Palarii, tarte si carti in North Beach

Ca sa nu incalecam literar excursia noua peste excursia veche, e timpul sa vedem ce e cu magazinul de palarii din Washington Square, ”Custom Hat Shop”. Daca e “Custom”, nu putem rata. Am pasit pragul, am studiat si am intrat in vorba cu fata care m-a salutat de fapt din prima clipa. Am povestit cateva minute despre palarii, mi-a spus ca in fisa postului are un timp de discutii cu fiecare client si ca vine cu placere la servici. De cand n-ati mai auzit asemenea declaratii?

In capul meu incepe sa se roteasca o tarta cu fructe, si o gasesc la Cafe Roma. Astept ceva pana sa imi fac pofta, caci intr-un acces de generozitate am lasat alti doi clienti sa comande in fata mea. Baiatul care serveste e numai unul si toata lumea pare sa traga de el. Inteleg ca San Francisco atrage inca italieni din Italia si Cafe Roma pare a fi proprietatea unuia dintre ei. Dupa cum spune Gary Kamiya: „they will keep coming, as long as San Francisco is bellisima”.

Mananc tarta pe strada, in ploaie, in drum spre City Lights Bookstore. Ardeam sa intru in libraria lui Ferlinghetti, sa respir ceva din atmosfera de originalitate si rezistenta la cenzura ideilor, ceva din revolta impotriva ordinii care niveleaza emotiile. M-am repezit la etaj si mi-am lasat imaginatia sa ia loc in scaunul poetilor, in timp ce eu m-am asezat, ceva mai modest, in scaunul de langa. Multumesc pe aceasta cale necunoscutului pe care l-am intrerupt din citit pentru o poza cu telefonul. S-a oferit sa o faca si pe a doua, in caz ca prima nu-mi convenea. Libraria are si editura, tipareste carti, poezii si atrage cititori din toata lumea, interesati a gusta din spiritul generatiei Beat, din bucuria cartilor si din raritatea unui spatiu literar nesupus rigorilor uniformizante ale distribuitorilor corporatisti. Am luat cu mine o carte cu poemele lui Ferlinghetti si a doua zi mi s-a parut ca n-am mai plecat din San Francisco singura.

Cand am platit l-am intrebat pe baiatul de la casa cum ajung la alta statie de metrou decat cea pe unde venisem, mi-a explicat, i-am multumit, apoi l-am vazut nedumerit: dar… o sa te ploua daca mergi pe jos pana acolo. A fost momentul meu sa tac o clipa de surpriza, ma plouase deja atat de mult ca mi se parea ca face parte din ordinea lucrurilor, ceva de la sine inteles…

Mergand in noapte pe Montgomery Street, aici adapostita de intrarile somptuase ale zgaraie-norilor districtului financiar, aici lasata complet in voia ploii, m-am intrebat cum se face ca poezia si emotiile, adica exact lucrurile care ne fac mai vulnerabili, sunt si cele care ne imbogatesc cel mai tare viata?

San Francisco – Coit Tower

I have only to go to a different country, sky, language, scenery, to feel it is worth living. (Martha Gellhorn)

I needed to live somewhere willing to admit that it didn’t have all the answers (or that it was even necessary to have them) but found joy in the search for them. (Steve Van Beek)

***

Azi am citit din nou interviul cu Nicu Covaci din Tango-ul de februarie 2011 si mi-am dat seama ca placerea rasfoirii revistelor a ramas la fel de mare si ca nevoia de a scrie e la fel de puternica. Am amanat somnul, desi somnul nu vrea sa se lase amanat. Zile si zile si zile care trec turnate in aproximativ acelasi tipar, prinse intre amintiri de hoinareala californiana si cautari infrigurate de alte bilete (scumpe) de avion… Duminica m-am dus in sfarsit sa iau cartea cu eseuri despre San Francisco care ma astepta de luni bune la anticariat. Nimeni altcineva nu a vrut sa o cumpere, desi e tocmai un ghid care suprinde ce fascineaza la acest oras dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber, un fel de anatomie a spiritului locului. Poetul de origine romana Andrei Codrescu, care a locuit pentru cativa ani acolo, sustine ca magia se datoreaza  jocurilor de lumina care rasfata orasul. Apoi altcineva vine si spune ca Pacificul defineste San Francisco, apoi mai vin si altii si spun lucruri pe care inca nu le-am citit.

Lumina n-am avut decat amestecata cu ploaie, dupa cum bine a spus Moi. Am continuat plimbarea si m-am apropiat de turn, fiindu-mi tot mai clar ca n-am sa rezist si am sa urc. Stiam ca nu sunt pe cea mai spectaculoasa cale spre varful Telegraph Hill, dar, in acelasi timp, deasupra mea atarnau ceruri grele de apa, care se puteau pravali in orice moment. Si vroiam sa vad turnul… Sau sa vad ce se vede din turn cand soarele are alte treburi.

Scari, scari, multe scari. Coit Tower, turnul cu nume stiintifico-erotic in limba romana dar care e un nume propriu in istoria orasului, trebuie vizitat cu orice pret. Construit in onoarea pompierilor cu bani lasati special pentru acest proiect de o doamna boema, turnul ofera 360 de grade de privelisti care mai de care mai diverse si spectaculoase. La intrare se pot vedea o multime de picturi murale cu scene din viata orasului dar eu nu am insistat prea mult pe ele, in special pentru ca mi-au dat sentimentul ca se aseamana usor cu operele realizate la noi pe vremea comunismului. Oamenii parca prea aratau a oameni de tip nou, multilateral dezvoltat.

Am luat liftul, ba nu, mai intai am luat bilet de intrare, dupa ce am asteptat o jumatate de ora sa se hotarasca o pereche de tineri ce felicitari cumpara, apoi doamna de la casa a cautat rest, apoi eu am vrut timbre, apoi am zis ca poate pot lua si bilet. Interesant ca nu m-am enervat deloc in intervalul de asteptare, dupa cum nu m-am enervat deloc nici azi, cand niste soferi agresivi m-au tot depasit cu insistenta, urmand ca apoi sa stam pe la stopuri unul langa altul, adica ei cu o jumatate de metru in fata mea. Chiar a meritat depasirea.

Sus la turn am vorbit iarasi singura, cum probabil o sa vorbesc si data viitoare, cand o sa fie soare. Incepuse sa ploua mai tare, deci m-am prelins pe langa ziduri, am facut cateva poze (in a patra, pe la mijloc, s-ar fi putut vedea Golden Gate Bridge ) si, dupa ce am descris un cerc complet, am ajuns din nou la lift. Acolo m-am nimerit sa fiu numai eu cu baiatul care il supraveghea si, daca tot m-a intrebat cum mi-a placut vizita, m-a apucat elanul si i-am spus ca mi-a placut foarte mult si am simtit nevoia sa ma marturisesc ca ma gandesc serios sa ma mut in zona si sa abandonez Chicago. Nu exagerez; i-a cazut fata, daca nu eram atenta ii cadea drept pe picioarele mele. Ooooh, a zis, sa stai aici nu e la fel cu a fi in vizita. De parca eu n-am invatat asta din procesul de emigrare. Dar imi place locul, i-am spus. Banuiala mea de cititoare de Agatha Christie e dupa cum urmeaza: varianta A – ii era frica de faptul ca vin altii din alte parti si „le iau joburile” (exista manipulari prin care oamenii pot fi facuti sa le fie teama de asa ceva) sau varianta B – nu era fericit acolo, ceea ce ar fi pacat, ca locul e frumos. Sper din suflet ca ii era frica pentru joburi.

Am iesit din nou afara, am aruncat o privire plina de jind spre calea care stiam ca duce in jos spre malul apei printre gradini superbe si stoluri de papagali, dar am hotarat sa nu imi fortez norocul si m-am intors tot pe unde am venit. De fapt motivul principal pentru aceasta optiune a fost ca ardeam sa merg la City Lights Bookstore, libraria lui Ferlinghetti, simbolul libertatii de exprimare si cartierul general al generatiei Beat de scriitori.

Am coborat inapoi spre parcul din Washington Square si, privind cu atentie, am observat vitrinele unui magazin de palarii unde nu exista optiunea sa nu intru.

San Francisco – North Beach In Ianuarie

He walked and walked and walked that day, and got the impression that the natives had a kind of island mentality, considering themselves San Franciscans first, on an island which wasn’t necessarily a part of the United States. He felt right at home from the first. (Lawrence Ferlinghetti, „The Poetic City That Was”)

***

In duminica de ianuarie he a fost o she, iar walked and walked and walked s-a derulat in ploaie. Si cred ca au fost sapte de walked, nu trei. Mi-am promis in forul meu interior sa fac tot posibilul sa dau impresia unui om normal la cap dar nu putem sti daca am reusit.

Am sarit din nou intr-un cable car si am mers impreuna pana la strada Broadway, unde cable car-ul si-a vazut de zanganitul lui romantic iar eu m-am ocupat de entuziasmul meu, mergand pe Broadway pana la Columbus, si pipaind in geanta harta, sa nu ma pierd. Eram intr-un fel la marginea cartierului chinezesc, o zona in care autenticul si kitsch-ul se amesteca intr-o proportie destul de bulversanta. Americanii vorbesc despre distante in „blocks”, care nu sunt blocuri, ci grupari de cladiri cuprinse intre doua strazi. Dupa trei astfel de blocks am dat nas in nas cu Columbus, strada principala din North Beach, cartierul boem numit si Mica Italie.

North Beach e excelent de batut pe jos si trebuie sa spun ca fiecare intersectare cu locurile interesante despre care citisem prin sumedenia de ghiduri turistice imi provoca un fel de inaltare spirituala dublata de impulsul de a merge in pas saltat. La inceputul secolului XX zona chiar a fost o plaja, una care a atras pescarii nascuti sudul Italiei si veniti sa isi continue mestesugul si viata la San Francisco. In anii ’’50 aici si-au stabilit cartierul general scriitorii generatiei Beat, cei care n-au mai putut sa suporte conformitatea si suficienta de sine a americanilor prosperi si au simtit nevoia sa traisca o altfel de viata, una care punea pret pe poezie, curiozitate, lungi discutii in cafenele si cantitati interesante de alcool. Cartierul e si acum plin de cafenele cu terase in stil parizian, hotele pitoresti, multe magazine mici, cofetarii cu inghetata italiana, fiecare invitand, in felul sau, sa te opresti si sa te bucuri de viata chiar azi, fara amanari extinse pana la pensie.

Am continuat plimbarea prin ploaie spre Washington Square, parcul unde, cand este soare, aud
ca italienii batrani inca mai citesc ziarul si schimba impresii despre mersul lumii. In inima alergaturii americane ar fi nevoie mai mult decat oricand de mai multi oameni care sa stie cu adevarat ce inseamna sa te opresti si sa savurezi lumina unei dupa-amieze.

In parc se afla statuia lui Benjamin Franklin, langa care este ingropata o capsula a timpului ce urmeaza sa fie scoasa din nou la lumina in anul 2079. Capsula contine o sticla de vin, un poem de Ferlinghetti si o pereche de blugi Levi’s, pentru ca acestia din urma s-au nascut in 1873 la mica distanta de parc. Da, si blugii de pe voi ii datorati tot spiritului din San Francisco, deci va invit sa mai treceti pe aici, sa mai despicam firul in patru si cu alte ocazii. Si, poate, cine stie, imi lasati si un semn ca ati fost…

Marturisesc cu sinceritate ca, ocupata fiind sa trag cu ochiul la Coit Liquors, magazinul de specialitati lichide unde de data asta n-am intrat dar pentru data viitoare nu ofer garantii, am reusit sa nu vad statuia lui Benjamin Franklin… Benjamin ca Benjamin, dar mi-am spalat din pacate cu un ragaz la biserica St. Peter and Paul, pe scarile careia si-au facut pozele de nunta Marilyn Monroe si Joe DiMaggio. Biserica e ca un tort alb, o manifestare arhitecturala care se potriveste cu inclinatia spre joc a orasului. La iesire am stat putin pe ganduri cum sa continui si am pornit pe Filbert Street catre Coit Tower, fara sa stiu inca sigur daca o sa urc sau nu la turn. M-am abatut pe strazile laterale, m-am oprit sa fac poze cu casele, am admirat culorile, m-au uimit combinatiile, am bagat capul intr-un mic magazin de dulciuri si intr-o incinta de tip laundromat, o incapere cu multe masini de spalat unde oamenii din cartier merg sa rezolve rufele, daca nu au masina de spalat in cladirea unde locuiesc. Ca in filmele americane.

Farmecul plimbarii e ca dupa fiecare colt de strada te asteapta altceva. Alte case, alte culori, alte forme, alte alaturari fanteziste. Si totul e in panta, o panta mai modesta aici si alta nebuna acolo, aruncandu-se fara sa se sfiasca spre golf, obligand casele, masinile, copacii si oamenii sa o urmeze, sa o admire, sa o povesteasca iar si iar.

Dar cred ca totusi ce ma atrage cel mai puternic la acest oras de la Pacific este faptul ca a aparut din inspiratia calugarilor franciscani de a se opri in acel loc, a crescut din surpriza descoperirii aurului, si, dupa o gama variata de cutremure si alte nenorociri, a gasit vigoarea sa renasca de fiecare data cu un spirit mai deschis si un fizic mai fascinant.

Si mai apare sentimentul curios ca in nordul Californiei pot sa fiu in acelasi timp aproape si departe de casa, o situatie sufleteasca nu foarte prietena cu logica dar care, poate si din acest motiv, ma satisface pe deplin.

Plimbarea continua.

San Francisco: Mission Dolores, Biserica Inceputului De Lume

Motto:

Time interval is a strange and contradictory matter in the mind. It would be reasonable to suppose that a routine time or an eventless time would seem interminable. It should be so, but it is not. It is the dull eventless times that have no duration whatever. A time splashed with interest, wounded with tragedy, crevassed with joy – that’s the time that seems long in the memory.And this is right when you think about it. Eventlessness has no posts to drape duration on. From nothing to nothing is no time at all.  (John Steinbeck, „East of Eden”)

***

Ne-am obisnuit sa spunem ca timpul placut trece repede dar daca ii acordam cateva clipe de atentie lui Steinbeck, ajungem sa intelegem ca este exact invers: timpul interesant este cel care ramane in memorie, pentru ca inregistram fiecare senzatie, respiratie, emotie, impresie. Secundele prind consistenta si se strecoara pentru totdeauna in mecanismele misterioase ale aducerii aminte, de unde revin mereu insotite de o strangere placuta de inima.

Ma gandesc uneori la noi, cei plecati sa savuram frumusetea altor pamanturi, si la pretul pe care, vrem, nu vrem, il platim, sustragandu-ne din ceea ce este bun in spatiile spirituale si sufletesti lasate in urma. Ultimele luni m-au intarit cumva, nu mai cant simfonii melancolice atat de des. Interpretez asta ca o apropiere de un fel de echilibru, desi mai e, in mod evident, de slefuit.

O sa port insa intotdeauna in mine fascinatia nevindecabila pentru exploratorii adevarati, cei care habar nu aveau unde o sa ajunga si daca o sa se mai intoarca vreodata inapoi. Probabil acest gand a stat la radacina emotiei cu care am pornit spre Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, intemeiata de calugarii spanioli in 1776.

Dar mai intai am avut de rezolvat cateva detalii tehnice, cum ar fi o pereche de blugi uscati, ca sa nu facem artrita inainte de vreme, si o felie calda de pizza, ca sa potolim zgomotoasele pichete de greva ale stomacului.

Ghidul de calatorie din poseta mi-a spus sa vanez numitul J Streetcar, care urma sa ma lase foarte aproape de a sasea misiune spaniola din El Camino Real. Zis si incercat de facut, numai ca observam ca pe linie vine tot F Market Streetcar, adica altceva. Atunci mi-a venit ideea inteligenta sa intru la Visitors Center si sa adresez o intrebare peste tejghea. Ajunsa in incinta centrului pentru vizitatori, am trait iar un moment de paroxism turistic si am pornit sa adun in nestire in brate pliante de la fiecare atractie posibil de vazut in California. Dupa o autoanaliza fina si rece mi-am venit in fire si am trecut iar constiincioasa pe la fiecare stand, ca sa distribui brosurile inapoi in gramada de origine. Cu mainile si mintea eliberata de poveri, am aflat ca trebuie sa cobor si sa iau tramvaiul de la primul nivel subteran al statiei Powell, prilej cu care am mai descalcit un mister al sistemului de transport subteran al orasului de la malul golfului. Unde e stewardesa de la Lufthansa, sa ma laud ca stiu sa iau tramvaiul?

Ghidul prescria sa ma dau jos la Church cu strada 20, in coltul din stanga jos al Parcului Dolores. Singurul detaliu este ca scriitorii ghidului munceau intr-un birou placut si poate incalzit, in vreme ce la mine ploua tot mai tare si nici chiar foarte cald nu era, oricum, parcul putea sa mai astepte. M-am dat asadar jos la strada 14, animata de speranta ca trebuie sa urmeze strada 16 si de acolo mai aveam putin de mers pe jos pana la biserica. In drum am observat ca ma intalnesc si ma salut si cu tramvaiul F, deci si ala era bun sa ajung la destinatie.

Totul era diferit aici fata de centru, un om ici si colo pe strada, nu zid de magazine luxoase, nu zid de oameni ai strazii, asa cum poti vedea in buricul targului. Am dat peste atmosfera unui cartier locuit, cred ca mult mai putin vizitat, sau vizitat in alte ritmuri decat atractiile principale. Nu stiu altii cum sunt, poate nu stie nici Ion Creanga, dar eu dupa ce am locuit multi ani la suburbie tind sa dublez valoarea sentimentala a unui cartier adevarat, cu trotuare, copaci, case, magazine, tramvaie, oameni. Am mers pe strada 16 pana am intalnit strada Dolores, si la colt a aparut silueta alba si simpla a misiunii pe care venisem sa o caut.

Inchipuiti-va asa: o strada cu palmieri pe mijloc, cu verdele rascolit de ploaie, masinile vin cumva lenese de pe dealul din zare, oameni putini si relaxati. La colt stau una alaturi de alta doua biserici: una modesta, de inceput de lume, alta de trei ori mai mare si mai decorata, de univers care s-a pus pe picioare. Bazilica de langa misiunea spaniola s-a construit ulterior, insa, in opinia mea, nu are nici un sfert din capacitatea de a emotiona a spatiului nepretentios inchipuit la inceputuri de calugarii franciscani.

M-am oprit cateva minute sub copacii de pe trotuarul opus celor doua biserici.

M-am apropiat apoi incet, ascultand ploaia. Am traversat strada si am impins usa care parea a fi intrarea. Era ora 4 dupa amiaza, aflu ca e ora inchiderii… Am dat peste o femeie care vorbea engleza cu accent spaniol (sau spaniola cu accent englez?) si am intrebat daca mai am timp sa vad biserica. Mi-a spus ca da, am o jumatate de ora, sa urmez indicatiile sagetilor. Femeia a fost extrem de amabila si incredibil de incurajatoare: intra linistita, mi-a zis, viziteaza mai intai misiunea, traverseaza apoi curtea spre bazilica, vezi muzeul si apoi te incuiem noi in cimitir (what????)….. de unde o sa iesi pe usa spre Gift Shop… Sweet God, m-au trecut toate sentimentele, cum sa ma incuie in cimitir?

Am platit taxa de cinci dolari si am impins usa masiva care separa dupa-amiaza zilei de 20 ianuarie  2012 de inceputurile anului 1776. Atmosfera bisericii vechi a fost exact asa cum ma asteptam si am experimentat o senzatie fantastica de regasire, o liniste pe care n-am mai incercat-o de nedrept de multa vreme. Cred ca as fi putut ramane acolo, asezata intr-o banca simpla de lemn, ore in sir, ore de pace, de reculegere, de dor alinat.

Am avut din nou de luptat cu tentatia de a inchide in mine toate senzatiile, insa am hotarat sa le impart, pentru ca nu e impartire care saraceste, ci una care multiplica. Am vazut o poza facuta la vizita Papei Ioan Paul al II-lea chiar langa acel altar, si mi-am amintit indemnul lui cel mai important, cel cu care cred ca si-a atras iubirea oamenilor: Nu va fie teama! Prea des ne e teama si poate asa incetam sa mai cautam locuri care ne-ar putea vindeca, ziduri albe si simple care marturisesc ca increderea lipsita de aroganta e singura cale spre implinire.

Poate ca timpul ma privea cu ingaduinta si mi-a acordat din rezerva lui cateva secunde de liniste in plus, secunde care au pacalit matematica minutelor, secunde complet nepasatoare fata de ritmurile pe care se infasoara tot mersul lumii….

Misiunile californiene sunt simple, albe si poarta in ele spiritul spaniol, adaptat la realitatile (si materialele de constructie) posibil de gasit la tarm de Pacific. Peretii sunt ridicati din caramizi de adobe, un amestec de argila si paie. Altarele misiunii din San Francisco sunt aduse din Mexic, iar tavanul este pictat in alb, ocru, brun si verde, culori care provin din cultura indienilor Ohlone.

Intre San Diego la sud si Sonoma la nord exista 21 de atfel de misiuni (vorbesc de parca as fi vazut cel putin jumatate din ele), insa majoritatea au cazut prada ruinei si au fost apoi refacute la diferite momente in timp. Dupa construirea misiunii franciscane din Sonoma, California a incaput in mainile Mexicului si in felul acesta El Camino Real si-a intalnit capatul.

Am lasat apoi in urma vechea biserica si am petrecut cateva minute in bazilica bogat decorata ridicata langa ea, apoi am trecut in graba prin muzeu si am facut o plimbare prin micul si vechiul cimitir. Mai era inca o fata acolo, si, desi nu ne-am tulburat in nici un fel linistea, zambetul usor pe care l-am schimbat intre noi a fost exact gestul necesar ca sa putem sa citim inscriptiile de pe crucile vechi fara a incerca tristetea, experimentand doar o satisfacere blanda a curiozitatii, urmata de certitudinea ca ne vom intoarce curand la rosturile noastre cu amintiri asezate in ritmul linistit al ploii.

Din pacate, ideea de explorare si imblanzire a nemarginirilor vine mai mereu la pachet cu suferintele (si decimarea) provocate celor cuceriti. In cimitir se afla o coliba modelata dupa forma adaposturilor in au locuit indienii Ohlone vreme de mii de ani. Dupa 75 de ani de vietuire in compound, asezarea care avea ca si centru misiunea, un singur indian a supravietuit felului de viata adus de europeni, bolilor necunoscute pana atunci si faptului ca, prin acceptarea vietii la misiune, nativii si-au piedut dreptul de a calatori liber din loc in loc peste pamanturile care pana mai ieri fusesera numai ale lor.

Am parasit cimitirul, am trecut prin Gift Shop, asa cum mi se indicase, nu m-am oprit acolo decat ca sa multumesc pentru vizita si am revenit in strada.

Am mai petrecut cateva minute atenta la case si am pornit inapoi spre statia de tramvai. Stiu ca de cate ori o sa ma intorc la Mission Dolores, probabil sub un soare fara cusur, o sa fiu insotita mereu de impresia momentului in care am zarit pentru prima data simplitatea peretilor albi in ploaie.

Da, parea sa spuna silueta misiunii franciscane, ati ajuns incredibil de departe in cei 236 de ani, ati imblanzit departarile cu avioane si ati construit aparate electronice pe care nu incerc sa incep sa le inteleg, dar e bine sa pastrati intr-un pliu al sufletului prospetimea inceputurilor, ca sa puteti construi un echilibru intre tacerea spatiului de reculegere si zarva lumii.

Ambele sunt la fel de necesare fericirii.

San Francisco – Impresii de Ianuarie (felia nr 2)

Episodul 2

Verde rasfatat de ploaie in Golden Gate Park si pasteluri urbane in Haight-Ashbury

Ramane cum am stabilit. Am scos capul din tren la Powell Street, adica exact in inima orasului, locul ideal de unde sa nu stii incotro sa o apuci mai intai. Spre deosebire de Ferlinghetti, care a avut sansa sa vada prima data San Francisco de la bordul unui vas care se apropia de tarmul golfului, eu apar intotdeauna de sub pamant, caci pe acolo trece mijlocul de transport care leaga aeroportul de centru, si, mai departe, de raspandirile suburbane adiacente. Daca Ferlinghetti a ramas cu impresia nestearsa a cladirilor albe asezate in ritmul unui Tunis zarit de pe mare, eu defilez si in zi de azi cu imaginea primului tramvai portocaliu zarit acum un an pe Market Street.

Iata insa ca ajunsa acolo ma mananca ingrozitor sa aman putin Mission Dolores si sa imi arunc faptura complicata intr-un cable car, daca nu pentru altceva, atunci macar pentru captarea temporara a sentimentului de joy procurat de zanganitul vintage al vagonului colorat.  

Zis si facut. M-am asezat constiincioasa la coada, moment in care ghidul de calatorii pe care il aveam in geanta a dat scarbit din mana si i-a spus portofelului verde in care statea inghesuit ca se astepta de la mine sa devin mai sofisticata intre timp si sa nu mai cad prada celei mai populare atractii, ca un japonez entuziast, ca doar nu mai sunt pentru prima oara in oras.

Portofelul a zis ca pe el nu il deranjeaza asta, pentru ca e proaspat cumparat si deci n-a mai fost aici. Ghidul s-a retras inapoi in carapacea lui, constient ca si cu oamenii e greu sa te intelegi, dar si cu portofelele. Dupa ce am urcat in cable car si am mers doua statii am stiu exact ce vreau sa fac next, si anume sa cobor si sa iau un double decker, autobuzul acela care, contra cost, te plimba si iti explica ce miscari de trupe s-au derulat in cursul timpului prin locurile pe unde treci.

Am debarcat asadar la Union Square si m-am infipt plina de speranta sub palmierul din statia de autobuz, fara sa stiu exact ce va urma, dar deloc ingrijorata de asta. Cand a aparut primul double decker plouat am intrat in vorba cu omul care coordona tururile, i-am expus pasul meu si el mi le-a expus pe ale lui, schimb energetic din care m-am facut cu un permis de calatorie valabil trei zile si patru tururi, totul la jumatate de pret, because it’s raining so hard and you are still here with us, thank you.

Astea au fost imprejurarile istorice prin care m-am gasit instalata la geamul autobuzului care urma sa ne poate in ploaie prin Golden Gate Park si mai apoi prin epicentrul vibratiilor hippie, cartierul Haight-Ashbury. Parcul acopera 1013 acri, habar n-am cat e asta, dar ca sa traducem cumva, e lung de 4,5 km si lat undeva sub un kilometru, adica e mai intins decat Central Park din New York. Aici apare din nou unul din motivele pentru care imi place San Francisco, si anume ca e plin de atractii nascute din incapatanarea unor oameni care au gasit potrivit sa lupte cu opinia generala cum ca obiectivul respectiv e imposibil de realizat. Acesta a fost si cazul amenajarii acestui parc.

Am coborat asadar pe Geary Boulevard inspre ocean, am facut la stanga, am intersectat Fulton Street pe care am recunoscut-o din alta calatorie si ne-am oprit langa muzeul DeYoung. Toate acestea, desigur, in ploaie. Am rezistat cat am rezistat la parterul autobuzului, dupa care am urcat cu umbrela pe puntea de observatie. Cu mine au mai urcat doua fete, nemtoaice dupa intonatie. Odata ajunsa sus e clar ca n-am mai vrut sa cobor si am ramas acolo aproape pana la final. Le-am facut o poza fetelor si am povestit un pic. Una din ele, cea mai volubila, mi-a spus ca sunt din Munchen si petrec doar doua zile in California. Atunci m-a lovit cheful sa ma laud un pic cu internationalitatea mea, deci am subliniat ca si eu am zburat in vara prin Munchen. Am mai schimbat cateva idei, dupa care, desi de obicei ma abtin de la „sindromul compartimentului de tren”, adica practica prin care iti deserti povestea vietii intre Brasov si Sighisoara, am intrebat-o totusi pe fata cu care vorbeam cu ce ocazie viziteaza San Francisco. Mi-a raspuns foarte amabila ca e stewardesa la Lufthansa si se afla in pauza dintre curse. Deci m-am laudat ca am zburat si eu o data pe an prin Munchen exact unei stewardese de la Luftahnsa!!! Atunci mi-am stabilit 31 martie 2012 ca deadline al perioadei de abstinenta laudativa pe care am inceput-o atunci si acolo si o respect si acum.

Parcul in ploaie a fost superb. Verdele era mai verde, mirosurile vegetale erau mai innebunitoare, palmierii erau mai frumosi, florile mai senzuale.

A intervenit apoi lupta interna intre pofta de a savura momentul si dorinta de a face totusi si cateva poze. Nu e chiar cel mai simplu lucru sa faci poze reusite la etajul 1 al unui autobuz care merge pe dealuri, intr-o ploaie torentiala, cu umbrela in mana, ca sa nu distrugi complet aparatul foto, ca de capul personal ce sa mai vorbim.

Dar cartierul care m-a facut sa exclam a fost Haight-Ashbury, sediul nebuniei hippie de la mijlocul anilor ”60. Intotdeauna sunt o adoratoare garantata a caselor colorate, a magazinelor mici, a strazilor interesante. Mi-am scrijelit deja in agenda sa ma intorc acolo si sa ma plimb in tihna pe jos, negrabita de nimic. In cursul calatoriei era sa dau cu dintii de bara platformei din fata  a autobuzului si sa imi prind aparatul foto in firele de troleibuz, in incercarea de a capta cumva culorile si formele care defilau generoase pe langa noi. Se pot face poze superbe acolo dar e preferabil sa le faci de la sol.

 Am trecut apoi prin Alamo Square, unde se afla sirul de case victoriene celebre, suprapuse la orizont peste panorama centrului cu zgaraie nori. Totul se zarea, desigur, intr-o ceata umeda, dar mie mi-a placut atmosfera.

Dupa ce am coborat spre Civic Center temperatura sufleteasca a inceput sa imi scada, prilej cu care am observat ca blugii imi sunt uzi de la genunchi in jos, detaliu pe care nu il remarcasem pana atunci. Intoarcerea in Union Square m-a adus inapoi cu picioarele pe pamant, am coborat la parterul autobuzului si am simtit senzatia de sfarseala placuta provocata de prea multa frumusete ingramadita intr-un timp prea scurt.

Recomand San Francisco in ploaie, recomand San Francisco in soare, recomand sa nu incetam niciodata sa cautam locurile si starile pitoresti si recomand sa nu ezitam nici chiar atunci cand nu e prea clar cum se va asterne ziua, saptamana, luna, viata.

 ***

(Poftiti jos din autobuz, urmeaza o vizita, tot prin ploaie, desigur, la Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, a sasea misiune spaniola din El Camino Real, calea presarata cu 21 de misiuni si coloana vertebrala pe care s-a construit California. Daca v-a placut calatoria puteti lasa o bancnota virtuala in sectiunea comentarii sau un like la tatal nostru Zuckerberg, da, asta cu IPO de 5 bilioane, pentru cunoscatori.)