Inceputa neasteptat, cu sala Simfoniei din San Francisco umpluta de sus pana jos de “pana cand nu te iubeam” in plin original romanesc, la concertul Pink Martini la care am fost efectiv luata pe sus (la 4pm nu aveam idee ca o sa imi inchei seara cu Storm Large si Ari Shapiro pe scena, in forma de zile mari, ca nu-mi citesc mesajele si nu raspund la telefon, multumesc Luciana!), calatoria la New York s-a incheiat tot neasteptat, cu noi intr-o convertibila si pletele in vant pe Queensboro Bridge, implorand sa nu mai gasim hotelul si sa nu ne oprim niciodata. New York-ul nu se compara cu nimic in sinea lui, iar New York-ul cu prieteni unul si unul garanteaza apogeul, inceputul si sfarsitul, alfa si omega, si un alt inceput iar. Ne-am adunat pentru un summit al prieteniei intre noi si intre popoare, pe care ori il facem traditie ori il facem obicei. Am aparut la aeroportul JFK dimineata de pe mai multe tarmuri americane si am constatat ca e mare, cartelele functioneaza sau nu si trenurile duc spre oras. Mi s-a parut greu si n-am inteles de ce pe Facebook apar in Jamaica. Am fost lasata in lumea mea sa traiesc momentul, fetele au zis pune piciorul aici, urca scara, mergem bine. Uitasem cum e sa fie cald si ud, caci in California e numai caldura uscata la calorifer. Uitasem cum e sa fie pe peron cald si in tren ger, asa ca mi-am pus si mi-am scos geaca visinie pana n-am mai stiut de capul meu. Acelasi cap care in curand avea sa apara de sub trotuar in Manhattan.
Ii iubesc mizeria, ii iubesc calitatile impecabile, ii iubesc strazile, ii iubesc cerul, ii iubesc vibratia, promisiunile si felul cum le stie implini. Dincolo de orice altceva, te cheama la viata. E neindurator si iti arunca, cand are chef, surprize tandre, te face poet, razboinic, visator, artist. Toti trecatorii joaca in cel mai bun spectacol, rotund si perpetuu. M-am trezit ca trag mai dreapta de valiza pe Lexington Avenue si imi umplu pieptul de un nu stiu ce dupa care m-as intoarce oricand. Am ramas in urma, m-am comportat besmetic si m-am gandit ce bine ar fi daca macar as mai putea avea speranta sa apara Bill Cunningham si ii placa pantofii verde semafor si sa ii ia cu el pe pelicula, facandu-ma nemuritoare. Bill care respira prin camera foto spectcolul New York-ului si care la o ceremonie in onoarea sa, continua#nd sa faca poze a fost intrebat, “Bill, tu si la petrecerea ta muncesti?” a spus “nu intelegeti? e placere!” Dar Bill s-a dus si eu m-am adunat sub o schela cu grupul si am mai iubit orasul putin si pentru el.
Am aruncat valizele si inainte sa ma dezmeticesc eram pe Empire State Building si a inceput ploaia. Am coborat si am refuzat sa cumpar de la colt o umbrela, lasandu-ma pe mana capriciilor lichide si mai furand un scurt adapost de la fetele mai cu capul pe umeri. Am mers dar mai ales am facut piruete, primind pe brate apa rotunda, calda, rupta din inima sfarsitului de iulie, si am mai stabilit o complicitate cu New York-ul, caci nu mai vazusem ploaie de nu imi amintesc cand. Curgeau siroaiele pe Fifth Avenue si am zgaltait pe cineva uite, asta e biblioteca publica, uite leii, aici i-a tras Carrie lui Mr Big cu buchetul peste ochi, aici e toata istoria lumii.
