Cititoarea neelectronica

Aseară m-am apropiat, pentru prima dată, de măsuţa de la librărie unde stau la plajă câteva dispozitive electronice de citit, din acelea pe care poţi încărca sute (aud că mii?) de cărţi. Deşi în ţara asta mare şi, uneori, dulce, uneori, amară, simţim şi în vis vârful obraznic al biciului publicitar care ne ordonă să ne băgăm minţile în cap şi dolarii în conturile companiilor high-tech, eu nu mă dau uşor pe brazdă. De fapt, aşa exemplar recalcitrant n-am mai văzut decât în oglindă.

Prietenii îmi dau mereu pe la nas cu cele mai recente cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, la care eu scuip în sân şi în ecran, poate ultimul se face mai mare, să văd şi eu ce scrie acolo. Să nu credeţi că dispreţuiesc tehnica, Doamne fereşte, am pentru ea un respect similar celui cu care mă închin celor care îşi mai amintesc cum se scoate de sub integrală, priceperii medicilor şi eleganţei piloţilor de la Lufthansa. Dar de câte ori sunt insultată şi mi se pune sun nas un manual cu instrucţiuni de utilizare, mă sufoc de revoltă, mai ales că acum aceste foste cărţulii tind să egaleze şi să lase în urmă volumul informaţional al unui Tolstoi.

Îmi amintesc de întâmplarea simplă când, la editura Teora încă mai fiind, unul dintre calculatoare s-a închis brusc, am zis că mor. O colegă de-a mea, muuuult mai scoasă în lumea informatică decât mine, mi-a dat un sfat de aur, dovadă că a şi rămas încleştat printre neuroni: „nu te mai împanica asa, dragă”. De doişpe ani încerc să o ascult. Nu, adevărul e că atunci mi-era teamă că moare, naibii, hardughia, şi trebuie să aduc bani de acasă pentru costul de înlocuire, iar eu abia ţeseam o chirie oarecum îndoielnică.

Dar cu toate că nu sunt o împărăteasă a firelor electrice, curiozitatea tot mă roade. Mai ieri era să-mi cumpăr un Conde Nast Traveler în care se explica, pe un mănunchi de pagini, cum se depanează un avion.

Adevărul e că, exact cum scria în cel mai recent test psihologic pe care l-am dus la bun sfârşit, fac parte dintre persoanele afurisite care ar dori să se bucure, simultan, cum altfel, de întreg farmecul parfumat al vremurilor trecute, în vreme ce beneficiază cu neruşinare de tot confortul pe care ni-l furnizează tehnica noului mileniu.

M-am dus, pâş pâş, lângă minunăţiile din primul paragraf şi am avut flash-ul acela de reverie în care umărul nu mai mi-e zdrobit de carţile şi revistele ce navetează cu mine pentru citit în tren şi, în loc de asta, scot din geanta pe care iar nu m-am putut abţine să mi-o cumpăr, un dispozitiv din acesta elegant, încărcat cu tot ce îmi pofteşte sufletul hapsân.

Dar cum să fac să nu mai fiu de modă veche, să nu mai miros paginile virgine, să nu mai subliniez cu delicateţe paragrafele după care nu mai pot, să nu mai întorc cu un car de plăcere pagina care foşneşte? O să moară cărţile? Multă lume zice că nu, căci anacronicii ăştia ca mine se vor încăpăţâna să stea turceşte sau americăneşte pe canapea, cufundaţi până la brâu în paragrafe care fac parte din însăşi bucuria de a fi, în vreme ce pilaful se bronzează iar excesiv la cuptor. O să moară cărţile? Multă lume zice că da.

Pe urmă, m-am gândit ce uşor mi-ar fi să am biblioteca ferecată într-o brichetă, să o iau când poftesc şi să trec oceanul cu ea în geantă. Da, da, da, admir tehnica dar numai ca o completare a lumii reale, niciodată ca un înlocuitor. Şi, apoi, arătaţi-mi cu degetul persoana care a citit în ultimul an cinci sute de volume, toate de pe medalionul de la gât!

Hm, să-i scriu Moşului să îmi aducă o bazaconie din asta simpatică, să nu-i scriu? Mai cuget. Dar îi spun de pe acum, să ştie, niciodată, dar niciodată, să nu îndrăznească să se prezinte sub bradul meu cu o pastilă în care să pretindă că se îmbrăţişează aromele a o mie de sushi. Că l-aş gâdila imediat cu o scobitoare în care şi-au lăsat ADN-ul sute şi sute de ciomege de pe vremea când încă mai existau cărţi.