Douăzeci de scriitori

Când eram mai tânără, am primit de la Laura o invitaţie de a povesti un pic despre scriitorii care mi-au plăcut şi care m-au influenţat. Deşi am copt ceva răspunsul, l-am adus exact pe traseul care îmi oferă încântări literare repetabile oricând şi oricât, garantat.

1. În primul şi în primul rând am ferfeniţit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. Ştiam exact care zeu cu care zeu şi care zeu cu care muritoare şi, trebuie să recunoaştem, era o încurcătură mare de membre şi orgolii acolo, cam ca într-o corporaţie care se respectă.

2. Într-o zi, undeva în alocarea temporară a claselor primare, prin şcoala generală numărul trei din Deva a trecut un fior intens. La micuţa librărie de peste drum sosiseră, sufocaţi la pachet cu nişte umpluturi bolşevice, „Copii Căpitanului Grant”, de Jules Verne. Cred că de la ei mi se trage microbul plecărilor şi, cu siguranţă, acolo am învăţat prima şi cea mai importantă expresie a limbii engleze „Go ahead, John!”.

3. Un scriitor descoperit în ciuda faptului că pe esofag mi se rostogoleau, prioritar, ştiinţe ca dracu’ de exacte, este Radu Tudoran. Am cărat şi peste Ocean, cu mine, „Ieşirea la mare”, iar în orice ţine de „Casa domnului Alcibiade” m-aş putea adăposti, literar, cu anii.

4. Nici n-am apucat bine să îmi şterg din memorie, cu guma, ultimele frânturi stilistice din comentariile literare ale profesorului Sîrbu, cel ale cărui împletituri interpretative garantau un zece în buchetul mediei de admitere în liceu, că o profesoară de franceză, doamna Florea, o adevărată Doamnă, una din categoria căreia n-am avut şansa să întâlnesc prea multe, ne-a recomandat, dar ce spun eu recomandat, ne-a sfătuit cu căldură, să citim „Forsyte Saga”. Deşi abia acum am, cât de cât, puterea de a pătrunde frumuseţea şi nuanţele din scrierea lui John Galsworthy, cartea m-a impresionat puternic chiar şi atunci. Atâta doar că nu ştiam exact de ce.

5. Umblând lela prin Cluj am descoperit, la o tarabă „Sângele celorlalţi” de Simone de Beauvoir. În cazul acestei scriitoare am pornit însă la luptă cu povestea dintre ea şi Sartre, volum cumpărat de ocazie şi citit cu o plăcere egalată de puţine altele.  

6. Am parcurs cu plăcere „Medelenii”, mai mereu combinaţi cu merele roşii din curtea bunicilor. Aşa m-am apropiat de Ionel Teodoreanu, dar, pentru că lectura a avut loc înainte de mariaj, maternitate şi emigrare, adică pe vremea când eram şi mai naivă decât sunt acum, ştiu sigur că trebuie să îi recitesc. I-a adus cineva aici? De asemenea, să nu uit să specific că aş băga suliţa într-o mulţime de cetăţeni pentru un pic de parfum interbelic.

7. Cam acum doi ani am picat în dragoste cu Somerset Maugham. Mi-a plăcut de la primele rânduri „Cake and Ale” şi de acolo treburile literare au alunecat firesc, trecând, desigur, prin volumele de povestiri şi nuvela „Up at the Villa”.

8. Cum aş putea face eu să trăiesc în cartierul din Londra în care şi-a trimis Marc Levy cele două personaje principale, cei doi bărbaţi de soi din „Prietenii mei, iubirile mele”. Unul este arhitect, celălalt este librar şi toate sentimentele pe care le încearcă, interacţiunile pe care le trăiesc şi decorurile prin care au norocul să se mişte m-au făcut să revin la cartea respectivă iar şi iar, de zici că e sufrageria mamei.

9. Acum, nu că vreau să subliniez că am fost în vizită la New York, (deşi rareori reuşesc să nu o fac), dar cea mai puternică impresie acolo mi-au produs-o nu bulevardele, nu parcul, nu zgârâie norii, ci treptele casei lui Edith Wharton de la adresa 7 N. Washington Square. Sigur nu-mi face bine la reputaţie să mărturisesc aşa ceva, dar în vreme ce stăteam, tăcută, lângă gardul pe lângă care se grăbeau oameni, aşteptam să se întâmple ceva şi din spatele uşii să apară scriitoarea (care a trăit un pic acolo în 1882), ca să putem povesti puţin despre Europa (Italia), despre America şi despre felurite tipuri de inocenţă. Să nu pierd însă ocazia să-l boscorodesc pe Newland Archer care, deşi un tip critic şi fin, a ales totuşi un trai convenţional, care l-a apărat binişor de propriile lui impulsuri şi trăiri, ratând cu brio ocaziile de fericire pe care convieţuirea cu o femeie interesantă (şi frumoasă ca Michelle Pfeiffer) i le-ar fi oferit din belşug. Partea cea mai descurajantă este că generaţia următoare nu mai dă două parale pe conflictele, răniţii şi morţii din conştiinţa lui. Iar m-am întins, dar n-am ştiut cum să spun altfel că o ador pe Edith Wharton.

10. Ca să însorim atmosfera, continuăm cu Beppe Severgnini, scriitorul şi jurnalistul italian care, cred eu, când a ieşit din uter şi anexe nu a ţipat, ci a râs una bună. Cu un ochi nemilos, dar amuzat, scrie două cărţi care surprind până la sânge spiritul american şi cel italian. Am citit „Ciao America” din pură întâmplare şi am continuat apoi cu „La Bella Figura”.  

11. Îmi place Anais Nin pentru că e cinstită cu ea însăşi.

 12 şi 13. Admir şi urmăresc cu încântare scrierile „celui mai frumos animal cu două capete”, cum spune Alice Năstase despre cuplul scriitoricesc pe care îl formează cu Simona Catrina. Iar lectura volumului „Andiamo” va fi o bucurie a verii care vine, o plăcere care, pentru că e un pic amânată, va fi şi mai consistentă.

14. Există o scriitoare irlandeză care discută cu atât de multă înţelegere umană teme grele ca adicţia, moartea unui partener sau lumea complicată a editorilor de cărţi, încât mi s-a strecurat definitiv în gusturi. „Anybody Out There?” şi „The Other Side of the Story” mă fac admiratoarea definitivă a lui Marian Keyes. Citat din „The Other Side of the Story”, vorbeşte o tipă care e organizatoare de evenimente: „am văzut de toate la viaţa mea, inclusiv profesori universitari care se luptau pe biscuiţi”.

15. Îmi place (ca să nu vin iar cu adoraţia, că poate plictisesc) scriitoarea americano-indiană Jhumpa Lahiri. Scrie clar, limpede, fără înflorituri, însă atât de bogat în sensuri că te face (mai ales dacă eşti emigrant) praf. Oricât te ascunzi tu de tine şi de sentimentele tale şi eşti bărbată, cum cere prospectul acestei aventuri, lectura din Jhumpa Lahiri îţi dă, uite aşa, nişte săgeţi insistente pe cupola stomacului. Tipa ştie ce spune. A băgat şi lumea literară de seamă şi i-a dat un Pulizer, dar nu ăsta e esenţialul.

 16. Nu mă pot opri la 15, deci continuăm cu 16, unde o instalez pe Agatha Christie, bineînţeles că nu pentru crime ci pentru fineţurile psihologice ataşate şi pentru că mi-a deschis larg gustul pentru lectura în limba engleză.

17. În perioada care s-a scurs între momentul primirii acestei invitaţii de a scrie şi ziua în care m-am învrednicit să postez răspunsul, am descoperit-o, cu maximă încântare, pe Joyce Maynard. Era păcat să fac lista asta fără ea. Memoriile ei, publicate sub titlul „At Home in the World” îi descriu păţaniile, dar mai ales trăirile şi fricile. Am aflat sau mi s-au confirmat multe lucruri pe care vroiam să le ştiu.

18. La recomandarea de încredere a Corinei Stoica, îl urmăresc, de o vreme încoace, pe japonezul Haruki Murakami. Câteva dintre romanele lui mi-au plăcut mult de tot. Şi toate povestirile scurte.

 19. Îmi place Virginia Woolf pentru că scrie despre stări.

 20. Şi Pascal Quignard pentru că a aşternut superba „Vila Amalia” şi pentru că te duce undeva într-o zonă între povestire, poezie şi eseu, adică fix acolo unde mă simt excelent.

În momentul ăsta aruncă în mine cu pere răscoapte toţi scriitorii pe care încă n-am apucat să-i descopăr, şi bine fac, pentru că ar fi meritat să dau de ei până acum. Dar timpul nu e pierdut lista poate fi lărgită oricând, drept pentru care vă invit să puneţi osul şi să vă apucaţi de treabă.

Cititoarea neelectronica

Aseară m-am apropiat, pentru prima dată, de măsuţa de la librărie unde stau la plajă câteva dispozitive electronice de citit, din acelea pe care poţi încărca sute (aud că mii?) de cărţi. Deşi în ţara asta mare şi, uneori, dulce, uneori, amară, simţim şi în vis vârful obraznic al biciului publicitar care ne ordonă să ne băgăm minţile în cap şi dolarii în conturile companiilor high-tech, eu nu mă dau uşor pe brazdă. De fapt, aşa exemplar recalcitrant n-am mai văzut decât în oglindă.

Prietenii îmi dau mereu pe la nas cu cele mai recente cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, la care eu scuip în sân şi în ecran, poate ultimul se face mai mare, să văd şi eu ce scrie acolo. Să nu credeţi că dispreţuiesc tehnica, Doamne fereşte, am pentru ea un respect similar celui cu care mă închin celor care îşi mai amintesc cum se scoate de sub integrală, priceperii medicilor şi eleganţei piloţilor de la Lufthansa. Dar de câte ori sunt insultată şi mi se pune sun nas un manual cu instrucţiuni de utilizare, mă sufoc de revoltă, mai ales că acum aceste foste cărţulii tind să egaleze şi să lase în urmă volumul informaţional al unui Tolstoi.

Îmi amintesc de întâmplarea simplă când, la editura Teora încă mai fiind, unul dintre calculatoare s-a închis brusc, am zis că mor. O colegă de-a mea, muuuult mai scoasă în lumea informatică decât mine, mi-a dat un sfat de aur, dovadă că a şi rămas încleştat printre neuroni: „nu te mai împanica asa, dragă”. De doişpe ani încerc să o ascult. Nu, adevărul e că atunci mi-era teamă că moare, naibii, hardughia, şi trebuie să aduc bani de acasă pentru costul de înlocuire, iar eu abia ţeseam o chirie oarecum îndoielnică.

Dar cu toate că nu sunt o împărăteasă a firelor electrice, curiozitatea tot mă roade. Mai ieri era să-mi cumpăr un Conde Nast Traveler în care se explica, pe un mănunchi de pagini, cum se depanează un avion.

Adevărul e că, exact cum scria în cel mai recent test psihologic pe care l-am dus la bun sfârşit, fac parte dintre persoanele afurisite care ar dori să se bucure, simultan, cum altfel, de întreg farmecul parfumat al vremurilor trecute, în vreme ce beneficiază cu neruşinare de tot confortul pe care ni-l furnizează tehnica noului mileniu.

M-am dus, pâş pâş, lângă minunăţiile din primul paragraf şi am avut flash-ul acela de reverie în care umărul nu mai mi-e zdrobit de carţile şi revistele ce navetează cu mine pentru citit în tren şi, în loc de asta, scot din geanta pe care iar nu m-am putut abţine să mi-o cumpăr, un dispozitiv din acesta elegant, încărcat cu tot ce îmi pofteşte sufletul hapsân.

Dar cum să fac să nu mai fiu de modă veche, să nu mai miros paginile virgine, să nu mai subliniez cu delicateţe paragrafele după care nu mai pot, să nu mai întorc cu un car de plăcere pagina care foşneşte? O să moară cărţile? Multă lume zice că nu, căci anacronicii ăştia ca mine se vor încăpăţâna să stea turceşte sau americăneşte pe canapea, cufundaţi până la brâu în paragrafe care fac parte din însăşi bucuria de a fi, în vreme ce pilaful se bronzează iar excesiv la cuptor. O să moară cărţile? Multă lume zice că da.

Pe urmă, m-am gândit ce uşor mi-ar fi să am biblioteca ferecată într-o brichetă, să o iau când poftesc şi să trec oceanul cu ea în geantă. Da, da, da, admir tehnica dar numai ca o completare a lumii reale, niciodată ca un înlocuitor. Şi, apoi, arătaţi-mi cu degetul persoana care a citit în ultimul an cinci sute de volume, toate de pe medalionul de la gât!

Hm, să-i scriu Moşului să îmi aducă o bazaconie din asta simpatică, să nu-i scriu? Mai cuget. Dar îi spun de pe acum, să ştie, niciodată, dar niciodată, să nu îndrăznească să se prezinte sub bradul meu cu o pastilă în care să pretindă că se îmbrăţişează aromele a o mie de sushi. Că l-aş gâdila imediat cu o scobitoare în care şi-au lăsat ADN-ul sute şi sute de ciomege de pe vremea când încă mai existau cărţi.

Cine scrie-n Valea Seacă?

Străbat cu dinţii strânşi culmile unui val de stres post-traumatic indus de nişte lecturi suplimentare în flendurile cărora m-am încleiat, recunosc, numai şi numai din vina mea. M-a pus amarul să circul pe nişte bloguri păstorite de câteva dintre revistele care se aşează cu regularitate la festinul „Tango Degeaba”, deci I should have known better, vorba românului, dar ce să te faci când te apucă toana şi te muşcă de dos curiozitatea. Că aşa mi-am copt eu majoritatea belelelor, cu aceste două mânuţe dibace şi cu neliniştea dintre urechi. N-am stat mult pe coclaurile virtuale, căci toleranţa mea la aberaţii şi-a atins fulgerător limita superioară, dar atât cât am stat am reţinut nişte idei care mi-au făcut coafura set de măciuci, ceva de genul plăteşti trei şi a patra te izbeşte gratuit.

Spicuiesc aleator şi păşesc cu grijă, ca şi cum ne-am afla pe rogojina care se va topi sub taburetul lupului. Prima încreţitură ideatică peste care era să îmi rup gâtul a fost că Oana Pellea nu e potrivită pentru coperta unei anumite reviste cu ştaif galic, pentru că, vezi şi minunează-te Doamne, deşi e spirited, nu e sexi. Acum, poate că Oana Pellea nu e sexi în spiritul poalelor ridicate după urechi, dar dacă eşti un pic atent şi nu te doare imediat capul, îţi dai seama că farmecul Oanei Pellea lasă în urmă, ca un tren rapid o căruţă dogită, toate maimuţărelile sexoaselor care, cică, ar fi trecut şi ele (?) testul lui spirited. M-am frecţionat cu un pic de alcool isopropilic, despre care băştinaşii de aici insistă că ar fi spirt medicinal, ca să îmi liniştesc mâncărimile provocate de contactul dintre spirited şi epiderma mea pretenţioasă (până şi ea) la cuvânt scris.

Am stat apoi un pic turceşte pe arătura unor cugetări pline de prescurtări, manevre lingvistice pentru care, de altfel, am o înţelegere totală, pentru că şi scrisul coerent doare, nu-i aşa? O altă revistă, de care acum chiar că e mai bine să nu te atingi, m-a năucit cu un jurnalul unei tinere interne din redacţie, dar m-a năucit aşa de rău, că nu mi-a mai ajuns spirtul şi am dat iama de-a dreptul în dulăpiorul cu medicamente şi am bâjbâit după un calmant, acolo, să îmi regularizeze respiraţia şi să mă sature de hoinăreli alunecoase. Interna s-a mărturisit uimită ca un căţeluş de vitalitatea proceselor redacţionale derulate sub nasul domniei sale, iar mie, ce credeţi, mi s-a umezit instantaneu botul de duioşia figurii de stil şi am ieşit în stradă să împart delicateţea sentimentului cu pietonii, noroc că nu trecea pe moment nici unul, că altfel cred că ar fi sunat fără zăbavă la nine one one.

Şi apoi pune-te şi explică-i pompierului că l-ai deranjat din greşeală că, aşa sexi şi spirited cum e el, îţi trimite o factură de neam de neamul tău şi al nepoţilor Moldovei nu o mai poate achita, nici măcar dacă umblă cu fofârlica graficului de reeşalonare.

Eh, dar abia ce mi-am revenit, făcând o scurtă plimbare şi numărând până la cinci, când, ce să vezi, interna a lovit din nou, de data asta cu mărturisirea că absoarbe toate noutăţile înformaţionale exact ca un bureţel. Eu una merg la culcare, căci noaptea e un sfetnic bun, şi poate până dimineaţă cedează şi pofta asta de a umbla brambura peste biţi loviţi în cap de vorbuliţe care dau bine atunci când ilustrează precocitatea lexicală a prichindeilor de la grupa mijlocie dar care zdrăngăne ca nişte tinichele când sunt ataşate de coada trăirilor unui adult cu aspiraţii jurnalistice. Jur să pun căpăstru curiozităţilor distructive, de dragul vostru, al meu şi al tuturor oamenilor care ştiu să scrie, să citească, şi, conform propriilor criterii, să refuze sau să preţuiască, amin.