La inceput a fost soseaua, taiata printre dealurile ca spinarile domoale de dinozauri, larga si supla, lasand in urma ei asezarile comode si purtand deja in ondularea ei capricioasa promisiunea orasului. Apoi a fost decadenta soarelui, care se oferea de parca nu era nimic de lasat pe mai tarziu, de parca nicio felie de zare n-ar fi suportat sa ramana neatinsa de lumina, de parca orizonturile ii cereau si el le inunda cu cea mai completa rotunjire de lumina, abundenta, incredibila. Apoi a fost triumful ierbii, dovada palpabila ca imediat ce intalneste abundenta lichida sau emotionala dupa care tanjea de atata vreme, orice sol geografic sau sufletesc poate aduce pe lume un verde crud, embrionar. Apoi a fost panorama golfului, peste care era asternuta alta mantie de cer senin, alta toana pozitiva a unei zari care asculta numai de propriile capricii. Apoi a fost izbucnirea nebuneasca a orasului, o mie de alburi aruncate intre claritatea luminii si marginile cubiste ale altor dealuri nascute din pantecul poeziei. Apoi a fost inundarea simturilor cu prea multa caldura, prea mult verde lemnos, prea multa tandrete topita in ceruri, prea cruda absenta a cusururilor, prea nepasatoare parada a luminii, prea fluid infinit strecurat in ritmul sangelui.
Orasul arunca sageti spre partea cea mai intima a sufletului celui care se apropie si din tonalitatile ecoului ghiceste fara gres daca are de a face cu un cucerit sau un cuceritor. San Francisco se poarta corect cu cuceritorii, le ofera distractii, aventuri, privelisti, meniuri, amintiri, dar se ofera fara rusine si retineri numai cuceritilor, intr-o complicitate inexplicabila in afara lungimilor de unda cu miros de eucalipti uzi si sare.
Palcul de case care se apleaca cu curiozitate peste autostrada, blocurile care se uita cu mana streasina la ochi spre Pacific, oamenii in statia de tramvai, curba usoara spre stanga, liceul francez, artera care e si autostrada si drum de coasta si bulevard, panta din toana careia in zilele senine ca azi apare Golden Gate Bridge, desen viu care implineste promisiunea orizontului. Turnurile rosii sunt acolo, complet clare, stapane pe hotarul dintre mare si cer, dintre mare si golf, dintre oameni si lumina, dintre candva si acum. Drumul coboara nerabdator sa se lase patruns de insinuarile celui mai aromat parc urban din America, casa copacilor supusi chefului ceturilor si vantului, casa copacilor inchinati soarelui. Turnurile rosii sunt acolo, complet clare, stapane pe hotarul dintre lumea larga ca obiect de consum si lumea larga ca taram de mirare si adoratie. Apoi podul se retrage in spatele feliei de verde dar eu raman in teritoriul mirarii. Nu stiu sa calatoresc cu aroganta cuceritorilor, sunt o cucerita perpetua.
La celalalt capat al parcului strada isi schimba numele si lasa in stanga balconul care nu intelege complet povestea de scris din modelul rafinat al balustradelor. Drumul urca si coboara si cu o rasucire mestesugita spre stanga ma instaleaza pe bulevardul pornit catre mare. Parchez masina la capatul pamantului, platesc biletul si urc cu pofta in autobuz.
Refacem impreuna o parte din calea pe care am venit si apoi ne apropiem tot mai tare de centru, calatori prin atatea tablouri diferite incat suspectez ca suntem o trupa de actori ambulanti, deturnati printre decorurile nefolosite de multa vreme, pentru ca piesa se joaca numai pe neasteptate si la intervale neclare.
Centrul geme de oameni care au uitat pentru o seara ca la celalalt capat al bulevardului asteapta un ocean intreg dus tandru pe ganduri, drapat in intensitatea celui mai seducator albastru inventat la intalnirea dintre lumina si mare. Oameni veseli, oameni grabiti, oameni zgomotosi, infruptandu-se cu sete din podoabele orasului, din bunatatile restaurantelor, din compania pe care si-o tin unii altora.
Urc o strada abrupta printre magazine, multe hotele si multi oameni si ma apropii de Fairmont San Francisco, cireasa alba a calatoriei. Hotelul alb, masiv, clasic si elegant unde nu numai ca a fost semnata Carta de infiintare a Natiunilor Unite in iunie 1945, unde nu numai ca James Brolin zambea in serialul „Hotel” zambetul cu buze pline si ochi ironici in langoarea caruia nu avea sens sa nu te pierzi, unde nu numai ca Tony Bennett a cantat pentru prima oara „I Left my Heart in San Francisco” dar unde, de asemenea, in fiecare iarna a timpurilor prea moderne, o echipa de bucatari numiti pe buna dreptate „chefs”, alaturi de ingineri cu dragoste de dulce, ridica impreuna o casa cu etaj din materialul parfumat de prajitura botezat „gingerbread”, o specie de turta dulce mai tare, traditie bine impatimita in trusoul sarbatorilor americane. Cine n-a montat in viata lui o ginderbread house de Craciun si n-a umplut de zahar praf bucataria este somat sa o faca.
Casa de la Fairmont creste in fiecare an pe doua nivele in marime naturala in holul bogat al hotelului si lumea vine din mari departari sa o vada. Imediat ce am auzit de ea am inscris-o pe lista fericirilor de iarna tandra, traita in sandale. La ora cand am intrat la Fairmont dupa amiaza intalnea un inceput de inserare lina, intarziind lenesa pe hotarul unde imposibilul este brusc dispus sa vada ce se intampla daca cocheteaza mai indraznet cu realitatea.
Bradul din holul ornat mi s-a parut cel mai elegant reprezentant al sexului conifer, invesmantat cu o pricepere cel putin egala cu abundenta inzestrarilor naturale, un domn adica. Casa spectaculoasa stralucea in spatele lui in splendoarea celor doua nivele dulci iar fluiditatea de armonii a pianului s-a insinuat natural in moalele sufletului.M-am oprit pe un fotoliu plusat si adanc sa ma mir ca sunt acolo, sa nu fac nimic, sa las ochii si mirosul si respiratia sa plece si sa vina inapoi cu opulenta de senzatii a clipei care nu moare. M-am razgaiat in moment ca intr-un adapost comfortabil si m-am simtit parte a unui orizont care nu cunoaste sfarsit. As fi ramas o vesnicie in fotoliu, spectator care intr-o seara gusta lacom din spectacolul lumii.
Oamenii se roteau in tablou in ritmuri calde, isi umpleau ochii de savoarea sarbatorii, copii fugeau de la poze, o fetita cu funda in par si fusta rosie insista sa vorbeasca cu perechea de figuri care cantau pe acoperis, mama inalta si slaba incerca usor sa o ia de acolo, camasa tatalui nu avea cusur, pariul meu a fost ca au si ei undeva o casa cu multe glazuri.
Geamurile mari ale hotelului se facusera una cu cortina noptii, pianul continua sa rataceasca in ungherele inimii, casa stralucea mai tantosa, un valet aranja cateva detalii pe o masa poate usor deranjata de un vizitator, praful de aur lasat de Brolin si Tony Bennett ti se aseza, daca vroiai si tu, in palma.
Ma banuiesc ca m-am desprins incet de fotoliu. Afara luminile prinsesera frenezia serii de sambata si ceata calatorea deja incet peste oras.
Superb 🙂