„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Simbol si relativitate

de

(Din ciclul „Cultura locala contraataca”)

De cand am pornit cu bocceaua prin lume, roasa de o curiozitate scapata din fraul prudentei, am intalnit mereu lucruri care au semnificatii diferite pe meridiane diferite. Unul dintre ele este restaurantul acela care si-a propus sa ne standardizeze matele si neuronii si, in mare parte, a reusit.

Acasa mi se parea ca e mai mult decat un loc unde mananci, eventual cu prietenii, aveam impresia ca e intruchiparea curateniei si a civilizatiei de dincolo, civilizatie care noua, nu stiu de ce, ne era tot refuzata. Acolo visam cu ochii umezi si sufletul curat Occidentul. (Apropo, cuvantul acesta imi provoaca si acum frisoane, il respectam excesiv inca de pe vremea cand eram copil si mergeam la Bucuresti sa fac exercitii pentru ochi si, seara, auzeam pe sub uşă cum matusa si unchiul susoteau despre cineva care a ramas in Occident, in Paradis adica, si n-o sa mai poata sa vina niciodata acasa).

Intre un burger si o inghetata cu sirop stateam si cugetam, ca sa nu stau pur si simplu, ca badea din bancul consacrat, cum trebuie sa fie dincolo, daca totul e ca in acest avantpost luminos, impodobit cu plante si oameni amabili, maturat dupa un ritm clar, cu loc de joaca pentru copii, cu buzi spalate (caci si asta conteaza intr-o tara), cu meniu cu neon, afisat deasupra capului. Tacatam-tacatam, imi auzeam galopul imaginatiei! Faceam uneori mici  economii ca sa merg la restaurantul cu pricina, sa mai pun o cola si un cartof la radacina viselor.

Pe partea asta de Atlantic, insa, restaurantul acela nu mai este chiar, chiar la fel de stralucitor ca francizele tinere din zari (mai) recent convertite. Ba, pe alocuri, te poate baga si in sperieti. De multe ori engleza mai mult te incurca decat te descurca. Prima data am zis ca nu m-am rodat eu lingvistic inca, apoi am inteles ca ei nu au nicio intentie de a se roda vreodata. Si asa, in fata tejghelei, mi-am amintit de un profesor din facultate, care ne explica ce si cum cu globalizarea, iar noi, prea necopti pentru chestiune, si cu gandul ca de joi incep discotecile, nu ii intelegeam deloc nici importanta, nici variatiunile.

Dar totusi nu pot fi invinuita pentru ca mai merg la acel restaurant si acum, nu des, dar din cand in cand. Merg mai ales cand imi e dor de Timisoara, pentru ca acolo am mancat primul burger cu nume propriu si asa se face ca de cate ori dau cu papilele gustative de cuplul chiftea presata – branza portocalie, de atatea ori creierul ma prosteşte ca sunt in Piata Operei si ca am 26 de ani.

Au mai existat doua incidente legate de acel restaurant, intamplate, nu stiu cum si de ce, tocmai la New York. Cand am ajuns prima data in Manhattan (acum vorbesc de parca as fi fost de o suta de ori acolo), primul lucru pe care l-am cerut de pe bancheta din spate a masinii prietenilor a fost sa oprim la o toaleta. Bucurie, emotie, elan, apa minerala, toate si-au dat mana si si-au spus cuvantul. Cum parcare nu era pe nicaieri, m-au abandonat si pe mine in fata unei francize de pe Fifth Avenue (adica orisicum) si de acolo am stiut eu ce am de facut. Dezastru ca in toaleta respectiva nu mai vazusem de niste ani.

Alta intamplare, de data asta placuta, a fost ca la a doua vizita am vazut, pe Broadway, restaurantul in cauza cu pian! Un domn canta la pian asezat undeva sus, la un fel de balcon. A fost placut si a mai taiat din senzatia de mananca, ura si la gara pe care, fara sa vreau, mi-o produce tratamentul nord american in fostul leagan al viselor mele de duca.

Una peste alta si in concluzie, am invatat ca nu tot ce luceste acasa se mananca la fel pe alte meleaguri si, din punctul acesta de vedere al acestui restaurant, as putea spune ca suntem mai avansati in Gara de Nord decat pe nu stiu care Avenue.

Categorii:
comparatii

Comentarii

  • Cu multi ani in urma, cand noi eram in liceu, pe locul francizei de acum din Piata Operei era o BRASERIE, unde serveau merdenele calde si lapte batut. Ne opream in drum spre casa, in centru si mancam merdenele calde, cu colegele de liceu. Si pentru mine locul acela este o amintire frumoasa.
    Dar inca reusesc sa gasesc in Timisoara locuri cu personalitate in care sa ma plimb si sa mananc.
    Iti doresc sa umbli cat mai mult in lumea asta si sa te intorci intotdeauna cu drag in Timisoara.

    Dori 26 ianuarie 2010 17:13 Răspunde
  • La noi in tara inca mai circula mitul conform caruia cum ai trecut granita spre vest( cu atat mai mult cum te indrepti spre State) incep sa circule caini cu covrigi in coada…..
    Mai rau ca si mai multi din cei plecati,desi muncesc mult si umilitor pentru cativa euro, desi sunt tratati ca si sclavi se intorc in tara si proslavesc stainatatea cu tot ce are ea bun sau rau…cu toate ca in adancul sfletului stiu ca cel mai bine e in tara, chiar daca la noi verbul” a avea” se conjuga cu „nu ” in fata….

    irina 26 ianuarie 2010 18:55 Răspunde
  • Si eu am fost dezamagita de McDonald’s-urile din Toronto.
    Nu numai curatenia lasa de dorit, dar mi se pare ca si mancarea era mai gustoasa in Romania. Si imi amintesc si eu cu placere de franciza din Piata Operei din Timisoara, si bineinteles de cea de langa gara din Deva.

    Rose - Toronto 27 ianuarie 2010 7:07 Răspunde
  • Draga Dori, bine ai venit! Sa stii ca una din dorintele pe care mi le-am pus pentru o perioada in care voi sta mai mult in Romania este sa umblu in nestire prin Timisoara, pe jos. Sa umblu cu ochii si cu inima printre oameni si printre cladirile pline de farmec.
    Si ca sa fiu pregatita, te intreb de acum: unde se mai gasesc merdenele calde?

    amalia 27 ianuarie 2010 7:14 Răspunde
  • irina, am intalnit oameni ca aceia despre care spui tu, cred ca am intalnit cu totii, si am inceput sa invat sa discern graul de neghina in vorbele lor.
    Acum am simtit nevoia sa ma refer, nu stiu de ce, la simboluri cu care strainatatea navaleste peste noi, simboluri care la ele acasa imi dau uneori impresia ca umbla cu cioara vopsita 🙂

    amalia 27 ianuarie 2010 7:32 Răspunde
  • ..si uneori, amalia, cioara e foarte vopsita

    Irina… nu umbla nici un caine pe aici… nici cu nici fara covrgi…

    Cei care se intorc si proslavesc strainatatea sunt in general cei care aici se plang de cat este de rau si ce „mult mai bine” le era acasa.

    Prin natura jobului meu am avut ocazia sa cunosc multi” noi veniti” pe meleagurile acestea, nu numai romani ci de toate natiile.

    Unii muncesc in joburi sub nivelul lor de pregatire, unii faca exact ce faceau la ei in tara si unii muncesc mai bine. Eu cred ca nici o munca cinstita nu e umilitoare. Este hotararea personala a fiecariuia sa munceasca intr-un anumit job in anumite situatii.
    Cei de care vorbesti tu sunt in general neadaptatii la noua tara aici, sau neadaptatii la conditiile de acasa acolo.

    Eu cred ca oamenii sunt la fel peste tot.
    Si aici sunt locuri murdare si someri si oameni fara casa care dorm pe strazi, si hoti si multe altele, si si aici omul sfinteste locul.

    In Hamlet exista un vers care zicea: „there is nothing good or bad but thinking makes it so”

    CristinaC 27 ianuarie 2010 9:16 Răspunde
  • Ai dreptate Cristina….peste tot oamenii sunt la el, din pacate tara si societatea(eventual si continentul) fac diferenta prin regulile proprii-scrise sau nescrise.
    Cred ca de fapt oamenii seamana mult cu cotofenele…tot ce sclipeste in cuibul altuia e mai bun decat ce gaseste in cuibul lui…

    irina 27 ianuarie 2010 13:01 Răspunde
  • In putinele tari straine de Romania in care am fost am intalnit aceasta franciza familiara. Am ocolit-o cu ochii in pamant, nu pentru ca ar fi fost ceva rau in ea, ci pur si simplu pentru ca de-asta am si acasa si nu e romaneasca, iar eu, turistul, caut ceva nou.

    Avem si aici magazine si firme internationale, sunt pline mall-urile de marci straine. Am ajuns sa cumpar produse romanesti cu mandrie, ca doar se gasesc asa de rar, iar daca le gasesc cumva in strainatate sigur cumpar (desi sunt mai scumpe) ca sa ma laud ca am luat ceva romanesc de acolo. Extins, mi-e drag de lucrurile romanesti cum mi-e drag de cele din dulapul meu.

    Nu stiu cat de mandri suntem ca suntem romani sau cat ar trebui sa fim, dar in mod cert nostalgia mirosului de ‘acasa’ nu se pierde oriunde-am fi.

    MR 27 ianuarie 2010 14:02 Răspunde
  • Multumesc de primire, Amalia.
    La cofetaria din Piata Balcescu sunt, in continuare, merdenele exceptionale:) si in Piata 700 sunt cei mai buni langosi din lume. Desigur, asta este parerea mea.
    Am cateva poze frumoase cu Timisoara. Nu sunt profesionista, dar am surprins o noapte cu luna plina…si au iesit cateva imagini frumoase. Mai am prieteni plecati departe, in lume si au fost foarte bucurosi cand le-au vazut.
    Daca imi dai un mail, ti le pot trimite, poate iti mai panseaza sufletul. iti doresc cat mai multe experiente placute!

    Dori 27 ianuarie 2010 18:19 Răspunde
  • Timisoara e si orasul meu favorit. Apoi, din cauza Marii, mai iubesc Constanta. Dar cu Timisoara nu se aseamana nimic. Pt mine e special orasul si pt Decembrie ’89, si pt toate. Oricum, la Timisoara parca esti in alta tara, nu in Romania.
    Probabil ca cel mai mizerabil si propriu si moral, este Bucuresti…Aici ar trebui sa schimbam multe; deja imi e teama ca nu o sa mai prind schimbarile astea; m-am straduit cat am putut, dar se pare ca straduinta nu e de ajuns. Parca e blestemat orasul sa adune tot ce e mai rau, mai murdar, mai urat.

    je 27 ianuarie 2010 22:22 Răspunde
  • Irina si Amalia…
    despre oamenii aceia plecati in occident care muncesc pina nu mai pot (da, sclavi) dar se intorc acasa si turuie vrute si nevrute: nu vreau sa mai aud de ei… m-am saturat de ei!!!
    ma duc in Romania si din cauza lor se uita lumea strimb la mine… adica nu e chiar asa Paradis „acolo”? NU E! adica ce vreau eu sa spun ca America nu e chiar asa… „America”? NU E. am o ciuda nebuna pe cei care se intorc in Romania si toarna gogosi… chiar mai mare ciuda decit pe cei care ii asculta.

    iana 28 ianuarie 2010 0:36 Răspunde
  • am fost o singura data la Timisoara si apoi la Arad… „o alta Romanie”… am fost mindra si incintata si… la prima vizita in Romania voi reveni in orasele acelea..

    iana 28 ianuarie 2010 0:38 Răspunde
  • MR, stiu ca n-am sa-ti spun ceva nou… stii ce restaurant cauta americanii cind se duc in alte tari, da? 🙂

    iana 28 ianuarie 2010 0:39 Răspunde
  • Zau, Iana?! Chiar cauta acel restaurant? Dar de ce?
    Lumea are atatea specialitati de oferit, culinare si culturale. Sunt atatea cafenele cochete si intime in Paris, de ce ar cauta restaurantul atat de cunoscut care se afla ostentativ pe Champs Elysee ? (da, chiar si la Paris)
    Probabil se bucura de el cum ma bucur eu ca gasesc bocanci ‘Made in Romania’ in magazinele de articole sportive din Franta, Olanda, etc. 🙂

    MR 28 ianuarie 2010 9:55 Răspunde
  • Am reusit sa gasesc locuri frumoase peste tot, in tara si strainate, pe unde am fost. Chiar si in Bucuresti, am descoperit, absolut intamplator, o mica piata, Piata Spania, daca nu ma insel. In momentul in care am ridicat privirea de la sol si am privit cladirile, verdeata…parca altfel era Bucurestiul. Am prieteni si locuri si evenimente in Bucuresti si mi-e dor de ele. La fel a fost in Barcelona, In Viena, Portugalia, Slovacia, Ungaria, la Brasov, Sibiu, la Marea mea draga si la oceane pe care le stiam doar de pe harta.
    Nu am fost in atat de multe tari in Europa, iar in America urmeaza sa merg, dar sunt sigura ca voi gasi locuri care sa-mi bucure ochii, mancare care sa-mi provoace papilele gustative, evenimente care sa-mi ramana in memorie, prieteni care sa ma umple de dor. Adun amintiri si poze si prieteni de peste tot.
    Si dupa ce voi fi incercat cat mai multe experiente, ma voi bucura de intoarcerea in orasul meu drag, Timisoara.
    Orasul in care muncesc prea mult, pentru ca mai apoi sa ma bucur in weekend, de o dimineata de vara, la o cafea buna, cu porumbeii din Piata Operei.
    Lucrurile simple sunt atat de frumoase. Si ma consider norocoasa ca reusesc sa ma bucur de ele. 🙂

    Dori 28 ianuarie 2010 10:54 Răspunde
  • Amalia, iti urez si eu cu intirziere La Multi Ani, tot binele si fericirea din lume! … si nu pot sa nu ma bucur ca suntem nascute in aceeasi luna :).

    N-am sa uit niciodata senzatia de dezamagire pe care am avut-o cind am intrat in primul mac american, desi fusesem avertizata … colegii mei nord-americani „exilati” pe meleagurile romanesti ale anilor 90, pur si simplu nu intelegeau fascinatia si entuziasmul cu care vizitam restaurantul din Pta Operei timisorene …
    la fel, nu pot uita cum, multi ani mai tirziu, adica prin iarna lui 2005, minata de nevoile fiziologice ale domnisoarei ce ma insotea, am intrat in mac-ul de linga Spitalul Judetean timisorean … coroana tronului avea imprimate diferite marimi si modele de pantofi, pardoseala nu mai vazuse un mop curat de citeva luni, beteala creponata se dadea la lungime, de aceeasi persoana care ne servise si placinta cu mere, iar suportul de sapun si servetele plingeau de singuratate …

    Dori, imi aduc si eu aminte de Braserie, de merdenele si de langosii de la 700 … da, Timisoara a fost si va ramine mereu o alta Romanie … am doar 4 locuri de care mi-e dor din Romania … si Timisoara e unul dintre ele …

    Cristina, ai scris asa de bine pe gustul meu :).

    Iana, America e mare si fiecare o vede in mod diferit … pentru unii poate chiar e Paradisul – am auzit eu ca pe la New Hampshire, Long Island si Las Vegas ar fi 🙂 …
    acum, serios, depinde mult de statul in care locuiesti … am vazut locuri pe continentul acesta in care poti spune cu usurinta – aici e Paradisul … tot asa cum am vazut locuri in care te apuca depresia din momentul in care deschizi usa la masina … in final, totul se rezuma la geografie … si la oameni …

    Sofie 28 ianuarie 2010 10:55 Răspunde
  • Da Amalia, intr-adevar ca parca, in ciuda locurilor pe care le cutreieram, tot mai frumos e acasa….Eu am vizitat muuulte tari, din pricina locului de munca, nu ca m-as plimba de fite…si intr-adevar, sunt locuri diferite, oameni diferiti, dar pana la urma problemele si solutiile sunt aceleasi…
    Am fost plecata si la o bursa in Franta si desi era asa frumos peisajul acolo….si era curat… si era civilizatie…abia asteptam sa revin acasa….
    Pana la urma omul sfinteste locul. Si eu numesc acasa acolo unde sunt iubitul meu, familia, prietenii si amicii mei….dak s-ar muta toti in Pampas, acolo in Pampas ar fi acasa pt mine….

    Eu sunt din Bucuresti si intr-adevar, or fi orase mai bune sau mai rele si prin Romania, dar imi displace profund altceva: cei care se muta din alte orase in Bucuresti si pe urma se plang ca e atat de murdar aici, aici de urat, atat de altfel… si sa iti mai povestesc ceva: in facultate, Slava Domnului! cred ca peste 50% erau studenti din alte orase … si aveam o colega care arunca, fara nicio jena, hartii, gume, bilete de tramvai pe jos…Nu in vreun cos…pe jos! si zicea ca la ea, in orasul natal, nu ar face asa ceva…dar in Bucuresti oricum e atata mizerie….- nu mai comentez…

    PS: Nu am apucat sa vizitez Timisoara, dar cand ajung acolo iti promit ca ma voi gandi la tine 😉

    Adnya 28 ianuarie 2010 13:33 Răspunde
  • Sofie,
    US are locuri superbe… peisaje, orase…. e un intreg continent , ai de unde alege. Eu n-am ajuns inca sa vad Grand Canyon, de exemplu.
    Imi pare rau ca m-am exprimat gresit.
    Ce voiam sa spun este ca „nu umbla cu ciinii cu covrigi in coada” niciunde. Romanii plecati se duc in Romania si tocmai de covrigii acestia povestesc…

    iana 28 ianuarie 2010 18:06 Răspunde
  • MR.. raspuns de la cumnatul meu: simte ca acolo apartine, stie exact ce sa comande, parca intra pe teritoriul lui … un hamburger e bun in orice ocazie.

    iana 28 ianuarie 2010 18:10 Răspunde
  • iana draga, inainte de Grand Canyon du-te si vezi in UTAH Arches, Bryce Canyon, Lake Powell, Canyonlands, Capitol Reef, Natural Bridges, Dinosaur & Zion, Monument Valley in WYOMING Grand Teton, Yellowstone si Hot Springs in CALIFORNIA Death Valley, Joshua Tree, Kings Canyon, Sequoia si Yosemite daca nu le-ai vazut cumva pana acum
    E raiul pe pamant… si mie tot de Brasov mi-e dor si de Costinesti

    Ciudat este ca in Romania ne permiteam sa umblam mai putin si aveam concediu mult mai mult. Aici nu trebuie sa fac un imprumut la CAR ca sa ma duc in concediu. adevarat ca nu am pretentii de hotel 5 stele in Aspen si nici nu costa un hotel normal cat costa in Romania. De cand am plecat concediile noastre cele mai scumpe au fost cele din Romania.
    Ce pacat.

    CristinaC 29 ianuarie 2010 8:07 Răspunde
  • CristinaC… same here. Si uite de asta, anul trecut a fost ultimul in Romania. Cele mai scumpe vacante au fost acolo.

    iana 29 ianuarie 2010 16:43 Răspunde
  • Aveam 15 ani cand am mers prima data la McDonalds, la Iasi. Cenaclul meu luase premiu la un concurs literar acolo si, dupa festivitate, am insistat sa mergem cu tot grupul acolo sa vad si eu minunea. Si mi-a placut, mi-au placut exact lucrurile pe care le detest acuma la Mac si la toate restaurantele de genul asta. Mobilierul, culorile, ambalajele, lipsa de miros inauntru, lipsa de savoare a produselor. Mi se parea fain ca le poti manca „curat”, fara sa-ti curga maioneza si muraturile pe barbie, si ce frumoase mi se pareau paharele de carton pentru Cola… totul era „civilizat”.
    Apoi n-am mai mers pana in facultate. Cunoscusem un tip ceva mai in varsta, critic de teatru, un tip interesant si sofisticat, care m-a invitat la un restaurant fin. Dar ce stia taranca… am insistat ca un copil sa mergem la McDonalds, ca acolo-i belsugul. Si am stat pe terasa, frumos imbracati, mancand cartofi prajiti cu mana, din pungi de hartie, si band din pahare de carton, intre o droaie de copii care alergau si tipau. Evident, dansul nu m-a mai sunat dupa aceea. Ocazie cu care mi-a trecut pasiunea pentru acest tip de restaurante.

    Aici in Canada nu calc prin astfel de locuri, n-as face-o nici daca ar fi curate si organizate cum le vedeam atunci prin ochii mei tineri si bovini. Ma uit la produsele lor fade si greoaie si ma gandesc la cate lucruri bune strambam din nas in Romania… patiserii fine, gogosi infuriate, placinte si covrigi ardelenesti, prajituri luxuriante de cofetarie (aici n-au auzit de arome si esente, mananci zahar cu zahar). In ceea ce priveste burgerii, iubitul meu american mi-a ras in nas cand i-am zis de McDonalds, si mi-a spus ca adevaratii burgeri americani nu-i gasesti acolo, ci in restaurante bune – „we only export our worst crap”, ca sa-l citez.

    catintherain 30 ianuarie 2010 15:08 Răspunde
  • Cristina, tot mai mult ajung sa cred si eu ca oamenii sunt la fel peste tot. Machiajul asta national pe care il purtam fiecare ne poate influenta pana la un punct, dar dincolo de punctul ala incepe omul net, cu intentii bune sau rele, cinstite sau nu. Se spune, stii tu, ca nemtii sunt reci, ca americanii sunt sugubeti, ca romanii sunt mai stiu eu cum. Dar ia timp si efort sa depasim stereotipurile astea. Iar oamenii gandesc repede, nu stau sa caute…

    amalia 31 ianuarie 2010 6:33 Răspunde
  • Monica, stii de ce cred eu ca e bine sa fim indragostiti ce faptul ca suntem romani? Nu pentru ca in aceasta calitate avem coarne, cum nici altii nu au, dar pentru ca exista, dincolo de orice indoiala, o unicitate a fiecarei culturi. Si, oricat de chinuita ar fi la un moment dat, oricat de (aparent) neimportanta, unicitatea aceea supravietuieste prin fiecare dintre noi. Vezi, am spus unicitate, nu superioritate, nici inferioritate.
    Iar produsele din fiecare tara, da, chiar ca ar trebui sustinute, promovate, bagate in seama, caci ar fi pacat sa ne topim (totusi) in fiertura globalismului. Am uita culorile.

    amalia 31 ianuarie 2010 6:40 Răspunde
  • De fapt am uita nuantele.

    amalia 31 ianuarie 2010 6:40 Răspunde
  • Dori, iti multumesc de e-mail si de poze, au fost o surpriza atat de placuta! Deocamdata ma plimb virtual prin Timisoara, cu increderea ca vine si vremea plimbarii in carne si oase.

    amalia 31 ianuarie 2010 6:42 Răspunde
  • Sofie, multumesc mult de urari, iti doresc „La Multi Ani” si tie!
    Ce frumos e sa ne inchipuim ca fiecare loc e, pentru cineva, Paradisul. Totul e sa te nimeresti cu Paradisul propriu. Cred ca si locul potrivit e la fel ca si dragostea: unii il gasesc mai repede, altii cauta, cauta… Citeam un mesaj al cuiva din Australia, spunea ca e bine si fericta acolo, ca e noua ei casa, si am simtit ca ma bucur pentru ea, e grozav, dar grozav, sa fii la locul tau.
    Pot sa te mai intreb despre inca un loc din cele patru de care ti-e dor?

    amalia 31 ianuarie 2010 6:48 Răspunde
  • Adnya, iti multumesc ca o sa te gandesti la mine.
    Poate ca si in Bucuresti, depinde, pe langa altele, ce faci, de ce fel de oameni te inconjori, in ce masura iti limitezi contactul cu ceea ce e urat si cum reusesti sa savurezi partile bune. Eu cand am fost anul trecut in Bucuresti eram fericita de fiecare cladire bibilita din zona Piata Romana, de farmecul stradutelor cu dale vechi…, de, ciudatenii de om transplantat in Lumea Noua 🙂

    amalia 31 ianuarie 2010 6:52 Răspunde
  • CristinaC, tu cand ai apucat sa le vezi pe toate? Felicitari! Mie mi-e si groaza, cumva, sa-mi iau cele 10 zile de concediu pe an, ca pe urma, daca mai e ceva, raman fara. Am apucat sa vad putintel din coasta de est, putintel din Canada si o gramada din casa cu trei copaci din fata geamului biroului unde lucrez 🙂 Stiu ca se poate, mai am prieteni care au vazut mai mult, poate nu m-am priceput eu sa planuiesc cum trebuie. Mereu fugeam acasa, nu imi mai vazusem parintii de un an, doi, si tot asa. Te admir ca ai calatorit atat.

    amalia 31 ianuarie 2010 6:56 Răspunde
  • Dar e adevarat ca pe acasa hotelurile sunt tot cam scumpe pentru omul de rand, oare de ce?

    amalia 31 ianuarie 2010 6:58 Răspunde
  • Amalia, cred ca dorinta de calatorie si a vedea si cunoaste mi se trage din vremurile in care n-am putut sa ies din tara si mi-as fi dorit enorm. Intre 84-90 nu mi s-a aprobat nici chiar o excurise oraganizata prin ONT in URSS si sufeream enrom. In 90 am inceput sa iesim in Europa pentru ca aveam prietenii care ne invitau si asa obtineam pe vreme aceea vizele. Imi amintesc de cozile de pe la ambasade si de multe alte momente neplacute. Concediile noastre nu erau „asezate” ci umblate si planificate pe zile. Incepand cu 90 nu m-am dus niciodata in concediu sa ma odihnesc si sa stau pe o plaja… ma gandesc ca nu imi pot pierde concediul fara sa vad si sa cunosc ceva nou.
    De cand sint in Canada un singur concediu am stat acasa si m-am jurat ca nu se va mai intampla.
    In Sua a fost intai NYCity, Boston, Philadelphia, Washington in doi ani diferiti… apoi mai putin de o saptamana Florida pana in Key West..
    Vestul l-am facut zburand la Las Vegas si apoi cu masina .. Nevada Utha Wyoming Colorado si putin de Arizona. In alt an avion in LA si masina pe coasta in sus la San Francisco si inapoi prin Yosimite si Sequoia… doua saptamani. De obicei zburam din Buffalo ca e mult mai ieftin dacat de la Toronto. Nici nu imi vine sa cred ca zborul la las Vegas dus-intors a fot 200 CAN$, masina in general e 100 pe saptamana… Inchiriat de masina mai scump ca in Romania inca nu am intalnit nici unde si asta mi-a mai confirmat cineva.
    Scuze… am deviat de la subiect.

    CristinaC 31 ianuarie 2010 20:00 Răspunde
  • Acasa nu am fost de prea multe ori dar parintii mei au fost din 99 in fiecare an la mine 3-6 luni. Altfel as fii facut si eu la fel ca tine.

    CristinaC 31 ianuarie 2010 20:02 Răspunde
  • catintherain, bine ai venit!
    Ce mare dreptate ai, la cate lucruri bune (totusi) strambam din nas!
    Printre alte, imi amintesc ca bunica facea cele mai grozave prajiturele din lume iar eu fugeam de multe ori la „cooperativa” si imi luam un pachet de biscuiti „Extra” cu 3 lei…
    Dar uite asa invata omul despre lumea asta mare si incepe usor, usor, sa isi largeasca sfera intelegerii si sa isi reaseze piramida valorilor (acum sun ca un manual).
    Uneori ma gandesc ca as fi putut trai o viata in Romania si sa nu fiu in stare sa discern si lucrurile bune.
    Tu unde esti in Canada?
    Si felicitari (tarzii) pentru premiul vostru de la Iasi.

    amalia 31 ianuarie 2010 20:24 Răspunde
  • CristinaC, te inteleg atat de bine, la mine chiar plecarea a fost determinata de vremurile acelea cocosate sub vize…
    Era atat de nedrept!
    N-ai deviat de la subiect, doar ca pornind de la restaurantul cu pricina, l-ai dezvoltat. Adica exact ce mi-am dorit 🙂
    Stii cand cred eu ca o sa fie mai bine in Romania, cu adevarat? Cand firmele acelea care opereaza hoteluri, inchirieri de masini si altele asociate, precum si diversele magazine, vor intelege ca ideea de baza e sa vanda, nu sa se bata pe burta ca omul intra si nu-si permite prea multe. Probabil incet, incet inteleg si ei, uite la avioanele low-cost, sunt mult mai convenabile decat alta data, cand zburau numai cativa alesi.
    Ce bine ca iti vin parintii, atunci esti mult mai linistita, poti vedea mai multe, ma bucur mult pentru voi.

    amalia 31 ianuarie 2010 20:33 Răspunde
  • Multumesc, Amalia, bine v-am gasit! Sunt in Vancouver, de 7 luni deja.

    catintherain 1 februarie 2010 7:31 Răspunde
  • Buna dimineata,
    Amintirile frumoase dau culoare si locului. Si prima mea vizita la Iasi a trecut prin Mc de langa gara. Eram singura, venita la o conferinta. Am ajuns la 5 dimineata si gara era in renovare. M-am plimbat vreo 2 ore prin oras aiurea si am revenit la gara pentru o cafea la Mc, singurul deschis la ora aceea. Dupa 7 ore de tren de noapte cu aventuri, cafeaua aia a fost tare buna 🙂

    Amalia, ai dreptate. Sunt frumoase culorile fiecarei tari si aromele lor specifice. Vreau sa cunosc multe si sa nu uit niciuna. Iar cele de acasa sunt cele mai pretioase, pentru ca sunt ale mele, ale parintilor mei, sunt pline de „prima data” si de „ultima data”. Sunt tot ce am.

    MR 1 februarie 2010 10:02 Răspunde
  • Hei, Monica draga, trenurile noastre dulci in care ne leganam pe 300 de km cat un zbor transoceanic!! As fi vrut sa mi le scot de la inima dar nu m-am priceput!
    Ai dreptate, raman culori, arome, amintiri mereu impletite in noi.

    amalia 2 februarie 2010 4:00 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title