ploaie a fost superb. Verdele era mai verde, mirosurile vegetale erau mai innebunitoare, palmierii erau mai frumosi, florile mai senzuale.

A intervenit apoi lupta interna intre pofta de a savura momentul si dorinta de a face totusi si cateva poze. Nu e chiar cel mai simplu lucru sa faci poze reusite la etajul 1 al unui autobuz care merge pe dealuri, intr-o ploaie torentiala, cu umbrela in mana, ca sa nu distrugi complet aparatul foto, ca de capul personal ce sa mai vorbim.

Dar cartierul care m-a facut sa exclam a fost Haight-Ashbury, sediul nebuniei hippie de la mijlocul anilor ”60. Intotdeauna sunt o adoratoare garantata a caselor colorate, a magazinelor mici, a strazilor interesante. Mi-am scrijelit deja in agenda sa ma intorc acolo si sa ma plimb in tihna pe jos, negrabita de nimic. In cursul calatoriei era sa dau cu dintii de bara platformei din fata  a autobuzului si sa imi prind aparatul foto in firele de troleibuz, in incercarea de a capta cumva culorile si formele care defilau generoase pe langa noi. Se pot face poze superbe acolo dar e preferabil sa le faci de la sol.

 Am trecut apoi prin Alamo Square, unde se afla sirul de case victoriene celebre, suprapuse la orizont peste panorama centrului cu zgaraie nori. Totul se zarea, desigur, intr-o ceata umeda, dar mie mi-a placut atmosfera.

Dupa ce am coborat spre Civic Center temperatura sufleteasca a inceput sa imi scada, prilej cu care am observat ca blugii imi sunt uzi de la genunchi in jos, detaliu pe care nu il remarcasem pana atunci. Intoarcerea in Union Square m-a adus inapoi cu picioarele pe pamant, am coborat la parterul autobuzului si am simtit senzatia de sfarseala placuta provocata de prea multa frumusete ingramadita intr-un timp prea scurt.

Recomand San Francisco in ploaie, recomand San Francisco in soare, recomand sa nu incetam niciodata sa cautam locurile si starile pitoresti si recomand sa nu ezitam nici chiar atunci cand nu e prea clar cum se va asterne ziua, saptamana, luna, viata.

 ***

(Poftiti jos din autobuz, urmeaza o vizita, tot prin ploaie, desigur, la Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, a sasea misiune spaniola din El Camino Real, calea presarata cu 21 de misiuni si coloana vertebrala pe care s-a construit California. Daca v-a placut calatoria puteti lasa o bancnota virtuala in sectiunea comentarii sau un like la tatal nostru Zuckerberg, da, asta cu IPO de 5 bilioane, pentru cunoscatori.)