San Francisco – Coit Tower

I have only to go to a different country, sky, language, scenery, to feel it is worth living. (Martha Gellhorn)

I needed to live somewhere willing to admit that it didn’t have all the answers (or that it was even necessary to have them) but found joy in the search for them. (Steve Van Beek)

***

Azi am citit din nou interviul cu Nicu Covaci din Tango-ul de februarie 2011 si mi-am dat seama ca placerea rasfoirii revistelor a ramas la fel de mare si ca nevoia de a scrie e la fel de puternica. Am amanat somnul, desi somnul nu vrea sa se lase amanat. Zile si zile si zile care trec turnate in aproximativ acelasi tipar, prinse intre amintiri de hoinareala californiana si cautari infrigurate de alte bilete (scumpe) de avion… Duminica m-am dus in sfarsit sa iau cartea cu eseuri despre San Francisco care ma astepta de luni bune la anticariat. Nimeni altcineva nu a vrut sa o cumpere, desi e tocmai un ghid care suprinde ce fascineaza la acest oras dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber, un fel de anatomie a spiritului locului. Poetul de origine romana Andrei Codrescu, care a locuit pentru cativa ani acolo, sustine ca magia se datoreaza  jocurilor de lumina care rasfata orasul. Apoi altcineva vine si spune ca Pacificul defineste San Francisco, apoi mai vin si altii si spun lucruri pe care inca nu le-am citit.

Lumina n-am avut decat amestecata cu ploaie, dupa cum bine a spus Moi. Am continuat plimbarea si m-am apropiat de turn, fiindu-mi tot mai clar ca n-am sa rezist si am sa urc. Stiam ca nu sunt pe cea mai spectaculoasa cale spre varful Telegraph Hill, dar, in acelasi timp, deasupra mea atarnau ceruri grele de apa, care se puteau pravali in orice moment. Si vroiam sa vad turnul… Sau sa vad ce se vede din turn cand soarele are alte treburi.

Scari, scari, multe scari. Coit Tower, turnul cu nume stiintifico-erotic in limba romana dar care e un nume propriu in istoria orasului, trebuie vizitat cu orice pret. Construit in onoarea pompierilor cu bani lasati special pentru acest proiect de o doamna boema, turnul ofera 360 de grade de privelisti care mai de care mai diverse si spectaculoase. La intrare se pot vedea o multime de picturi murale cu scene din viata orasului dar eu nu am insistat prea mult pe ele, in special pentru ca mi-au dat sentimentul ca se aseamana usor cu operele realizate la noi pe vremea comunismului. Oamenii parca prea aratau a oameni de tip nou, multilateral dezvoltat.

Am luat liftul, ba nu, mai intai am luat bilet de intrare, dupa ce am asteptat o jumatate de ora sa se hotarasca o pereche de tineri ce felicitari cumpara, apoi doamna de la casa a cautat rest, apoi eu am vrut timbre, apoi am zis ca poate pot lua si bilet. Interesant ca nu m-am enervat deloc in intervalul de asteptare, dupa cum nu m-am enervat deloc nici azi, cand niste soferi agresivi m-au tot depasit cu insistenta, urmand ca apoi sa stam pe la stopuri unul langa altul, adica ei cu o jumatate de metru in fata mea. Chiar a meritat depasirea.

Sus la turn am vorbit iarasi singura, cum probabil o sa vorbesc si data viitoare, cand o sa fie soare. Incepuse sa ploua mai tare, deci m-am prelins pe langa ziduri, am facut cateva poze (in a patra, pe la mijloc, s-ar fi putut vedea Golden Gate Bridge ) si, dupa ce am descris un cerc complet, am ajuns din nou la lift. Acolo m-am nimerit sa fiu numai eu cu baiatul care il supraveghea si, daca tot m-a intrebat cum mi-a placut vizita, m-a apucat elanul si i-am spus ca mi-a placut foarte mult si am simtit nevoia sa ma marturisesc ca ma gandesc serios sa ma mut in zona si sa abandonez Chicago. Nu exagerez; i-a cazut fata, daca nu eram atenta ii cadea drept pe picioarele mele. Ooooh, a zis, sa stai aici nu e la fel cu a fi in vizita. De parca eu n-am invatat asta din procesul de emigrare. Dar imi place locul, i-am spus. Banuiala mea de cititoare de Agatha Christie e dupa cum urmeaza: varianta A – ii era frica de faptul ca vin altii din alte parti si „le iau joburile” (exista manipulari prin care oamenii pot fi facuti sa le fie teama de asa ceva) sau varianta B – nu era fericit acolo, ceea ce ar fi pacat, ca locul e frumos. Sper din suflet ca ii era frica pentru joburi.

Am iesit din nou afara, am aruncat o privire plina de jind spre calea care stiam ca duce in jos spre malul apei printre gradini superbe si stoluri de papagali, dar am hotarat sa nu imi fortez norocul si m-am intors tot pe unde am venit. De fapt motivul principal pentru aceasta optiune a fost ca ardeam sa merg la City Lights Bookstore, libraria lui Ferlinghetti, simbolul libertatii de exprimare si cartierul general al generatiei Beat de scriitori.

Am coborat inapoi spre parcul din Washington Square si, privind cu atentie, am observat vitrinele unui magazin de palarii unde nu exista optiunea sa nu intru.