„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Departe în lumea dezlănţuită

de

Prima mea plecare singură în lume s-a petrecut în clasa a patra. Singură, adică fără părinţi. Senzaţia tare a finalului de primăvară şcolărească a fost organizarea unei tabere de vară tocmai în zona mănăstirilor din Moldova. Dorinţa mea de a merge era egală şi de semn contrar cu dorinţa mamei de a nu-mi da voie. Azi o înţeleg de ce. Drumul cu trenul dura cât faci cu avionul de la Moscova la San Francisco. Înclin să cred că nici nu exista tren direct. Tabăra costa 400 de lei dar nu asta era problema, ci ideea de a-ţi trimite unica fiică, adorata şi irepetabila, la capătul ţării, care atunci echivala cu capătul lumii.

Aşa stând lucrurile am început, fără să ştiu exact ce fac, prima campanie promoţională din cariera mea. Am acţionat atât vizibil, cu rugăminţi, promisiuni şi alte mijloace de persuasiune, cât şi subliminal, şoptind tandru în direcţia mamei mesaje gen „La Moldova Sub Ceahlău”. Trebuie să recunosc că mama s-a ţinut bine. La fel am făcut şi eu. Copii din clasă ştiau că părinţii nu îmi dau voie să merg şi încercau să mă consoleze cum puteau şi ei. „Nu, nu, spunea mama, e prea departe. Dacă era mai aproape mergeai”. Am chinuit-o zile în şir. Caietul cu 200 de file al învăţătoarei mele se completa încet şi sigur cu pagini dedicate ratelor plătite de copii mai norocoşi, cei care cu 100 de lei azi, 100 mâine, completau tariful unei aventuri după care mi se scurgea inima. Caietul avea coperţi albastre.  Plângeam pe ascuns, căci eram prea mândră ca să pâng la vedere.

În imaginaţia mea Moldova creştea şi cuprindea tot orizontul. Mai fusesem la Bucureşti, la Târnăveni, la Oradea, la Eforie, dar universul se vroia acum lărgit cu orice preţ spre est. Când au mai rămas disponibile numai două sau trei locuri în caietul albastru, mama a zis, „fie ce-o fi, te duci”. A fost prima dată când era să mă prabuşesc sub fericire. A doua zi m-am prezentat cu sutele la şcoală, în bancnote de 50. Mi-am făcut rost apoi de o valiză şi am clădit în ea, tot împreună cu mama, cam ce credeam noi două că s-ar potrivi năvalnicelor împrejurărilor. Ştiu că am plecat din gară seara şi am mers cumplit de mult.

Am bafta să nu prea dorm prin trenuri şi avioane, aşa că dimineaţa sub soarele Moldovei m-a găsit relativ beată de cap, dar mai hotărâtă decât oricând să make the most din fiecare secundă. La gară ne aştepta o căruţă, cu scopul declarat de a ne transborda valizele de pe peronul unde nu ne mai vedeam de după ele şi până la pavilioanele uşor comuniste unde urma să dormim vreme de două săptămâni. Mie însă căruţa în discuţie nu mi-a inspirat încredere, semn că simţul analitic al mamei n-a sărit departe de trunchi. Pur şi simplu mi se părea că valizele nu sunt bine clădite în caroserie şi există pericolul să fie semănate pe drumul de costişă ce duce la Vaslui. Un profesor binevoitor mi-a promis că o să aibă el grijă de ele dar nu m-a convins. Foarte pe scurt, mi-am dat valiza frumos jos din căruţă şi am dus-o carry on până la destinaţie.

Condiţiile din tabără ar putea face subiectul unei teze în studii culturale comparative, dacă aş avea destulă îndârjire să mă înscriu la un master în acest domeniu care mă pasionează tot mai mult. Înviorarea la 6 şi zece, vălăul pentru spălat pe dinţi afară în curte, vreo 50 de paturi suprapuse în pavilion, şi perdeluţe pentru intimitate pentru profesori şi rudele de sânge. Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am făcut la instalarea în pavilion a fost să urc pe un pat suprapus şi să mânânc cu linguriţa făina rezultată din traumele feroviare aplicate pişcoturilor cu care plecasem de acasă.

Am circulat mult în tabăra respectivă şi am trecut pe la toate mănăstirile, atât eu, cât şi carneţelul meu chinezesc, prietenul în care scriam cât apucam din prezentările făcute de preoţi şi măicuţe. Vroiam mereu să ştiu care e culoarea dominantă a picturilor, când a fost construită biserica, în ce stil, ce bătălii pentru neatârnare s-au dat în zonă, cât mai multe detalii. Îmi amintesc carneţelul şi astăzi, aş da orice să îl mai găsesc. Era cât palma, galben cu portocaliu.

Îmi mai amintesc de atunci primul concurs de frumuseţe la care am fost spectator în direct, concurs câştigat de Nataşa, rusoaica cu cozi blonde, frumoasa care se îmbujora în nuanţa perfectă la vederea lui Serghei, colegul ei de naţionalitate, acelaşi  care îmi deşteptase şi mie, pentru prima dată, nişte sentimente amestecate. Ca o paranteză, următoarea mea înflăcărare, obicei de care tind să nu scap nici acum, a fost un dresor ceh de pume. Nataşa şi Seghei erau mai mari ca noi, ar fi putut să fie chiar în primii ani de liceu. Am mai vizitat atunci multe obiective însă prietenia ruşilor şi felul în care îşi vorbeau prin excursii nu le-am uitat nici azi. Nu că înţelegeam ce îşi zic, dar nici nu era nevoie, pentru că imaginaţia mea completează cu un anumit grad de succes golurile.

Aşa am plecat atunci de acasă şi cu dorinţa plecării mai departe am rămas până în ziua de azi. Următoarea aventură a avut loc în clasa a şasea şi s-a derulat în Bulgaria. Sofia a fost primul oraş în care era să mă pierd. La fel cum era să se piardă şi un coleg de excursie, căruia i-a fost jenă să răspundă „da” la întrebarea profesoarei de engleză dacă mai este careva închis prin cabinele toaletei publice unde poposisem. Interesant ce detalii ciudate rămân peste ani. Trecerea graniţei bulgare a fost un alt moment de cotitură. Mi se părea aşa de fantastic să fii în altă ţară. Cred că aveam şi un fel de paşaport. La întoarcere am oprit la Bucureşti, am băut pepsi cu 5 lei de aluminiu bucata şi am mâncat la restaurant. Următoarea lărgire de orizont a fost Ungaria, prima dată nu prea departe, apoi la Budapesta. Aici m-au marcat cel mai puternic coada de tiruri de la frontieră şi faptul că în vama lor erau lumini şi în a noastră nu.

America a venit pe neaşteptate, deşi sămânţa ideii se frământa de o vreme în solul curiozităţii mele. În cele două sau trei momente de îndoială, mama m-a încurajat din tot sufletul să plec, pentru că ştia că asta îmi doresc. „Nu lăsa nişte pereţi să te oprească să vezi lumea”, mi-a mai zis mama, referitor la imobilul de care trebuia să mă despart pentru a finanţa paşii concreţi care au urmat deciziei.

La început America a fost mică, Chicago şi încă puţin în jur. Apoi, pentru că o prietenă îmi tot povestea la telefon despre Manhattan, în câteva luni m-am înfiinţat şi eu în zonă, să văd ce şi cum pe Coasta de Est. Mi-a luat mai mult să ajung pe Coasta de Vest, e drept, însă impactul a fost şi mai puternic. De la Ceahlău până în California, departe, tot mai departe, lumea creşte şi devine tot mai interesantă.

I-aţi lăsa pe oamenii voştri cei mai dragi să plece departe?

Cât de departe?

Comentarii

  • Depinde despre cine e vorba… si depinde daca m-as duce si eu sau nu. Uf, ce subiect greu ai ales azi, zic eu, care duc lupte seculare zilele astea tocmai in legatura cu plecatul undeva departe… 🙂
    Din punctul meu de vedere plecatul cat mai depate face bine sufletului si stiind cum sa simt eu atunci cand explorez un loc nou, incerc sa le insuflu mai departe si altora acest sentiment unic de libertate. Libertate, descoperire, noutate, fantezie, bucurie, impacare, drag… toate sunt acolo, la iesirea din orice aeroport al lumii !

    Dennda 14 mai 2011 15:51 Răspunde
  • Amalia, m-ai rascolit! M-am pus in locul mamei tale: ce-o fi fost in sufletul ei, sarmana, cand ai plecat?
    Fiica mea ma ameninta ca n-o sa stea prea mult prin Romania dupa ce termina facultatea.
    Sotul meu vrea sa plece in Germania sa munceasca. Traversez o perioada foarte stresanta din aceasta cauza; ma gandesc mereu daca sa influentez aceste decizii ale celor mai dragi oameni din viata mea.
    Stiu ca esti un munte de intelepciune si chiar astept un sfat de la tine…

    camellia 14 mai 2011 19:05 Răspunde
  • Draga mea Amelia…. noi cu dorurile de duca… mereu si mereu… M-ai facut sa imi amintesc de plecarile mele… la 9 ani, dupa clasa a doua cu trenul singura… apoi tabere, apoi … vacnatele din studentie in care munceam departe de casa…

    Si ca sa iti raspund la intrebare… DA.
    Pentru tot ce e frumos si trebuie vazut si trait, pentru ca si eu am in mine dorinta vesnica de a pleca….
    Pe mine m-a si anuntat fiul mai mare ca o sa iti caute de lucru la anul… in California, sau la NY sau in Australia sau… mai bine in Europa pe care o iubeste tot mai mult.

    CristinaC 14 mai 2011 22:00 Răspunde
  • Acum doua luni, eram hotarata sa emigrez in Canada. Mai mult in joaca, cochetez cu gandul asta de multa vreme, lasandu-l sa devina „serios” in momentele in care simt ca ma sufoca detaliile revoltator de urate ale lumii noastre si ca trebuie sa plec pentru a respira din nou. Intr-unul din aceste momente (din ce in ce mai dese in ultimii doi ani), mi-am zis, iar, dar parca mai serios ca oricand, „gata! enough is enough”. Colegii aproape ca au aplaudat determinarea inscrisa pe fata mea: „daca eram ca tine, absolventa de limbi straine si libera, pe deasupra, plecam de mult” era lucrul pe care-l auzeam, in diverse formulari, de la cancelaria plina de chipuri atat de luminoase, totusi, pentru negura trantita asupra noastra. Cei cativa prieteni buni m-au incurajat si ei, desi cu inima usor mai stransa. Alor mei nu le spusesem inca, amanand momentul pentru ca 1. pe masura ce se conturau detaliile concrete (mai cu seama cele ale costurilor), aventura canadiana se apropia din ce in ce mai tare de „imposibil” si 2. cea mai „indepartata” tabara in care fusesem era la Cheia, tocmai pentru ca mama se simtea mai linistita la gandul poate sa-si salveze odrasla din ghearele cine stie carui pericol in nici doua ore de condus vitejeste (de la Ploiesti adica). Sa ma „lase” in Canada, sa sper, cu alte cuvinte, ca as avea vreodata binecuvantarea ei de a pleca peste mari si tari, era o nebunie.
    Si totusi, am aruncat vorba intr-o discutie aprinsa, pornita nu mai stiu de la ce, mai mult in dorinta de a o reduce la tacere. Ceea ce am si reusit, pentru ca ochii maica-mii s-au umplut instantaneu de lacrimi, secunda in care mi-am dat palme, in capul meu, pentru cruzimea unei marturisiri care, pe deasupra, era si din ce in ce mai neadevarata.
    Au urmat cateva zile de tacere, zile in care am tot rasucit ideea plecarii in minte, doar doar se lumineaza de vreo solutie. Flash-ul a venit, dar destul de anemic si (probabil tocmai de aceea) pe alta idee: „ma mut cu chirie”. Grea misiune, pana si aceasta, pentru cineva cu salariu de profesor, dar macar mai putin imposibila. Sufocarea era tot acolo – macar o ferestruica, daca nu o usa intreaga, tot trebuia sa-mi deschid pentru aer. Ai mei au o casa suficient de mare incat sa nu ne impiedicam unii de altii nici daca vrem, insa nu mai voiam acelasi acoperis si gata. Si asta era un gand pe care-l tot avusesem, de-a lungul anilor, dar la care renuntasem din aceleasi motive. Acum, insa, nu mai aveam de gand sa-l las sa scape. Ferestruica era imperativa. Si, dupa „amenintarea” Canadei, s-a dovedit si un gand „incurajat” (half-heartedly, desigur) de ai mei: „decat sa se duca la capatul lumii, mai bine aici, aproape, unde macar o mai putem vedea” (si sari in masina pentru a o salva din ghearele cine stie carui pericol, la nevoie), a fost raportul starii de spirit pe care mi l-a facut fratele meu, dupa ce m-am mutat. Pentru ca pe asta chiar am facut-o (suna patetic, probabil, sa vorbesti despre inchirierea unui apartament ca despre cine stie ce isprava, ba inca la varsta asta, dar pentru mine chiar este o reusita) si, desi inca ma lupt cu ganduri si griji de „sper sa fac fata”, sunt intr-o „stare de gratie” de vreo doua saptamani, probabil intiparita si pe chipul meu, pentru ca pana si mama s-a vazut nevoita sa recunoasca, intre reprosuri ca nu mananc/nu dorm destul, ca sunt „parca mai luminoasa”.
    Imi dau seama ca am fost lovita de logoree, iarasi. Dar povestea ta mi-a adus aminte de propria copilarie, apoi de alte si alte momente in care eu, spre deosebire de tine, am lasat temerile celor dragi sa-mi alunge vise si sa-mi construiasca pereti mereu „prea grosi” pentru a-i darama. Curajul tau si al altor oameni asemenea, pe care i-am intalnit, in carne si oase sau in spatiul electronic, in ultima vreme, mi-a dat si mie un usor branci- cat sa nu pot sa nu fac un pas inainte, daca nu voiam sa cad de tot. Iti multumesc. Pentru el si pentru postari ca aceasta, din atatea duminici, citite de acum in apartamentul „meu” de la etajul 8 din 8, cu o cana imensa de cafea si un zambet de la ureche la ureche. O combinatie de 🙂 si 😀

    Anomis 15 mai 2011 5:58 Răspunde
  • „I-aţi lăsa pe oamenii voştri cei mai dragi să plece departe?
    Cât de departe?”

    DA!
    Cit de departe i se vor intinde aripile si visurile!

    Imi aduc aminte de Tatal meu – Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! – , cind i-am spus ca m-am hotarit sa-mi urmez calea inimii, tocmai pina acolo unde soarele se pregateste sa intre in ocean … iar el mi-a spus: „o sa mi se rupa inima in doua, ca si tie de altfel, dar nu te pot opri, fiindca eu te-am invatat sa zbori …….”.

    Sofie 15 mai 2011 8:00 Răspunde
  • Ma bucur ca ti-a placut la Moldova, Amalia :). Se pare ca ai parinti foarte cool, ca pe mine nu m-au lasat sa calatoresc fara ei pana la 14 ani.
    Eu mi-as dori sa stea cei dragi langa mine, fireste, dar nu i-as impiedica sa plece acolo unde vor, cum am plecat si eu. Sper totusi ca, atunci cand voi avea copii, sa-si gaseasca toti rostul undeva aproape de mine (le voi crea dependenta cu prajituri, oricum :)).

    catintherain 15 mai 2011 20:00 Răspunde
  • Dennda, din subiectele astea grele o sa descoperim ce merita si cine merita si o sa ne gasim drumul potrivit mai departe.
    O sa vezi.

    amalia 16 mai 2011 20:29 Răspunde
  • camellia, e bine ca fiica si sotul tau au planuri, cauta variante de rezolvare atunci cand nu sunt multumiti. Sa nu-i descurajezi.

    amalia 16 mai 2011 20:32 Răspunde
  • Cristina, conteaza in ce spirit ne-am format baiatul tau s-a format in spiritul care imi place mie 🙂

    amalia 16 mai 2011 20:35 Răspunde
  • Anomis, daca in apartamentul tau de la etajul 8 din 8 iti mai da tarcoale gandul de Canada, sfatul meu e go for it. Nu il lua ca pe o mutare dramatica si definitiva (intelepciunea asta m-a lovit recent) ci ca pe o experienta de trei ani, de exemplu, in care te lamuresti ce iti place si cum vrei sa continui. Oricum, deschiderea pe care o obtii, cu tot pretul de dor pe care il platesti, e enorma.

    amalia 16 mai 2011 20:39 Răspunde
  • Sofie, tatal tau a practicat cea mai impresionanta forma de generozitate din cate exista.

    amalia 16 mai 2011 20:41 Răspunde
  • catintherain, pai daca zici de prajituri, ia sa bag si eu un Vancouver soon 🙂

    amalia 16 mai 2011 20:45 Răspunde
  • Amalia, ce frumoasa tabara ta…n-am vazut niciodata Moldova si tanjesc sa o vizitez in fiecare an..

    Parintii nu m-au lasat decat intr-o tabara, tot la 14 ani, care a fost distractie maxima cu toate aventurile tipice cu amintiri placute si prilej de rasete.

    Iar pe cei dragi, incerc sa ii tin cat mai aproape, desi e greu in lumea asta in care par sa fie atatea de vazut, atatea de facut…important e ca cei dragi sa ne sustina in aventurile noastre la departare, sa ne dea aripi sa zburam si curaj sa exploram si dragoste sa ne tina intregi…

    Olga 17 mai 2011 3:51 Răspunde
  • Da, mi-as lasa baiatul sa plece ascunzand lacrima sub geana, asa cum a facut mama ta. As darama peretii daca asta ar fi pretul necesar.

    Mi-as lasa barbatul sa plece daca asta si-ar dori. L-as urma daca ar fi posibil.

    Cred ca cel mai greu este sa traiesti cu regretul de a nu fi incercat si cu povara de a-l fi oprit pe celalalt din zbor.

    Anemari 19 mai 2011 5:41 Răspunde
  • Amalia, textul asta e pe sulfletul meu. Si eu sunt o impatimita a calatoriilor, in tara sau aiurea. Since times immemorial 🙂 Si imi amintesc cu mare drag de taberele in care am fost trimisa inca din sc. primara…la Eforie S, pe Transfagarasan, pe Valea Oltului, pe Valea Prahovei… La un moment dat eram am fost cazati obligat-fortat in fosta uzina tractorul din Brasov, pentru o noapte, inainte de a ajunge in tabara propriu-zisa 🙂 (eram prn cls. a7a cred). Hm, ce vremuri. Avea comunismu’ ala ravasit si chestii bune, sa stii 🙂 acum taberele nu mai sunt la fel.
    Si, ca o madelena a lui Proust, eu tin minte gustul inconfundabil al ceaiului negru de tabara, cu rom..servit dimineata, in cana de tabla. Ai baut? Mama, ce bun era! niciodata de-atunci n-am mai baut asa ceva. Si compotul ala cu biscuiti…
    toate excursiile si jocurile si FOCUL de tabara ( mai tii minte ?) discoteca, si primele „combinatii” adolescentine inevitabile. Reveneam acasa cu un fel de spleen, pe bune, desi la varsta aia nu stiam ce e si-l resimteam ca pe un dor sa fi ramas acolo un pic, sa nu se fi terminaaat…
    I’m still like that, desi am largit cadrul excursiilor in tara ( iubesc Sibiul, Brasovul, Sinaia Alba Iulia si zona Maramures) cu cele din afara.

    Ca sa raspund la intrebare ta: DA hotarat, eu i-as lasa si i-as incuraja pe oamenii dragi sa calatoreasca, sa vada, cu mine sau fara 🙂

    A, ma bucur ca ai amintit de zona manastirilor din N Moldovei de care sunt destul de aproape geografic( cele mai frumoase care dateaza din sec. 15-16 sunt in jud. Suceava si Neamt) si incurajez orice roman sa merga intr-un periplu macar o data-n viata. Pentru ca ele sunt o parte din Romania de fond, un brand de tara, asa ca Pelesul.

    Cezara 20 mai 2011 9:10 Răspunde
  • @ Anosmis : Imi place cum ai scris. Si felicitari pentru inchirierea apartamentului! e un pas esential in largirea perspectivei si castigarea, incet-incet, a autonomiei… Perspectiva ta e impartasita si de mine: cand am simtit ca nu mai am loc acasa ( deja la 25 ani mi se parea ca statusem prea mult cu ai mei) m-am mutat cu chirie. Am alungat niste sacaieli pentru a face loc altora, si am obtinut si noi probleme logistice totodata, dar eram atat de mandra de mine, ca aveam locusorul meu. cred ca asa te simti si tu.

    Cezara 20 mai 2011 18:37 Răspunde
  • Anemari, cu fiecare text sau comentariu imi esti tot mai draga si te admir tot mai mult.
    Week-end placut!

    amalia 21 mai 2011 15:43 Răspunde
  • Cezara, imi amintesc ceaiul si canile!
    Si imi mai aduc aminte de o tabara pe Valea Prahovei in care o parte din grupul cu care eram s-a organizat asa de bine la coborarea din tren ca au fost toti jos in trei minute. Singura chestie e ca au coborat cu o gara inainte de cea la care trebuia sa ajungem.

    amalia 21 mai 2011 15:46 Răspunde

Lasă un răspuns la Cezara Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title