MistereThai

Oh, my God, this is good, ohhhh, my God, this is gooooood, I want it every day, this is gooood, oh, I like it soooooo much. O, God, I want this every single day, mmmmmm, every single day. How can it be so goooood? I just love it, mmmmm, aaaahh.

Mormăielile de mai sus nu reprezintă ce ar putea să pară, ci monologul meu interior spre exterior în faţa farfuriei cu mâncare thailandeză. De câte ori mănânc Thai Food sunt uimită de combinaţii, de arome, de culori, de orezuri, de tăiţei, de supe, de curry-uri, de pătrunjei pe care nu i-aş da pe gât în altă parte, de bambuşi, de ciuperci, de cine ştie ce-o mai fi pe acolo.  

Dar luate împreună sunt atât de bune şi arată atât de frumos încât mă declar a avea cea mai gustoasă aventură cu bucătăria de peste mări şi ţări. Am încercat destule restaurante pe aici şi declar oricând, cu mâna pe sosul de soia, că senzaţii culinare atât de intense şi de fine ca acelea trăite cu nasul în mâncarea thailandeză, nu am mai întâlnit până acum.

Singura problemă e că eu, afurisită, pofticioasă şi invidioasă fiind, nu mă pot împăca definitiv cu gândul că ceea ce comandă alte persoane din restaurant arată, totuşi, întotdeauna mai bine decât mâncarea mea. Pe celelalte farfurii apar mereu spirale de morcovi, fantezii din varză creaţă şi alte dichiseli mult mai elaborate şi mai exotice decât ce am ales eu.

Chiar azi am păţit-o cu două japoneze. Erau foarte albe, slabe, delicate şi, graţie extremă, nu-şi scoteau picioarele din pantofi pe sub masă. Ceea ce nu se poate spune despre alte trei doamne, prinse într-o conversaţie spumoasă şi piţigăiată, derulată toată cu tălpile la vedere. Nu ştiu ce naiba am avut, că îmi închipuiam numai cum ar fi să vină un câine şi să plece cu saboţii lor.

Japonezele, în schimb, mâncau graţios, împărţind nişte feluri de mâncare complet neidentificabile. Gustau din toate operele culinare pe rând, manevrând profesionist perechile de beţigaşe, răspândind o clasă şi o fineţe imposibil de trecut cu vederea. Bine, poate sunt şi părtinitoare, căci am o admiraţie puternică pentru culturile care bibilesc, în opoziţie cu cele care se axează exclusiv pe eficienţă.  

Aproape pierdută în numita admiraţie, m-am trezit brusc în dinţi cu un lemnişor aromatic cu care nu ştiam ce să fac. A urmat un proces decizional dificil, pentru care nici unul din modelele teoretice de management nu m-a putut pregăti îndeajuns. Mi-am evaluat alternativele şi am realizat cu groază că am numai două: înghit (imposibil) sau nu înghit (aproape imposibil, dacă stai să te gândeşti). Dilema mea se precipita sub ochii frumoşi ai japonezei care mânca orientată cu faţa spre mine. Îmi plec privirea în farfurie, mă şterg delicat la gură şi plasez obiectul acestei drame sociale în şerveţel. Pe urmă mă uit spre stradă, să văd cum trec maşinile, mă uit spre calea ferată, să văd cum trece trenul şi mă uit prin restaurant, să văd cum trece neobservat un gest aşa de eficient.

Orbită de analizele fine pe care le fac lumii înconjurătoare, era să nu observ americanca solidă în bluză turcoaz, care literal se holba spre masa japonezelor. Îmi încrucişez privirea cu a ei şi aş dori să-i transmit că ştiu ce simte, că o înţeleg şi că nu e singură. Şi ea, ca şi mine, doreşte să comande în continuare exact ce mănâncă doamnele fine dar habar nu are sub ce alambicări lingvistice se ascund delicatesele.

Mă foiesc cu nesaţ în scaun şi aştept să văd ce urmează. Între timp japonezele primesc alt platou cu feluri enervant de pitoreşti şi continuă să converseze pe limba lor, mai străină decât planeta Pluto. Amândouă ignoră complet arătătorul americancei aţintit acum direct spre farfuriile lor. Doamna în turcoaz cere relaxat chelneriţei, pe bază de falangă, bunătăţile fără nume. Numai eu m-am chinuit să ţin minte: pad-wun-sen şi m-am trezit cu neuronii în grevă, cu promisiune fermă de răscoală, dacă îi mai înghesui inutil.

Tot promit că îmi fac curaj să comand şi eu exact ce văd în farfuria altora, singura problemă ar mai fi că viaţa m-a învăţat că s-ar putea ca felul respectiv să îmi placă sau nu, fără atenţionări prealabile. Şi atunci mă bazez în continuare (inclusiv pentru mâncare) pe meniu şi pe instinct.