„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

A Room of My Own Soul

de

In ultimul timp merg la culcare simplu cetatean si dimineata ma trezesc critic de specialitate. Specialitatea variaza dupa reguli carora nu li s-a dat de cap, azi critic literar, maine critic de film, poimaine critic existential, so on and so forth, cum ar zice americanul care n-a vrut sa invete limba romana. In dimineata asta sunt critic de amenajari interioare.

Am navigat/ treierat internetul, depinde daca privim din perspectiva navala sau agricola, si dupa toate hoinarerile, de poza asta nu m-am mai putut desparti. Are ceva care mi-a mers la inima. Un je ne sais quoi, adica. Dupa ce am decis ca are tot ce vreau, am purces sa vad ce are.

It ain’t Architectural Digest, I must admit, dar nu stiu cat de bine m-as simti intr-un interior excesiv de finisat. Am nevoie de niste dezordine, o camera perfect pusa la punct ma de la inhiba pana la deprima. Sa analizam asadar.

Impresia generala este de activitate efervescenta, pe masa n-ai unde sa arunci un ac. Vad un castron cu nu stiu ce, care sta pe o tava. In spatele castronului pare sa fie un National Geografic. Carti, carti, carti peste tot, uite si un pahar cu apa. Cand vin prietenii punem cartile de pe masa pe jos, sa facem loc de cafele la ibric.

Nu dibuiesc ce sunt cutiile din stanga castronului.

Fotoliul cu canapeaua si masuta intre ele dispun personajele la conversatie. Toate locurile sunt ocupate de prieteni. Unul ia scaunul rosu, duce vasul de aluminiu la bucatarie, pune cartile sub fereastra si muta scaunul in stanga fotoliului, asa, sa ii putem vedea pe toti. Era sa puna scaunul rosu cu spatele la noi dar si-a dat seama ca nu e frumos.

Cineva admira fazanul. Proprietara apartamentului spune povestea fazanului. Cafelele sunt fierbinti. E drept ca starea canapelei nu e brand new (shabby-chic?), dar are ceva cald si familiar, pare sa aiba si ea o istorie. Asta e! Toate in casa par sa aiba o istorie, o poveste relaxata, iar impreuna impletesc un spatiu care te provoaca la planuri, la noi descoperiri despre viata, despre placere, despre lucrurile pe care merita sa le cuprindem in existenta noastra.

Desi visul american prescrie o casa, cred ca ma simt mult mai confortabil intr-un apartament. Sunt prea lenesa pentru o casa. Ii admir enorm pe cei care au una si au grija cu dragoste de ea dar, nu stiu de ce, mi se pare ca eu n-as fi in stare. Poate sunt prea egoista? Poate nu e inca momentul? Poate n-o sa fie niciodata momentul?

Jos de pe toboganul presupunerilor si sa ne vedem de treaba. Muzica! Nu vad nicio sursa de muzica dar trebuie sa fie ascunsa undeva. Ce ascultam? Fiecare are dreptul la doua propuneri. Am incredere in voi. Ma gandesc ca si voi aveti incredere in mine, daca veniti aici.

Ia sa aranjam plapuma pe pat, acolo mai pot sta prieteni, poate chiar cei care deocamdata stau pe jos. Imi plac ferestrele verticale, care incadreaza o fiinta umana activa. Pana am sosit in America nici nu stiam ca exista si ferestre orizontale. James Howard Kunstler spune ca ferestrele orizontale sunt pentru oameni care dorm, fac sex sau au plecat intr-o lume mai buna. De cand asteptam sa il pomenesc pe Kunstler, ale carui carti „Geography of Nowhere”, „Home from Nowhere” si „The City in Mind” m-au lamurit de ce nu-mi fac pariurile estetice in favoarea suburbiei.

Singura mea grija in privinta somnului ar fi sa nu fie cutremur si sa-mi cada biblioteca in cap, sa ma faca toba de carte. Dimineata ma trezesc, arunc un ochi in strada, vad daca s-a deschis magazinul de cofetarie/patiserie/pierzanie de peste drum (recunosc ca aseara am vazut jumatate de„Chocolat”, apoi discul a fost zgaraiat si trebuie sa astept sa vina altul) si abia apoi ma dau jos si merg sa fac cafeaua. Intre timp imi las privirile sa rataceasca peste pozele alb negru si ramele simple, intr-un fel de visare lucida pe care poate ar trebui sa o patentez la OSIM.

Dar poate ca toata tevatura a fost declansata de harta lumii. De asta aleg mereu (in capul meu) locul din fotoliu, ca sa vad harta. Camera ar pierde jumatate din caldura si din posibilitati daca ar lipsi harta inramata in alb. Is it me sau sub fereastra din dreapta se zareste o valiza?

Daca v-ati asezat comod, fiecare unde prefera, hai sa povestim despre un articol morbid si util pe care l-am citit pe internet si care sintetizeaza ce regreta la final de drum oamenii care chiar nu au priceput la timp ca viata pe pamant nu e in cantitate infinita. Nu cred ca trebuie sa asteptam ultimul tramvai ca sa fim loviti de intelepciune, as inclina sa opinez ca se poate si mult mai devreme. Cu multumiri Cristina via Alina via Arise India Forum.org, sinteza regretelor arata asa:

  1. As fi vrut sa am curajul sa traiesc asa cum simt, nu cum asteapta altii de la mine.
  2. As fi vrut sa nu lucrez asa din greu.
  3. As fi vrut sa am curajul sa imi exprim sentimentele.
  4. As fi vrut sa tin mai strans legatura cu prietenii.
  5. As fi vrut sa imi dau voie sa fiu mai fericit.

Pai si de ce nu ai facut toate astea, fratele meu?

De ce nu le facem intotdeauna nici noi?

Acum ca tocmai mi-am injumatatit cititorii cu referiri legate de regretele de pe urma (am impresia ca e vorba mai mult de America), propun ca noi, astia care am ramas aici, sa ne asezam in largul nostru, sa deschidem cateva sticle de vin, sa trimitem dupa platouri cu bomboane incredibile jos la cofetarie si sa facem praf impreuna, cu vitalitate, cu metoda, toate temerile pe care se construieste fiecare regret. Nu e greu.

Sigur, intrati!

Hai ca ne strangem si se mai face loc.

Sper sa va fie bine impreuna aici, in camera mobilata cu povesti, si sa nu-mi simtiti cateva zile absenta. Eu dau o fuga de weekend la San Francisco, de unde promit sa ma intorc cu impresii, poze, emotii, obiective turistice si inca un je ne sais quoi pe deasupra.

Tag-uri:

Comentarii

  • da-mi voie sa iau locul de pe canapeaua verde (dar nu prea verde) de sub coada fazanului. asa am restul camerei in campul vizual, cat si bratul canapelei sa-mi sprijin bratul cu care imi sprijin capul in timp ce te ascult atenta cum povestesti.

    tu chiar te-ai indragostit de San Fran, didn’t you? 🙂

    Lola 19 ianuarie 2012 8:00 Răspunde
  • dupa cum fac naveta incolo, se pare ca da.
    Mi-ai facut dimineata cu coada fazanului 🙂

    amalia 19 ianuarie 2012 12:20 Răspunde
  • Drum bun si succes!

    Camera imi place dar e putin prea aglomerata pt mine…

    CristinaC 19 ianuarie 2012 16:08 Răspunde
  • Ce dragalas si intim! Mie imi plac incaperile mai aerisite, dar tot asa, cu locuri in care sa-ti vina sa te ghemuiesti si sa povestesti. Vin si eu la tine cu o tava de prajituri sau niste saratele cu branza! Si vreau sa stau pe canapea, dar in coltul dinspre geam.
    La regrete nu vreau sa ma gandesc, mai bine ma gandesc la prajituri :).

    catintherain 20 ianuarie 2012 2:19 Răspunde
  • Eu voi lua loc pe fotoliul cu pledul in carouri… daca ma inviti la o cafea (la ibric 😉 ). Daca raman peste noapte si ne intindem la povesti, servesc cu placere un ceai pe minicanapeaua alba, de la geam , unde te rog sa-mi dai voie sa si adorm in timp ce ne uitam la un film cu poveste…

    Andutza 20 ianuarie 2012 9:34 Răspunde
  • eu stau pe jos pana ma doare fundul si apoi ma mut pe manerul canapelei (cu spatele la fazan si cu talpile sub fundul oricui sta pe canapea – mi-e frig intotdeauna la picioare) vreau un ceai verde (iasomie). muzica e Bat for Lashes, merge bine cu casa asta.

    si va-ndrug ca, avand prietene asistente, cu experienta in palliative care (adica sa te faca sa te simti cat mai confortabil la sfarsitul – garantat al – vietii), mi-au spus ca aceleasi regrete au si canadieni, insa pe locul 1 este sa nu fi lucrat asa din greu. cu toate ca sunt foarte pasionata de munca mea, de proiecte, de voluntariat, simt in ultimul timp tot feluri de imbolduri sa-mi parasesc, sa-mi concediez, sa-mi mutesc gandurile si mintea, macar in weekend. de aia as vrea, intr-o camera ca asta sa stau cu voi, tocmai pentru ca (si NU in ciuda faptului ca) nu va cunosc la o barfa, la un banc, sau sa ne facem unghiile, ascultandu-ne doar pe jumatate. sunt ciudata, nu? 🙂

    anda 20 ianuarie 2012 18:18 Răspunde
  • Mi-ai dat idei pentru decorarea camerei mele, cand o fi sa o am casa mea. Harta o am deja, am prins-o pe perete cu mare greutate cu 3 pioneze (coltul cu Australia se cam fatzaie cand deschid usa) si nici macar nu-mi va trebui apartament, ca uite, poti avea camera de zi si dormitor intr-o singura incapere. Numai rafturile alea par montate cam jos, eu sigur m-as lovi tot timpul cu capul de prima etajera…

    Anca 21 ianuarie 2012 12:11 Răspunde
  • La multi ani, Amalia, iti doresc sa gasesti drumul, sa-ti aduni inima si ideile, sa fii fericita pe cat de minunata esti! Te sarut cu drag!

    Simona Catrina 21 ianuarie 2012 23:34 Răspunde
  • La multi ani,Amalia!

    oana 22 ianuarie 2012 17:14 Răspunde
  • Nu arata rau camera , dar eu prefer camerele mai putin aglomerate.

    Octavian Vita 8 februarie 2012 20:49 Răspunde

Lasă un răspuns la Lola Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title