Haide sa mergem la pescuit, ii propusesera niste oameni mai relaxati intelectualei, desigur, cu jumatate de gura, caci stiau ca sansele de a o stramuta din anticariat pe malul baltii sunt, practic, nule. Descoperise ea, cam anul trecut pe vremea asta, o sursa inepuizabila si ieftina de carti englezesti, si, cum scapa de sub observatie, cum o tulea sa prinda cate o grozavie de carte la pret de o acadea. Dar lucrurile nu mai puteau sa continue ca si pana acum, trebuia scoasa si intelectuala la aer, caci e inca vara si, in consecinta, vremea distractiilor outdoor.
De vreo trei – patru ori refuzase invitatia, insa incepusese sa se uite cu oarecare jind spre cei care se pregateau contiincios pentru dupa – amiaza pe malul lacului. Bine, vin, zise ea, confruntata cu cea de-a cincea invitatie. Lasa, isi spuse, ca nu poate fi chiar asa de rau. Isi indesa in sac trei carti, un Murakami, o Beauvoir (biografie) si, pentru siguranta, Peter Mayle, „Un an in Provence”. Peter Mayle o scotea, de altfel, din orice fel de tristeti si ii dadea un chef nebun a trai si a observa, fara incrancenare, viata.
Cu sacul cantarind cateva kile de literatura, intelectuala verifica prezenta scaunelor de camping in port-bagaj, se asigura ca are suficiente sticle de apa plata pentru vreo trei ore, se dadu cu spray de tantari si purcese, impreuna cu ceilalti, spre obiectivul estival. Hm, nu stiu cum se face ca balta asta nu era chiar ce se asteptase intelectuala, cineva nu curatase tot gunoiul. Deh, nicio tara nu e perfecta, doar ca unele sunt mai maiestre la propaganda pozitiva decat altele. Poate e o balta mai retrasa, rationaliza insa intelectuala, si, in timp ce restul trupei desfasura cu pasiune undite si fire, domnia sa isi posta scaunul de camping la o umbra de copac batran, extrase Murakami-ul din straita si se cufunda in placerile inegalabile ale lecturii.
Pe frontul pescaresc lucrurile mergeau nesperat de bine. Peste dupa peste se lasa pacalit de aroma ramei si platea, ca fiecare dintre noi, pretul, schimband confortul psihic al baltii cu atmosfera neprietenoasa a unei galeti portocalii. Ah, dar ce ii pasa de toate astea intelectualei! Ea isi vedea de ale ei, aruncand, totusi, cand si cand, cate o privire in jur, pentru a se asigura ca toata lumea roboteste cu spor.
La un moment dat, ce crezi, Pescarul – Sef observa ca ambele undite cu care jongla din greu domnia sa dau semne de abundenta piscicola. Cum, omeneste, nu putea opera decat o singura undita la oricare moment te zero, pescarul o striga pe intelectuala, rugand-o frumos sa vina si sa traga de undita secunda. Bufnind si facand marunt din buze, intelectuala parasi sala de lectura improvizata intre scheletul de aluminiu al scaunului si isi deplasa pretioasa persoana pana la manerul sculei pescaresti. Cu o oarecare sila, trase puternic si, ce sa vezi, din carlig o privea, cu ochi mari si sinceri, o frumusete de peste istoric, caci, nu-i asa, era primul exemplar extras vreodata de ea dintr-o apa curgatoare sau statatoare. In psihicul intelectualei se petrecu un declic, dintr-o data se simti mare pescareasa, aproape profesionista. Caci asta este beleaua generala cu intelectuala, da-i o o mana si iti ia tot lacul.
Intrevederea dintre ea si peste declansa in amandoi sentimente incalcite si profunde. „Cum dracu am putut sa ma las prins de o tipa care abia a pus mana pe undita?? Un piiiiic daca zvacneam de rama aia mai repede, nu ma mai prindea ea nici la Sfantul Asteapta! Ingrozitor l-am dezamagit pe bunicu’, caci el imi spunea: morfoleste rama si sterge-o baiete, ca pe lume exista o specie de oameni smecheri, numiti pescari”. Intelectuala umplu linistea aurita a dupa – amiezii cu decibelii incantarii ei totale: „am prins un pesteeeee!!! Cum naiba am reusit sa prind un peste cand ma deplasasem numai pentru un pic de lectura si niste muscaturi de tantari speciali, imuni la putoarea si unsoarea licorii care, teoretic, ii alunga?”
Nici nu apuca sa predea undita, ca ii fu pusa in mana iar, si scoase alt peste, apoi altul. Ia uite ce mai pescuieste, incepura cartile abandonate sa barfeasca. Nu m-as fi asteptat de la ea sa uite atat de complet de noi, dadu glas sentimentului general cartea lui Murakami. Hai ca voi, ca voi, dar sa uite si de ideile mele, isi arata, afectata, dezamagirea, biografia doamnei Beauvoir. Hm, hm, asa e cand te relaxezi in natura, nu se arata deloc surprins textul lui Peter Mayle. Nu va faceti griji, o sa revina la noi.
Si intelectuala reveni, caci nu mai prinse nimic de atunci. Cum vara continua nestingherita si in parametri termici destul de prietenosi, intelectuala mai lua parte la cateva partide de pescuit, unele chiar pe malul unei balti mai titrate, numite si „Lacul Michigan”.
Acolo, chiar daca nu prindea nimic, macar putea sta tolanita pe iarba cu o carte buna sau putea sa admire privelistea pescarusilor, pe fond de zgaraie-nori. Sau putea face cateva poze cu turnul lui Donald Trump scaldat de sus pana jos in lumina roz a apusului. Asta, bineinteles, daca ar fi avut aparatul foto baterie suficienta. Dar cum bateria se termina intotdeauna la cel mai interesant moment al intervalului orar – tinta, privelistea turnului roz a ramas numai in ochii si sufletul intelectualei. Si-a stapanit cu greu impulsul de a arunca aparatul foto direct pe fundul lacului, ca si cum el ar fi fost de vina ca ea nu l-a bagat in priza la momentul potrivit. Eh, dar incurcate sunt caile Domnului si ale intelectualilor, si cum sezonul pescaresc continua, vom mai revenit cu relatari de la fata si privelistea locului.
O fi fost vorba de ”norocul incepatorului” :). Dar sa imbini lectura, fotografia si pescuitul- ce placere! O saptamana placuta!
Doamna Intelectuala, ma gandeam io ca sunteti priceputa la mai mult decat lasati Dvs sa se vada: )
Daca sunteti in vacanta v-o doresc spectaculoasa si lunga, daca nu, si prestati docil pe undeva, sper sa aveti oricum zile frumoase, cu estival majestuos la mansarda: )
Tare draguta povestea initierii intelectualei in tainele pescuitului. Sub eticheta scrisa cu litere negre si egale se pot ascunde multe surprize. Nimeni nu e doar intelectual sau doar pescar, dar cam toti sunt oameni si un pic de diversitate nu strica.
Cat despre bunicul pestelui, mare dreptate avea: rama se molfaie si se scuipa ca altfel se ajunge in galeata portocalie si ulterior intr-o oala verde cu apa tare fierbine.
Mihaela, se pare ca a disparut comentariul tau de aici, insa l-am vazut si i-am si raspuns. Spuneam ca am mancat recolta pana la ultimul oscior, ca niste canibali piscicoli ce suntem. Si te intrebam, voi n-ati mai ajuns deloc anul acesta la dragutele balti de Illinois:)??
Cam prea repede si ciudat s-a scurs vara sau poate asa mi se pare mie.
camellia, cred ca era vorba despre norocul incepatorului. Inseamna ca ar mai trebui sa incep si altceva, poate o noua etapa de viata. O saptamana buna si tie.
Una, ia sa vedem ce ziceam eu, ce ziceam, ziceam ca am un sac mare plin cu priceperi, iar modestia, desigur, fugise, plina de groaza, din el:) A, si ma mai plangeam ca de frica vacantei prea scurte nu mi-am luat-o nici pe cea castigata pentru prestatia docila de anul trecut. Si te imbratisam, desigur, in comentariul care s-a sters.
MR, nu strica deloc diversitatea, asa e, ba din contra, pipereaza zilele. Mi-a placut postul tau despre greseli, sper ca ti-a placut comentariul meu despre iertari. Insa bag de seama ca pe mine e cel mai dificil sa ma iert, tot mereu.
Amalia, imi place la tine vointa cu care faci fiecare lucru, determinarea, lupta cu dorurile de casa si de tara, toleranta. Esti un om puternic, polivalent; mi se pare ca ai puterea de a face orice iti doresti, ca poti oricand sa schimbi profilul activitatii tale. Esti un exemplu de urmat- dar cati oameni pot face asta? Nu stiu la ce te referi atunci cand vorbesti despre ”o noua etapa de viata” dar sunt sigura ca orice vei face, va avea sorti de izbanda. Te apreciez si invat de la tine in fiecare zi !
Mi-a placut comentariul tau pentru ca face parte din adevar. Si eu ma iert greu spre deloc. E firesc, ne cunoastem posibilitatile si de multe ori stim ca am fi putut face altfel. Dar iertarea e doar o solutie de compromis, de pace provizorie, un transport al greselii din zona de rani deschise in cea a ranilor propuse spre uitare.
Dragii mei, mii de scuze, dar se pare ca niste probleme recente cu serverele (mutari de pe unul pe altul) au facut sa dispara mesaje postate in cursul zilei de ieri.
Speram ca firma care ne asigura hostingul va remedia complet si definitiv problema, si mesajele vechi vor reaparea.
Va multumim pentru rabdare si intelegere.
Da, Amalia, am vazut si eu ca mi-a disparut comentariul si cred ca sunt ceva problemutze tehnice pe la site-ul-mama (si Alina are cateva, pe pagina ei, din cate stiu). Nu-i bai, bine ca m-am lamurit ca sunt si pescari seriosi ! Barbate-meu da drumul orataniilor dupa ce le prinde…milos, ce sa-i faci?? :))
Nu, n-am ajuns la nici o balta si intr-adevar, am aceeasi senzatie: vara asta a trecut intr-o clipita!!!!
camellia draga, sunt mult mai putin viteaza decat par si acum ma lupt cu multe dileme si incertitudini insa simt, adanc ingropata in mine, puterea de a ma ridica la nivelul la care sa merit, intr-o buna zi, cuvintele tale frumoase. Acum viata e mult mai plina de posibilitati, lumea s-a deschis. Stii cine ne limiteaza cel mai puternic? Nu banii, ci noi insine si tiparele dupa care am fost, fara voia noastra, formati.
MR, hai sa ne iertam si, cum spunea acum ceva timp Simona Catrina, hai sa invatam sa fim fericite. Imi place mult cum scrii, Monica, iti recitesc mereu si povestirea din „Tango”.
Alina draga, m-am gandit ca despre asta e vorba.
Mihaela, ii prinde numai asa, de sperietura:) Trupa mea le da drumul numai cand sunt prea putini pesti si dezamagirea urca in valuri in sufletele pescarilor. Eu vreau sa par finuta si delicata dar vad numai pesti sfaraind in tigaie. Dragul tau pescar practica pescuitul sportiv, mult mai uman, de altfel. Noi, daca nu ne alegem cu nimic de pe urma demersurilor piscicole, dam repede o fuga vesela pana in Niles, la Fresh Farm si acolo ne cioplesc obletii exact cum scrie la carte.
Draga Amalia, eu am trecut de la sentimentul de femeiasco-scriitoriceasca invidie ca ai schimbat ochelarii cu care citeai Tango cu penita cu care scrii in Tango la sentimentul ca tu ai foarte mult talent si ca imi poti schimba o zi mohorata in una frumoasa.
Acum salivez mai ceva ca la lectura cartii de bucate (cea mai citita si neinteleasa carte dintre toate): imi imaginez niste pesti proaspeti sfaraind linistitor pe gratar, un mujdei de usturoi si o mamaliga aburinda, taiata cu sfoara, ca la tara. De asemenea, imi imaginez lupta dintre ata pescarului si „ata” cu care te trageau cartile inapoi la lectura. Placerea lecturii blogurilor voastre ar putea fi intrecuta cumva, candva, doar de un bors pescaresc de Delta Dunarii sau de un peste cu gust de … peste, cum numai in copilarie mai tin minte sa fi mancat. Iti urez experiente pescaresti atat de fabuloase, incat sa nu fie nevoie sa le povestesti „pescareste” 🙂
ce sa mai zic?
http://www.alabamariverfishing.net/articles/FiveBooks/FiveBooks.htm
e timpul ca intelectuala sa schimbe foaia:)
Ana draga, nu ma mai tragea nicio ata la lectura, intrasem intr-o transa pescareasca pura:)
Iti dai seama, trei pesti dintr-o lovitura, cate unul de fiecare carte! Ma bucur ca vii aici cu placere, de fapt e una din cele mai mari bucurii, ce sa ne mai ascundem dupa deget sau dupa undita. Bors pescaresc de Delta Dunarii… tu stii ca n-am fost niciodata in Delta? Aici pot face bors pescaresc cu apa care curge printre zgaraie nori.
Monica, vad ca ma indrumi clar spre studiu si metoda, o sa fiu un pescar multilateral dezvoltat, cat de curand. Azi am fost sa ne inmuiem naravurile in Lacul Michigan, dar fara undita.
linkul e pentru pescuit in rau, lucru care mi se paremai complex decat datul la peste in lac. toate astea sunt impresii de langa vulcan:)
Povestile pescaresti sunt numai prilejul „fabricarii emotiilor primordiale”.
Binenteles ca fotografia este importanta, insa mintea care este nevoita sa se lupte sa o pastreze are sansa de a o retusa permanent, cu fiecare clipa trecuta.