I-am tocit fara sa ii cunosc, i-am descoperit fara sa ma pricep sa ii caut.
Simt nevoia sa merg sa ii vad din cand in cand, sa ma asigur ca lumina si culorile lumii sunt la locul lor. Ii vizitez la fiecare cateva saptamani, daca aman prea mult mi se face dor.
Nu e fita, nu e nevoia de a da bine la publicul calator, e pur si simplu un mijloc de a imi oferi un ospat sufletesc.
Viata lor nu a fost usoara, ba dimpotriva. La inceput au luptat cu ironia si cu dispretul celor care apreciau numai arta expusa la „Salon”, cadrul oficial in care se reuneau artistii francezi recunoscuti. Dar nu s-au lasat, au pictat dupa inima lor. Au tesut intre ei prietenii si rivalitati, au experimentat, si-au inventat drumul.
Parizienii au ras la inceput de ei, cei care au purces sa le colectioneze primii tablourile au fost americanii bogati. Apoi au deschis ochii si europenii si au acceptat noul, invatand sa admire si altceva decat lucrarile cu teme religioase sau istorice, pictate in stilul oarecum teapan de pana atunci. Nimeni n-a mai cerut contururilor sa fie precise, nici culorilor sa fie tinute in frau.
I-am tocit, asa cum spuneam, la scoala, in orele de istoria artei in care ni se insirau liste lungi cu nume de picturi si sculpuri pe care nu le puteam vedea niciodata, nici macar in poze. Mama „a facut rost”, nu mai stiu cum, de un album cu lucrarile lui Monet aflate in muzeele din Rusia, a fost o zi mare. Albumul era in engleza, limba din care nu intelegeam nimic la momentul respectiv, dar, sincer, nici nu prea mai conta.
Apoi, dintr-o data, la vreo patru ani dupa ce am ajuns aici, am zis ca hai sa mergem la muzeul de arta. Facusem turul celorlalte muzee mari din oras, numai pe asta, nu stiu cum, il sarisem. Am intrat, am urcat, am vazut cateva galerii, da, frumos, interesant si, dintr-o data, am vazut un tablou cu o femeie asezata pe marginea unui rau, cu picioarele in apa putin adanca. Pissarro. Apoi Van Gogh. Apoi Renoir. Isuse! Monet, Monet, Monet. Nu mai vroiam sa plec acasa. Auzeam vocea profesorului meu de istoria artei de la scoala 8 din Deva (acum liceu de muzica si arte plastice) si parca eram in transa. Doamne, ma gandeam, sunt in fata lor, daca intind degetul ii ating si suna alarma!! In dupa-amiaza aceea am iesit din muzeu alt om.
Lasa ca ma intorc eu intr-o buna zi din Franta anilor 1880, de unde va scriu acum, la biroul din Chicago totusi fiind.
Si o vorba de duh din bagajul lui Claude Monet:
„Toata lumea imi discuta arta si se preface ca o intelege, de parca ar fi necesar sa intelegi, cand pur si simplu e necesar doar sa iubesti.”
Splendid. Ce sa mai spun?
Am avut si eu o profesoara de istoria artei absolut minunata, careia ii voi fi vesnic recunoscatoare pentru modul in care ne-a invatat sa vedem pictura si sculptura – dincolo de teoria culorii si a centrului de greutate. Cumva, ne-a inminat fara sa ne dam seama cheia pentru care altii trudesc ani grei fara sa o primeasca 🙂 Bucuria de a intra intr-un muzeu – din care, ca si tine, nu ies cu usurinta – bucuria de a descoperi pe cont propriu intr-o expozitie amprenta ingerului care a trecut pe-acolo cind artistul picta, bucuria fara cuvinte de a vedea si simti pe viu o pictura din albumele decolorate de la Editura Meridiane – toate aceste bucurii reprezinta o avere pe care nu o imparti cu nimeni. E singura forma de egoism pe care nu pot s-o condamn 🙂
„amprenta ingerului care a trecut pe-acolo cind artistul picta”
doina, cred ca ai reusit sa prinzi in cuvinte un sentiment care ma napadeste de fiecare data in fata acestor tablouri.
E, intr-adevar, si o forma de egoism, de exemplu eu cand ajung la acest muzeu ii las pe ceilalti sa mearga unde vor si o iau la fuga pana la sala impresionistilor, ei deja stiu scenariul si isi vad de treaba lor 🙂
e frumos si e bine sa ne bucuram de lucrurile astea pentru ca putem sa fim mai fericiti.
Amalia, mi-a placut expresia ”lumina si culorile lumii sunt la locul lor”.Am descoperit recent pe internet un pictor american – THOMAS KINKADE-si mi s-a parut ca picteaza in acelasi registru . Daca nu-i asa, atunci astept sa ma tragi de urechi ! Oricum, mi-au placut enorm lucrarile lui…
camellia, nu stiu cum se face dar intr-o zi mi-am cumparat si eu un album cu picturile lui Thomas Kinkade. Tot asa, nu l-am cautat, pur si simplu am dat peste el. Cel mai mult imi plac tablourile cu case iarna si cateva din peisajele urbane.
Un sfarsit frumos de saptamana iti doresc.
Pot sa te intreb ce ti se pare atat de deosebit la Monet fata de alti pictori? 🙂
Bogdan, poti sa ma intrebi 🙂
Raspuns: culorile, temele alese, totul, dar absolut totul imi creaza instantaneu o stare de bine.
Nu e numai Monet, sunt si Renoir, Pissarro si inca vreo cativa.