Introducere fortata in misterele limbii engleze

La rugamintea Alinei, mai povestesc inca o data patania cu “cerancela”, acea vietate englezeasca in fata careia toate cunostintele mele acumulate din carti si dictionare si reviste si benzi audio au ridicat neputincioase din umeri si m-au lasat sa ma descurc singura, cum stiu, cum pot.  

De o buna bucata de vreme am inteles ca va veni ziua cand ma voi uita în gura copilei mele si nu voi intelege ce spune. Am acceptat gandul ca pe o alta margica din siragul “daca ti-a trebuit America”. Dar am crezut ca va dura mai mult pana la producerea evenimentului. Cand colo s-a intamplat chiar ieri. Stateam la masa linistiti si vorbeam despre una, despre alta, despre reforma sanatatii americane, despre somaj, pensie si alte chestiuni la care mai bine nu ne mai gandim acum ca sa ne putem enerva si alta data. Adelina povestea despre scoala si despre excursia in care au fost cu cateva zile in urma. Au vizitat un muzeu si o expozitie numită Underground Adventure. Ne-a spus ca acolo au invatat despre felurite vietati care se preumbla pe sub pamant, nu de frica fiscului, ci din legea firii: viermisori, rame si cerancela. Cum? Intreb. Cerancela. Mai spune o data, o rog. Cerancela, mami. Cum, mai spune-i o data lui mami. Cerancela. Raman cu spagheta intre buze, nehotarata ca un emigrant proaspat iesit din punctul de control si care nu stie sigur daca da sau daca nu. Care nu are habar daca sirul strain de sunete care tocmai i-a izbit ramurelele din neuroni semnifica un lucru bun sau un lucru rau. Cerancela.

Ma descurajez brusc si apoi imi dau seama ca nu am voie sa ma descurajez. Calm. Calm si ordine. Nu mai pot sa inghit nimic, duca-se si cobe si paste si tot. Singurul lucru pe care il pot omeneste face este sa nu ma mai gandesc la incident, sa merg inainte cu viata, sperand ca la un moment dat ma va pocni brusc fulgerul iluminarii lingvistice. Dupa-masa se preface in seara, pranzul se preface in cina, nu prea conversez, de frica sa nu ma impiedic peste terte dificultati. Mananc ceva usor, sa nu se consume toate energiile esentiale pe manevre gastrice si sa nu mai ramana iar nimic pentru circuitele superioare.

Spal vasele, spal ciorapeii, ma demachiez, trec la pajama. Ma uit la stiri, simt in pulpa dintele depresiei, ma uit la Sex and the City, mi se face dor de Brooklyn Bridge. Adorm si visez ca merg cu trenul si ca nu apuc sa arunc toate bagajele in gara Deva si ajung in gara Simeria unde, se stie, pana si rapidul sta douazeci de minute. Ma trezesc, nu apuc sa beau cafea, plec la servici, dracui, muncesc fara chef. Merg la Dunkin Donuts, iau o cafea mica, cream on the side, thank you. Cafeaua ma inveseleste, prind spor la calculat dividende, prind speranta in general. Vin acasa si aniversez douazeci si patru de ore de la prima aparitie a cerancelei. Si din subsolurile subconstientului, acolo unde se innoada scrisul englezesc cu pronuntia, apare victorioasa ea, tarantula. Pronuntata, asa cum se si cuvine, cerancela. Misterul, odata dezlegat, devine sursa de amuzament si ma reped la tastatura ca sa il impartasesc cu voi.