Departe în lumea dezlănţuită

Prima mea plecare singură în lume s-a petrecut în clasa a patra. Singură, adică fără părinţi. Senzaţia tare a finalului de primăvară şcolărească a fost organizarea unei tabere de vară tocmai în zona mănăstirilor din Moldova. Dorinţa mea de a merge era egală şi de semn contrar cu dorinţa mamei de a nu-mi da voie. Azi o înţeleg de ce. Drumul cu trenul dura cât faci cu avionul de la Moscova la San Francisco. Înclin să cred că nici nu exista tren direct. Tabăra costa 400 de lei dar nu asta era problema, ci ideea de a-ţi trimite unica fiică, adorata şi irepetabila, la capătul ţării, care atunci echivala cu capătul lumii.

Aşa stând lucrurile am început, fără să ştiu exact ce fac, prima campanie promoţională din cariera mea. Am acţionat atât vizibil, cu rugăminţi, promisiuni şi alte mijloace de persuasiune, cât şi subliminal, şoptind tandru în direcţia mamei mesaje gen „La Moldova Sub Ceahlău”. Trebuie să recunosc că mama s-a ţinut bine. La fel am făcut şi eu. Copii din clasă ştiau că părinţii nu îmi dau voie să merg şi încercau să mă consoleze cum puteau şi ei. „Nu, nu, spunea mama, e prea departe. Dacă era mai aproape mergeai”. Am chinuit-o zile în şir. Caietul cu 200 de file al învăţătoarei mele se completa încet şi sigur cu pagini dedicate ratelor plătite de copii mai norocoşi, cei care cu 100 de lei azi, 100 mâine, completau tariful unei aventuri după care mi se scurgea inima. Caietul avea coperţi albastre.  Plângeam pe ascuns, căci eram prea mândră ca să pâng la vedere.

În imaginaţia mea Moldova creştea şi cuprindea tot orizontul. Mai fusesem la Bucureşti, la Târnăveni, la Oradea, la Eforie, dar universul se vroia acum lărgit cu orice preţ spre est. Când au mai rămas disponibile numai două sau trei locuri în caietul albastru, mama a zis, „fie ce-o fi, te duci”. A fost prima dată când era să mă prabuşesc sub fericire. A doua zi m-am prezentat cu sutele la şcoală, în bancnote de 50. Mi-am făcut rost apoi de o valiză şi am clădit în ea, tot împreună cu mama, cam ce credeam noi două că s-ar potrivi năvalnicelor împrejurărilor. Ştiu că am plecat din gară seara şi am mers cumplit de mult.

Am bafta să nu prea dorm prin trenuri şi avioane, aşa că dimineaţa sub soarele Moldovei m-a găsit relativ beată de cap, dar mai hotărâtă decât oricând să make the most din fiecare secundă. La gară ne aştepta o căruţă, cu scopul declarat de a ne transborda valizele de pe peronul unde nu ne mai vedeam de după ele şi până la pavilioanele uşor comuniste unde urma să dormim vreme de două săptămâni. Mie însă căruţa în discuţie nu mi-a inspirat încredere, semn că simţul analitic al mamei n-a sărit departe de trunchi. Pur şi simplu mi se părea că valizele nu sunt bine clădite în caroserie şi există pericolul să fie semănate pe drumul de costişă ce duce la Vaslui. Un profesor binevoitor mi-a promis că o să aibă el grijă de ele dar nu m-a convins. Foarte pe scurt, mi-am dat valiza frumos jos din căruţă şi am dus-o carry on până la destinaţie.

Condiţiile din tabără ar putea face subiectul unei teze în studii culturale comparative, dacă aş avea destulă îndârjire să mă înscriu la un master în acest domeniu care mă pasionează tot mai mult. Înviorarea la 6 şi zece, vălăul pentru spălat pe dinţi afară în curte, vreo 50 de paturi suprapuse în pavilion, şi perdeluţe pentru intimitate pentru profesori şi rudele de sânge. Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am făcut la instalarea în pavilion a fost să urc pe un pat suprapus şi să mânânc cu linguriţa făina rezultată din traumele feroviare aplicate pişcoturilor cu care plecasem de acasă.

Am circulat mult în tabăra respectivă şi am trecut pe la toate mănăstirile, atât eu, cât şi carneţelul meu chinezesc, prietenul în care scriam cât apucam din prezentările făcute de preoţi şi măicuţe. Vroiam mereu să ştiu care e culoarea dominantă a picturilor, când a fost construită biserica, în ce stil, ce bătălii pentru neatârnare s-au dat în zonă, cât mai multe detalii. Îmi amintesc carneţelul şi astăzi, aş da orice să îl mai găsesc. Era cât palma, galben cu portocaliu.

Îmi mai amintesc de atunci primul concurs de frumuseţe la care am fost spectator în direct, concurs câştigat de Nataşa, rusoaica cu cozi blonde, frumoasa care se îmbujora în nuanţa perfectă la vederea lui Serghei, colegul ei de naţionalitate, acelaşi  care îmi deşteptase şi mie, pentru prima dată, nişte sentimente amestecate. Ca o paranteză, următoarea mea înflăcărare, obicei de care tind să nu scap nici acum, a fost un dresor ceh de pume. Nataşa şi Seghei erau mai mari ca noi, ar fi putut să fie chiar în primii ani de liceu. Am mai vizitat atunci multe obiective însă prietenia ruşilor şi felul în care îşi vorbeau prin excursii nu le-am uitat nici azi. Nu că înţelegeam ce îşi zic, dar nici nu era nevoie, pentru că imaginaţia mea completează cu un anumit grad de succes golurile.

Aşa am plecat atunci de acasă şi cu dorinţa plecării mai departe am rămas până în ziua de azi. Următoarea aventură a avut loc în clasa a şasea şi s-a derulat în Bulgaria. Sofia a fost primul oraş în care era să mă pierd. La fel cum era să se piardă şi un coleg de excursie, căruia i-a fost jenă să răspundă „da” la întrebarea profesoarei de engleză dacă mai este careva închis prin cabinele toaletei publice unde poposisem. Interesant ce detalii ciudate rămân peste ani. Trecerea graniţei bulgare a fost un alt moment de cotitură. Mi se părea aşa de fantastic să fii în altă ţară. Cred că aveam şi un fel de paşaport. La întoarcere am oprit la Bucureşti, am băut pepsi cu 5 lei de aluminiu bucata şi am mâncat la restaurant. Următoarea lărgire de orizont a fost Ungaria, prima dată nu prea departe, apoi la Budapesta. Aici m-au marcat cel mai puternic coada de tiruri de la frontieră şi faptul că în vama lor erau lumini şi în a noastră nu.

America a venit pe neaşteptate, deşi sămânţa ideii se frământa de o vreme în solul curiozităţii mele. În cele două sau trei momente de îndoială, mama m-a încurajat din tot sufletul să plec, pentru că ştia că asta îmi doresc. „Nu lăsa nişte pereţi să te oprească să vezi lumea”, mi-a mai zis mama, referitor la imobilul de care trebuia să mă despart pentru a finanţa paşii concreţi care au urmat deciziei.

La început America a fost mică, Chicago şi încă puţin în jur. Apoi, pentru că o prietenă îmi tot povestea la telefon despre Manhattan, în câteva luni m-am înfiinţat şi eu în zonă, să văd ce şi cum pe Coasta de Est. Mi-a luat mai mult să ajung pe Coasta de Vest, e drept, însă impactul a fost şi mai puternic. De la Ceahlău până în California, departe, tot mai departe, lumea creşte şi devine tot mai interesantă.

I-aţi lăsa pe oamenii voştri cei mai dragi să plece departe?

Cât de departe?