Ştiind eu din surse dragi şi de încredere că la sărbătoarea românească organizată de una dintre bisericile din Chicago vin dansatori de calitate de la Cluj, m-am deplasat duminica trecută până în curtea numitului aşezământ. Nu ştiu dacă au venit dansatorii, şi, dacă au venit, oricum, din păcate, eu nu i-am prins. Am ajuns târzior, e drept, însă atmosfera mi-a lăsat un gust cam străpeziu, ca să zic aşa.
Mă rog, au cântat nişte domni şi doamne, poate ei cântau bine, de ce să bag strâmbe internaţionale, însă sonorizare a fost, prieteni (vorba lui Robert Turcescu), jalnică. Aşa de rău m-am deprimat că am recurs la un meniu tradiţional, ceva comfort – food care să îmi amintească adevărul că România reprezintă mult mai mult decât nişte scărţâituri nefericite, taxate cu 5 dolari de persoană, la intrarea în ţarc. Eu sunt deja patologic recunoscută pentru dorul meu de România, nu ştiu dacă alţi oameni (relativ) sănătoşi la cap mai experimentează asemenea pusee de dor, dar, de data asta, nu m-a înveselit deloc întâlnirea cu porţiunea folclorică derulată între cinci şi şase postmeridian.
Nici n-am apucat bine să iau loc pe scaun că s-au produs trei fetiţe, altfel cum să le spun, împopoţonate cu fustiţe din voal ieftin şi tricouri cu sclipici. Au cântat, săracele, nişte melodii absolut nepotrivite cu vârsta lor, printre care, bineînţeles, şi iarbaaaaa verdeeee de acasăăăă, să mă rătăcesc prin lume nu mă lasăăăăăăă. Mie îmi place, în principiu, melodia, dar un copilaş de clasa a treia chiar nu ştie (din fericire) ce e nostalgia după acasă şi alte bâzdâcuri existenţiale. Atunci de ce să cânte fetele acelea asemenea cântece? Apoi au dat cu bâta în balta lui I will survive, de parcă erau izolate pe vreo insulă pustie şi îşi exprimau determinarea de a nu sfârşi în maţele nediscriminante ale canibalilor.
Sau poate repertoriul era ales pentru deliciul mâncătorului de fasole cu ciolan, să îl gâdile dulce – acrişor la melancolii, şi să mai cheme, pe unul dintre celulare, vreun verişor de gradul trei la manifestare, să-şi amintească ei, la o savarină pleoştită, cum au ajuns cu containerul în America şi cum s-au scos între timp. Doamne, nu ştiu ce are capul ăsta al meu, că parcă s-a stricat între timp, se ia de oameni, oare nu mai e acelaşi cap care, pe timpuri, venea acasă cu coroniţă??
Bine că se organizează manifestări, nu toate trebuie să fie la nivel de reprezentanţie simfonică, dar poate dăţile viitoare n-ar strica să răpească de pe undeva vreun inginer de sunet şi, prin remuneraţie sau linguşire, să îl pună să îşi facă treaba. Căci, dacă tot aceeaşi persoană va pregăti mămăliga, eu o să mai vin la festival, cu dopuri în urechi, desigur.
Ha, ha, ha, Amalia, m-ai topit! 🙂 Recunosc foarte bine improvizatiile penibile cu pretentie de festival romanesc, asa erau unele si prin Canada. Insa reuseau sa supravietuiasca, de la un an la altul, fiindca se gaseau aplaudatori care plangeau de dorul tarisoarei (unde, de altfel, nu s-ar intoarce nici morti – sau poate morti, ca in Canada locurile de veci erau mai scumpe decat transportul cu avionul in vederea repatrierii cadavrului; dulce ca mierea e morga patriei). In fine, inclusiv pe la unele festivaluri ortodoxe din Ontario vin invitate opulente, cu izvorul laptelui si vietii pe dinafara bluzei si decentei, auzi si texte de muzica uzoara (cu implicatii cam grele) despre ce i-ar face ea lui, chestii de-astea. Diaspora noastra e mai trasnita ca a lor, Amalia. 🙂
Pingback: Romania? | Blogul meu
:-))))))))) Sunt pe spate! Esti de coma 🙂 Lasa capul sa-si faca treaba, ca se ia de oameni cu coronita! Te pup.
Pai, de dadeai un telefon, aflai ca trupa din Cluj vine doar o data la doi ani :). De ce rezi ca nu m-am prezentat?
Eu m-am vindecat de multa vreme de astfel de intruniri tovarasesti. Ma duc la greci sau la italieni, mai degraba. Sau trantesc mamaliga acasa, la ceaunul propriu si personal.
Amalia,
am ris bine… si inca voi ride si mai bine pe 12 Sep. cind avem noi festivalul… identic si la fel cum s-ar zice. si cu micii si mamaligele noastre. despre trupa de dans nu stiu si nici nu citesc programul festivalul ca sa fie surpriza. 🙂
Amalia, probabil ca ma repet – dorul tau este ca dupa iubirea care te-a lasat si s-a dus, motivul nu importa; poate ca ai lasat-o tu, dar nu chiar cind isi daduse duhul :). Nu doresti sa o revezi acum, pentru ca e batrina, dementa si fara mila de urita – nu s-a ingrijit niciodata, iar acum e prea tirziu 🙂 Tu doresti sa mai traiesti o data ce-a fost, putin altfel, cu alegerile pe care le-ai face acum pentru atunci. 🙂 Si mie mi-ar place sa mai am o data atitia ani cit aveam in ’90, si pe bune ca as fi ales altfel in citeva situatii care nu se vor repeta niciodata 🙂 Daca vrei, pina la urma sintem suma unor renuntari, deci a propriilor noastre decizii de a lua una si a lasa alta. Cred, totusi, ca festivalurile romanesti – sa nu generalizez, poate depinde de cine le organizeza – au o doza mare de wishful thinking, mai bine te lipsesti, de obicei seamana bine cu ce-ti amintesti de pe aici ca erau spectacolele de divertisment la caminul cultural – ma indoiesc ca le frecventai, deci de ce ai face-o acum?
Amalia, mi-au placut foarte mult articolele din jurnalul american. Le-am citit pe nerasuflate pentru ca mi-au adus aminte de primele mele luni in America, acum 10 ani 🙂
Am o intrebare. Ai scris ca dupa ce deschizi contul la banca, poti introduce orice suma doresti pentru ca nu intereseaza pe nimeni. Cred ca esti in domeniu si stii mai bine, dar eu am citit pe undeva ca banca e obligata sa informeze IRS-ul despre sume de $10, 000 in sus. E adevarat?
Eu inca n-am ajuns la nici un festival romanesc pe aici, in New York, dar imi doresc anul asta.
Gina,
IRS poate sa intrebe si despre sume mai mici de 10,000. si daca IRS intreaba banca este obligata sa raspunda. Doar in caz ca vei fi audiata de IRS… sumele depuse in cont si care nu au fost raportate pe formularul 1040 ca si income … ar trebui sa vina din surse nontaxable.
fiindca regula numarul unu in taxele US este: orice venit este taxabil. si abia apoi incep exceptiile.
Iana, multumesc pentru raspuns. Deci banca nu e obligata sa informeze automat IRS-ul despre tranzactii bancare mai mari de 10,000?
Festivalurile se nasc, traiesc si mor!
La fel ca si oamenii care le insufletesc. Ce te faci atunci cand se pierde unul dintre ele? La fel ca si in cazul oamenilor, abia atunci le recunosti valoarea.
Da, Simona, cel mai recent festival pe care mi-l amintesc, inaintea incriminatului, a continut urmatoarele: o promisiune generoasa a solistului de la Directia 5: „haideti ca va incalzesc eu, fetelor”, una bucata guvernator al statului Illinois, care, din sentimente tovarasesti pentru organizator, s-a prezentat pe scena si ne-a recomandat calduros sa ii votam o rubedenie intr-o pozitie din ierarhia administrativa a preeriei, si, de asemenea, Gheorghe Gheorgiu, care isi vindea singur cd-urile, stand in picioare la o masa rotunda.
Iar un domn de la statia de scurs strugurii a vrut sa ma serveasca, destul de intuneric fiind, cu o jumatate de pahar de must scurs de pe fundul butoiasului.
Suntem noi mai pitoresti, si grosul diasporei noastre ne tine, neclatinata, hangul 🙂
Corina, nu ma lauda, ca uite asa mi se umfla penele, cam in stilul in care s-au umflat si in duminica aceea pe un organizator, sa vezi tu cum se plimba printre noi si ne mangaia cu privirea parinteasca a domniei sale. „Good job”, pareau sa-i spuna ochii. Si nasul. Si rictusul.
Blogul meu?
Realitatea nu se dezminte, e exact la mijloc, intre dor si impulsul de parasi Romania, macar asa, pentru a inscrie in buchetul vietii o experienta foarte interesanta.
ana maria, atunci ramane pe lista cu „to do”-urile lui 2011.
D Mihaela, eu am dat, de doua ori, eforturile autohtone pe festivalul german din Lincoln Square si nu am de ce sa imi pare rau:)
iana, se pare ca acum in septembrie se numara inveselirile cu orchestra romaneasca prin toata America. Si la noi, bag seama, vor fi anul asta chiar doua festivaluri, exact in aceeasi zi, din motive nedeslusite inca. Eu iti spun distractie placuta, caci nu se stie niciodata ce surprize putem avea:)
doina, e foarte interesant punctul tau de vedere si aproape ca iti dau dreptate. In cazul meu insa, mai e vorba de dor dupa un stil de viata european, ceva mai familiar decat ce am gasit aici. Dar mai exista inca un aspect, m-am tot gandit la el: daca traiam toata viata acasa, fara giumbuslucul american, totul era firesc acolo, nu ma desprindeam si nu aveam cum sa inteleg acele lucruri care imi plac cu adevarat acolo, in principal scara mai umana a tuturor lucrurilor.
Am fost, pe vremuri, la spectacole la caminul cultural din salutul bunicilor mei dar, ori eu sunt subiectiva, ori manifestarile chiar erau mai de calitate, caci nu imi lasau defel gust strapeziu. Dar e adevarat ca multe s-au schimbat intre timp, inclusiv noi.
Gina, lasa festivalul romanesc, ca la New York ai cu ce sa fii ocupata zi lumina, din punct de vedere cultural. Vor inchide din nou Broadway-ul, acolo, in spatele taurului? Sau o sa fie altceva? Felicitari pentru locatia pe care ti-ai ales-o, eu speram sa vin macar in vizita, in toamna asta, si uite ca nu am reusit.
iana, Gina, afara cu IRS-ul de aici, nu-mi amintiti de termeni tehnici din campul muncii:)
Desi, bineinteles, ma intereseaza orice subtilitati, caci sunt un platitor de taxe constiincios. Acum iIRS -ul ntreaba de toate, caci incearca sa scoata dolari si din piatra seaca, mulsa de trei ori.
De cand am inteles si eu, pe ici, pe colo, ce si cum cu circulatia banilor prin America, le dau dreptate doamnelor de la banca pentru privirea ingrozita cu care au invaluit cash-ul de la braul meu.
VirtualKid, e adevarat, dar unele metehne raman:)
Am prins aici, in Vancouver, un festival numit Eurofest, unde a avut si Romania un stand si un numar muzical. A fost jenant, dar si nici celelalte tari n-au fost mai rasarite. Nu stiu daca sa ma bucur ca nu am fost noi singurii penibili, sau sa-mi para rau ca am irosit de-a binelea cei 7$ taxa de intrare. Ei, macar am mancat mititei (la tigaie – blasfemie!). Si tort de la rusi, foarte bun, cel mai bun ever. Ma duc din nou la anul si imi iau un tort intreg.
Poate ca nu este chiar atat de rau sa ramana. Omul este conservator, prefera comoditatea….
Amalia, m-am bucurat astazi citindu-te in print, in revista Tango. Vanessa Redgrave este o adevarata doamna, o doamna foarte british, pe care o admir si o iubesc dintotdeauna. O mare actrita; as compara-o cu doamna Olga Tudorache, care nu a avut sansa sa fie vazuta si iubita decit in Romania. Mi-ar place foarte mult sa citesc un interviu cu domnia-sa in Tango, poate e o idee buna? Are cam aceeasi virsta cu Vanessa si ar trebui sa fie vazuta mai des, cred, pentru ca asa ajungem sa ne regretam marii actori si sa ne amintim de ei numai cind nu mai sint. Ma bucur mult ca am citit despre cuplul Moraru; pe Marin Moraru il iubesc din copilarie si am avut sansa de a-l vedea in spectacole pentru care am o nostalgie fara leac. Sper sa te mai citesc, astept numarul viitor 🙂
Amalia, de cand am citit postarea m-am dus cu gandul la „Frumoasele straine” propusa de Alice pentru lectura. Este vorba despre descrierea unei seri romanesti organizate in cinstea scriitorilor romani, in Franta,
Imi permit sa pun aici, in perfecta concordanta cu cele scrise de tine, cateva pasaje elocvente referitoare la „muzica, dansul si masa” romaneasca :
” Doua bucatarese grase, in halate albe, au inceput sa umble prin sala cu mari ceaune de metal, in care se clatina ceva cafeniu. Era felul intai, anuntat in menu-ul cu tricolor ca *Supe de goulash a la roumaine*. Curand am acut si noi lichidul cel suspect in farfuriile adanci. …Nu se stie din ce stranii maruntaie era facuta, cu ce ierburi amare culese pe luna era dreasa. ..Am indraznit sa gustam acea substanta maloasa: avea o aroma de fum de gratar, ca si cand ai fi mancat sosul barbecue care si se da la Big Mac”.
„Erau trei baieti care, dupa infatisare, cantau probabil prin metrouri si-o fata care…dar infatisarea, se stie, te poate insela. Una-doua , fata infasca acordeonul, si-l prinse ca pe acele hamuri in care se poarta nou-nascutii si incepu sa reverse din burduful elastic acorduri aiuritoare. Ceilalti i se alaturara pe masura ce-si recuperau instrumentele. Timp de doua ore, cat tinu cosmarul intens al cinei romanesti, tiganii indragostiti au lalait-o in vreo sase-sapte limbi, total neidentificabile 9desluseam uneori vagi infelxiuni protugheze, franceze, romanesti, sarbesti sau tiganesti, amestecate cu o engleza de port international) pe o muzica si ea incerta in cel mai inalt grad: nu erau nici manele, nici muzica algeriana, nici klezmer, nici rock balcanic, nici flamenco- ceva fara chip si fara nume, de la mama lor, in care din cand in cand, ca niste pepite de aur intr-un morman de zgura, ceva iti suna cunoscut ..”
VirtualKid, atunci inseamna ca nu sunt om:)
doina, iti multumesc.
Vanessa Redgrave reprezinta un subiect atat de generos, incat, daca nu ma opream, scriam o revista intreaga. M-ai facut sa imi amintesc si eu spectacolele de teatru „de pe timpuri” ca sa spun asa, si partea buna a fost ca nu erau rezervate numai marilor si importantelor orase, chiar si intr-un targusor pitoresc ca Deva navaleau teatrele fara intrerupere.
Anemari draga, ale mele sunt „Frumoasele straine” plecate peste Ocean 🙂
Iti multumesc pentru citat, m-am delectat cu tristetea sa vesela.
„Diaspora trasnita”, ce vrei, cine poate spune mai clar si mai frumos decat Simona?
Draga mea Amalia, am revenit pe pamant Canadian si ma trezesc cu noaptea in cap din cauza neadaptarii la timp la diferneta de fus orar, asa ca fug pe blogurile care mi-au lipsit cam prea mult si citesc bucurandu-mi diminetile.
Festivalurile cu mitiei si muzica care ar vrea dar rar reusesc sa iti aminteasca de „acasa” sunt multe si pe aici asa cum spune Simona. Anul acesta am lipsit de la toate. a fsot in Schimb fratele meu la unul de la Campul Romanesc unde a avut „placerea” sa intalneasca o satra de tigani autentici veniti sa amineasca romanilor cum mai e pe acasa in mod „autentic”. Ma bucur ca am lipsit de la manfiestare ca cine stie ii trimitea la Chicago la tine si poate te lecuiam de o parte de dorul patologic.
Hmm.. as zice ca esti prea dragutza in aprecieri. Dar asa esti tu, nu stii cuvinte urite.