fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Suisul si coborasul din dorinte

de

 „In viata exista numai doua tragedii: una este sa nu obtii ceea ce iti doresti si cealalta este sa obtii”, asa a glasuit, cu talc, Oscar Wilde. De multe ori m-am gandit cum ar fi fost daca nu mi se implineau dorintele, daca, in loc sa raspunda cu intelegere pretentiilor mele, soarta s-ar fi amuzat putin si m-ar fi aruncat pe alte orbite existentiale. Prima dorinta pe care m-am priceput sa mi-o inscriu pe raboj a fost sa ma invite la dans un anume baiat la o anume petrecere. Din rafuiala respectiva a ramas un inel de argint si prima amintire cu structura centrata pe infiorari. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

A doua dorinta a fost legata de profesie si enuntul ei cuprindea, pe scurt, un loc fruntas la admiterea la facultate. Am ajuns pana acolo unde, croindu-mi drum prin marea de viitori economisti, le-am soptit, printre caninii inclestati, ca degeaba s-au deranjat sa bata drumul de pe coclauri pana la Cluj, ca un loc pe lista e al meu, garantat. Ce vor face ei si cum vor fi repartizati dupa aceea, nu e treaba mea. Zis si facut. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Pe urma mi-am propus sa obtin un job exclusiv pe puterile mintii mele. Sa nu ma stie nimeni cine sunt, de unde vin si ce trucuri sexuale am in traista. Dupa un numar incomensurabil de telefoane, programari, teste, traduceri (la una din probe am invatat echivalentul anglo – saxon „Santa Claus”, caci aveam voie cu dictionarul pe masa, principalul era sa stapanesti structura frazei), dupa discutii, evaluari si interviuri, am reusit. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Intr-o zi, umbland de colo, colo, m-am trezit asteptand pe cineva in aeroport. Nu mai fusesem niciodata intr-un sala de sosiri internationale. Cu gatul intins si ochii reflectand, innebuniti, orasele fantastice de pe monitoare, mi-am jurat ca, intr-o buna zi, o sa plec si o sa traiesc, macar pentru o vreme, undeva, departe, cu toate ca atunci nu aveam nici macar pasaport. Asa se face ca, dupa cativa ani, in momentul in care am completat aplicatia pentru loteria vizelor, mi-am spus: hai sa cred ca voi castiga. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Dar din treaba cu baiatul am ramas cu amintirea primei despartiri, v-o amintiti, cea mai cruda. Din catararea pe podiumul economistilor am ramas cu strangerea de inima ca nu socotesc cu aceeasi placere cu care scriu. Din interviul reusit am ramas cu amaraciunea ca acolo nu se facea marketing chiar asa cum ma asteptam eu. Din plecarea peste jumatate de planeta m-am pricopsit cu o intelegere mai adanca decat a altora a faptului ca a pleca inseamna a muri un pic.

Astazi am devenit atat de atenta cu dorintele mele incat petrec clipe lungi la masa pe care sta, intins, tiparul sortii si, desi ma joc cu foarfeca, nu am decis unde sa tai. Am pus, insa, ochii pe faldurile care contin calatorii si, pentru anul care vine, mi-am propus sa intalnesc in carne, oase si vorbe, cat mai multi prieteni cunoscuti mai intai in scris. Dupa experienta de la New York, cand intalnirea cu Lola si discutiile pe o banca din Union Square mi-au ramas printre cele mai placute amintiri, stiu ca am inventat, in sfarsit, o dorinta care nu poate sa dea gres. E fantastic sa mergi intr-un loc nou si acolo sa ai deja un prieten bun.

As mai vrea, de asemenea, sa ii revad pe cei zariti candva ca intr-un vis nedrept de scurt, prieteni pe care i-am cunoscut tot datorita marturisirilor scrise.

Imi vine sa rad si sa ma ascund de rusinea ca mi-a luat prea mult timp sa imi dau seama ca oamenii, in general,  sunt atat de diferiti. Unii vor siguranta, altii vor aventura, unii vor diamante, altii un ruccsac cumsecade, unii dorm linistiti in timp ce unii si altii spun ca lucreaza pentru ei, altii ard si lumineaza si incalzesc. Cred ca lucrul cel mai important este sa ne dorim ceva pe sufletul nostru, caci seara, cand se stinge lumina si se ostoieste, pentru cateva ceasuri, goana, ne impiedicam, in sfarsit, peste noi insine, si acolo ar fi hilar sa mai trisam.

As vrea sa ii transmit, pe acesta cale, lui Oscar Wilde, ca a doua tragedie este infinit mai buna decat prima, caci capacitatea noastra de a croseta alte si alte dorinte nu are limite. Un manunchi generos din aceste dorinte se afla asternut in atmosfera cu miros de cafea fina de la http://www.coffeechat.ro/dorinte/ , unde, de altfel, le puteti adauga si pe ale voastre, daca va face placere. Nu uitati sa imi soptiti si mie unul dintre visele pentru 2011.

Eu va urez sa aveti mereu inspiratia de a sti ce sa va doriti pentru a va putea infrupta cat mai consistent din fericire.

Tag-uri:

Comentarii

  • Atat de frumos si atat de simplu. Esenta cred ca e asta: seara, cand se „ostoieste” (ce dulce…imi e si mai dor de Sibiul meu frumos) goana, ramanem noi cu noi si atunci trebuie sa putem zambi de-adevaratelea, fara a trisa…

    alex 24 noiembrie 2010 7:59 Răspunde
  • Ce articol frumos, chiar m-a pus pe ganduri, Amalia. Eu ma mir cum ai putut tu structura atat de bine ce iti doresti…in capul meu e mereu o mare harababura, am dorinte vagi si rar am putut spune, cu mana pe inima, ca doresc ceva anume. Doresc idei abstracte: sa am casa, sa am masina, sa am persoana iubita alaturi, sa fiu sanatoasa, sa am un job interesant…Offf…dar din generalitatile astea se complica lucrurile din ce in ce mai tare: doresc o casa a mea, intr-o zona acceptabila a capitalei, o masina pe care sa mi-o pot permite si destul de mica pentru a o putea conduce, un job interesant, dar si solicitant, dar si bine platit, dar si care sa nu ma streseze peste limite…
    Am obtinut cele de mai sus si acum se complica si mai tare toata situatia. Orice ai obtine, ajungi sa iti doresti mai mult, pana la urma nu suntem niciodata multumiti de ce avem. Dar asta e in legea firii, nu, intotdeauna e loc de mai bine si nu suntem niciodata multumiti de ce avem…

    Si eu prefer tragedia lui Oscar Wilde de a obtine ceea ce vreau, pe principiul „mai bine sa regret ceva ce am facut, decat ceva ce nu am facut”.

    Pentru anul viitor, nu stiu inca ce imi doresc. Mi-as dori mai putine rate, mai putine datorii, mi-as dori sa ies din criza, eu inaintea tarii :P:P Nu de alta, dar o dorinta ascunsa e sa primesc un anumit „inel” si partea proasta a acestei tragedii ar fi ca, chiar daca l-as primi, cu nunta tot ar trebui sa astept din cauza constrangerilor materiale…Ia uite, am reusit sa leg o dorinta 🙂

    Adnya 24 noiembrie 2010 9:37 Răspunde
  • Subscriu. Mi-am dorit atat de mult sa ajung in Canada, si, crede-ma, uneori imi dau palme de cinci ori pe zi. Dar oare era mai bine sa nu fi primit viza si sa fi ramas mereu cu regretul, cu fanteziile, cu ideea ca acolo era fericirea mea si am ratat-o?
    Imi amintesc de profesoara mea de engleza din liceu, o miniona frumusica si desteapta, era abia iesita din facultate cand a inceput sa predea la noi. Isi dorise mereu sa plece in Irlanda si n-a facut-o din cauza parintilor. Si acum e tot la acelasi liceu de provincie, nemaritata, apropiindu-se de 40 de ani. Poate nu si-ar fi gasit fericirea in Irlanda, dar nici in Piatra Neamt nu si-a gasit-o, asta e sigur. Si nu va sti niciodata ce s-ar fi putut intampla daca ar fi plecat.
    Da, e adevarat ca mori un pic cand pleci, chiar un pic mai mult. Dar parca e mai rau de cei care raman si flutura batista pe peron. Si nu ma refer doar la emigrare, poate fi orice tip de desprindere. Ai plecat si ai cunoscut un colt de lume care pentru multi ramane doar un vis, si te-ai cunoscut pe tine insati altfel decat te stiai.
    Ce-mi doresc acum: un job stabil pe care sa nu-l detest; sa-mi iasa un proiect pe care l-am inceput cu o prietena; sa gasesc colegi de apartament cu care sa convietuiesc civilizat; sa dau jos niste kilograme; sa am bani sa ma duc acasa la anul; sa ma distrez mai mult; sa fac niste cursuri. Dorinte mici, concrete, care-mi stau in putere, nu mai visez cai verzi pe pereti, nu anul asta. Vreau sa visez si sa doresc in pasi masurati pentru o vreme, ca am trait cu capul in nori si nu s-a ales nimic. Anul asta va fi Anul Ratiunii :).

    catintherain 24 noiembrie 2010 9:52 Răspunde
  • Amalia, pana la ce punct functioneaza algoritmul asta? Mi-am dorit intotdeauna sa fiu slaba si iaca ca nu-s. Sa mai astept?

    Anemari 25 noiembrie 2010 6:06 Răspunde
  • Daca as sta sa le insir, au fost multe, multe dorinte … unele s-au implinit, cele mai multe, insa, nu … vorba aceea – nu ti-ai dorit suficient de mult, de aceea nu s-au implinit.
    Odata cu virsta, si intelepciunea aferenta, am ajuns la concluzia ca nu-mi doresc decit Iubire.
    Daca zilele iti sunt pline de iubire, daca iubesti si esti iubit, din tot sufletul, cu toata fiinta, restul vin de la sine …

    Sofie 25 noiembrie 2010 18:05 Răspunde
  • Amalia, ai vise inalte! Iti doresc din toata inima sa se implineasca. Visele mele pentru 2011 sant legate (si mi-e rusine s-o spun) de bani; atatia cat sa-mi ajunga sa-mi tin copiii la scoala. Imi mai doresc sanatate pentru mine si pentru cei pe care ii iubesc. Sfarsit de saptamana placut! Nu stiu cum socotesti, dar imi place mult cum scrii … am citit postarea ta de cateva ori.

    camellia 26 noiembrie 2010 21:12 Răspunde
  • Ai scris foarte frumos. Ma identific, in parte macar, cu cele spuse in acest articol. Intotdeauna cand castigam pe o parte, pierdem pe cealalta. Balanta nu este echilibrata. Cel putin la mine nu a fost. Cand nu m-am realizat profesional, sufletul urla in mine din cauza unui El.. Cat nu lucram, eram fericita cu acel El… Iar pentru 2011 stiu eu ce dorinta imi pun. 🙂
    Seara frumoasa!

    Maria 27 noiembrie 2010 18:08 Răspunde
  • alex, de unde ti-e dor de Sibiul tau frumos? Nu stiu daca ajuta la ceva, dar mie mi-e dor de el de la Chicago. Am fost uimita, in primavara lui 2007, sa il descopar atat de superb.

    amalia 29 noiembrie 2010 5:56 Răspunde
  • Adnya, multumesc.
    Iti amintesti cum se spunea in basme: cum vrei sa ne luptam, in sabii sau in buzdugane? Sa zicem ca ne-am lupta in harababuri si cred ca, la un moment dat, a mea ar bate-o pe a ta 🙂 Dar, partea buna e ca, atunci cand scriu, lucrurile se organizeaza si se clarifica.

    amalia 29 noiembrie 2010 6:00 Răspunde
  • catintherain, ce frumos scrii mereu, si pentru mine, asta e cel mai mare compliment pe care il pot face! Trebuia sa incerce si profesoara ta sa plece, daca, dupa toate peripetiile, alegi sa nu ramai acolo unde credeai ca ti-e scris sa te implinesti, macar castigi o largire a perspectivei asupra lumii si, cred eu, asta e ceva grozav. Problema cu SUA si Canada e ca sunt, totusi, departe de Europa. Irlanda ar fi fost incomparabil mai aproape de Romania, nu?
    Si Alice scria in revista ca in Irlanda s-a simtit acasa, cred ca exista destule asemanari.
    Ah, si inca o dorinta! Sa pot ajunge si la Vancouver!
    Te pup, am luat-o razna.

    amalia 29 noiembrie 2010 6:05 Răspunde
  • Anemari, la mine a functionat o data algoritmul si pentru silueta, ori mai functioneaza inca o data ori il strang de gat! Dar in desfranarea culinara americana vointa mea e uite asa de mica. Reteta de atunci a continut bicicleta medicinala si mancarea moderata. Ce nu gasesc acum e timp pentru bicicleta si puterea de a arunca pe geam farfuria cu masa de seara. De cand Alice spune de salate am inceput sa consum mai multe salate, poate intensific cumva deprinderile bune. Nu e prea tarziu, desigur.

    amalia 29 noiembrie 2010 6:12 Răspunde
  • Sofie, si cu demonii comerciali ce fac?
    Te salut si iti doresc o saptamana buna.

    amalia 29 noiembrie 2010 6:13 Răspunde
  • Maria, multumesc si bine ai venit.
    Iti urez sa se implineasca 100% dorinta pentru 2011 🙂

    amalia 29 noiembrie 2010 6:15 Răspunde
  • Te astept cu drag, Amalia! 🙂

    catintherain 29 noiembrie 2010 13:09 Răspunde
  • eu as zice ca Williamsburgul merita sa-ti fie aratat de catre un „localnic”! 🙂

    flavius terbea 29 noiembrie 2010 15:17 Răspunde
  • caintherain, vin, dar uite ca ma momeste si Flavius!

    amalia 30 noiembrie 2010 2:31 Răspunde
  • M-a uns la suflet articolul asta. Mi-am amintit de ‘visele’ mele din liceu, de dorintele legate de baieti… ce prostii mi se par toate acum. Daca stau sa le pun pe hartie, niciunul din acele vise nu s-a implinit. Cred ca pana pe la 19-20 de ani am fost mai degraba o adolescenta nefericita… Apoi am invatat sa fiu mai infipta si mai curajoasa si parca si visele au inceput sa se realizeze. Mi-am dorit sa fiu traducator… apoi mi-a iesit pe nas cand am vazut cat de greu e sa primesti banii pentru munca depusa :)) Mi-am dorit ca fiecare job pe care il voi avea sa il obtin prin eforturi proprii, fara nicio interventie din partea mamei / a prietenilor / a cunostintelor. Asa a si fost. Atata satisfactie am :)) Mi-am dorit sa lucrez la o revista si am facut-o si pe asta si a fost poate cel mai frumos job ever. Mi-e dor de revista si de Ardeal…. Multumesc ca mi-ai trezit amintiri placute!

    Acum nu mai am asa multe vise… Visez in continuare tot la o revista. Si visez sa reusesc sa iubesc viata, fara sa ma gandesc prea mult la bani…. cam greu, nu? 🙂

    Americanca 2 decembrie 2010 20:34 Răspunde
  • Americanca, daca ma uit acum in trecut, totul se vede dintr-o lumina arat de diferita incat sunt in stare sa imi inchipui ca insasi trecutul a fost altfel 🙂

    Si mie mi-e un dor mare, mare de tot de Ardeal, de Romania, de Europa. Dar eu sunt multumita ca am trait vremuri interesante si in Romania, si aici, nu?

    amalia 5 decembrie 2010 2:46 Răspunde

Lasă un răspuns la Americanca Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title