„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

A San Francisco State of Mind

de

Am vrut sa iti arat pe nerasuflate orasul, desi de la tine am invatat ce e rabdarea, am vrut sa ti-l arat il ritmul meu, dezorganizat, neplanuit, nerecomandabil. Am vrut sa te duc in toate locurile deodata, in toate plimbarile simultan, nebuneste. Am suferit de febra celor care asteapta prea mult si resping vindecarea. You really do love San Francisco, don’t you? – m-ai intrebat stiind raspunsul. Te-a amuzat ardoarea mea la pod, parca eu il nascusem din abisurile mele si din inaltimi. Am stiut ca il iubesti si tu. Parca il nascusem pentru a arata ca se poate, ca marea capricioasa dintre tarmul urban si tarmul salbatic poate accepta o cucerire care sa ii multiplice frumusetea. Ti-am spus: intr-o jumatate de ora trecem podul, doar eu il trecusem de atatea ori. M-am uitat atent la mana ta sprijinita de marginea rosie, o miscai incet din incheietura, apoi ti-ai impletit degetele si ai privit parca si mai departe. Are 76 de ani podul, anul trecut l-au sarbatorit cu multimi si artificii. Anul asta n-a mai venit nimeni. A fost ceata, de data asta ceata calda, plina si parfumata. Trceau vapoarele prin ea cu tanguiri moi si adanci de sirena, si am tot promis ca plec peste trei vapoare. Unde erau azi oamenii langa care cantasem When The Lights Go Down in the City acum un an? Oamenilor le plac sarbatorile mari, ocaziile rotunde, asa ca m-au lasat cu sarbatoarea mea.

Iti amintesti? Am luat amandoi autobuzul si l-am schimbat cu altul, unul care venea de acolo unde se ingramadeau oamenii pe bulevarde si in magazine si mergea tot mai gol pana la capatul pamantului. Cate din autobuzele tale au mai avut capat de linie inceputul oceanului? Statia miroase a rasina si mie mi s-a nazarit ca si a sare si te-am tras prin gardul parcului sa ajungem mai repede exact la privelistea pe care primarul de San Francisco o absorbea din casa lui construita atent pe un deal iesit poate candva din renuntarea marii. Asa te-am furat prezentului si arestat exact, exact pe banca asta, ti-am povestit ce stiam de pe panouri, ca Adolph Sutro si-a deschis domeniul oamenilor obisnuiti, recunoscand ca nu stapanim nimic pe lumea asta dar putem multiplica bucuria impartind-o.  Ne-am fi putut opri aici in anul 1896 dar abia ai respirat la finalul tacerii si ti-am luat mana ca sa fugim iar.

Am scos tarta cu vanilie si zmeura chiar unde in dreapta se preda privirii risipa de albastru a golfului decorat de pod iar in stanga apele urcau spre cer sau poate invers, in promisiunea de nesfarsire a Pacificului. M-ai amutit usor cu degetul pus in fata buzelor, sa furi un unghi mai bun din spatele cuplului asezat perfect, de parca te astepta pe tine sa vii de departe si sa ii avem intr-o poza in care sa nu stim cine sunt si totusi sa ii recunoastem fara indoiala. Tu crezi ca sunt prea sentimentala?

La casa lui Sutro ti-am spus ca eu cred ca Marc Levy a scris acolo, pe banca, revenit din cand in cand din contemplarea marii. N-aveai de ce sa ma aprobi, n-aveai cum sa ma contrazici. Arhitectul de 39 de ani, francezul care a scris primul roman la San Francisco trebuie sa fi trecut pe aici. Sunt unele lucruri pe care pur si simplu le stii…

Pantalon relaxat si elegant, usor, camasa alba, ochelari. Probabil uneori singur. L-as intreba: did you really, really live in one of those houses off Union Square? Orele ar curge cu promisiunea timpului binecuvantat. Te incurc pe tine cu el,  pe mine cu tine, pe noi care nici nu stiu daca suntem cu altii, norocosi si adevarati. Nu ma opri. In seara asta pot scrie.

Compania lui Spielberg a cumparat „Si daca e adevarat”, l-a despuiat de toate sensurile si l-a predat box office-ului intr-un cosmar intitulat „Just Like Heaven”, cu o Reese Witherspoon ascutita ca un stereotip national si un Mark Ruffalo care daca ar fi fost lasat ar fi putut sa fie. Filmul are insa un mare merit: pe geam se vede San Francisco.

Ultima zmeura ai mancat-o tu. M-am simtit generoasa in renuntare si te-am tarait la muzeu. Mi-ai spus ca mai impresionist decat insusi orasul nu are ce sa mai fie si te-am rugat sa ai incredere in Monet si Renoir si uite, mai e un pic si ajungem si Sena la Argenteuil o sa iti placa si ce daca afara e Pacificul, inauntru e Monet si…

Mirosul de coaja de copac umeda. Am stat pe ganduri langa unul, tu pe gandurile mele, eu pe gandurile tale si poate si ale altora, ne-am incalcit placut in meditatii vegetale. N-am vazut asa ceata niciodata, nicaieri. Insinuanta, facuta din ceva topit si din ceva rece. Nu poti iubi si juca in acelasi timp. Cata tulburare in aroma aspra a marii.

Now what? – ai intrebat cu o speranta pregatita pentru orice. Ti-am povestit despre tramvai, culoarul ingust ca un complot spre alta lume, casele desenate in legea pastelului, incredibila chemare a strazilor, dulcea amenintare a pantelor, sentimentul ca esti ales de noroc.

Si toate drumurile, spre nord, spre sud, serpentine cu vedere la Pacific, asculta-ma. O sa plecam in excursii intotdeauna devreme si sa nu ma lasi sa uit de Charles Aznavour si rugamintea lui sa fie dus la un capat cald al lumii si norocul nostru ca fara sa stim exact ce sa cerem ne-am inventat reciproc la cea mai frumoasa intalnire dintre pamant si mare.

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Drumurile care se termina acolo unde incepe oceanul duc spre libertate si uneori spre iubire, Amalia. Ele duc spre rupturi si noduri (nu degeaba asa se cheama „pasii” facuti pe mare, spre legaturi neasteptate si eterne.
    Iar tu ai norocul, acum, sa traiesti într-un loc dupa care eu tînjesc de mai bine de douazeci de ani : un oras cu mare. În care viata ia rotunjimi de val, în zile de vacanta si cele triste ne apar racorite si îndepartate.
    Multumesc pentru postul asta revigorant.

    Octavia Max 28 iulie 2013 15:33 Răspunde
  • Cate din autobuzele tale au mai avut capat de linie inceputul oceanului?” -fraza asta mi-a placut cel mai si cel mai mult. Cata mirare! Mi-a amintit de mirarile mele intamplate zi de zi in jurul orei 5 dupa-amiaza cand ieseam obosita de la spitalul la care lucram acum un an. De cum ma apropiam de poarta imi aparea in fata Turnul. Eiffelul. Si tot asa ziceam si eu: „Cate din locurile mele de munca au avut in fisa postului priveliste catre Tour Eiffel?!”
    Indragostita fiind de calatorii, de Paris, de Monet, de Giverny….iti citesc cu mare drag scriitura. Esti minunata, Amalia!
    Cu drag, de la Sebes

    Anca 31 iulie 2013 13:47 Răspunde
  • Deci locuri de munca si autobuze 🙂

    amalia 6 octombrie 2013 7:22 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title