Amalia Nita

În cursul dimineţii m-am comportat normal. La 4.30 am sărit ca de obicei din somn, sufocată. Am pornit TVR Internaţional şi, tot ca de obicei, am nimerit o frântură filosofică ce m-a ajutat foarte mult: „le e greu fiilor acestui pământ departe de glia patriei”. Am aprins toate luminile, pentru că sunt incluse în chirie şi pentru că în felul ăsta mă simt imediat mai bine. Am confecţionat repede o cafea la ibric şi am turnat-o în ceşcuţa cu arabescuri, admirând pe îndelete nuaţele din caimac. M-am aşezat apoi turceşte pe canapea şi am citit un pic din „Numele Trandafirului”, concluzionând că vremurile noastre sunt floare de colţ pe lângă vremurile lor (n-aveau biblioteci publice şi cărţile se copiau de mână). Pe la 7 am devenit o mamă aproape bună, meşterind o gustare pentru generaţia tânără. După ce am depus eleva ciripitoare în holul şcolii şi mi-am croit cale întoarsă printre bijuteriile pe roţi care se încalecă la ora 9 în perimetrul educaţional, m-am tezit fericita posesoare a unui scurt de program de voie (am zis că mâncăm noi ceva, pe undeva, la o adică).

Amintindu-mi că în zonă mai respiră pentru câteva zile un magazin care ne ameninţă de doi ani cu închiderea, m-am gândit că nu are cu ce să mă rănească o scurtă raită prin dânsul. Mi-a trecut de acum febra primelor cumpărături în America, fenomen care s-a lăţit pe vreo trei ani, dar, dacă am ocazia, nu mă dau înapoi de la acţiuni haiduceşti din care te poţi alege cu frumuseţi. Înveselită de propriile mele gânduri ghiduşe, am împins uşa încintei cu un amestec afurisit de superioritate intelectuală şi milă pentru vânătorii de chilipiruri care ieşeau sub forma unui amestec de picioare umane şi plase fără fund.

Înăuntru am întâlnit o atmosferă gen „La Rovine în Câmpii”. Cetăţeni altfel decenţi, care în circumstanţe fără mize textile, îţi spun „sorry” şi „thank you” până la exasperare, colindau acum, în transă, spaţiul comercial, majoritatea chemând întăriri prin celulare. Relaxată, mi-am zis că dau o raită superficială, maxim o jumătate de oră, dacă găsesc ceva, bine, dacă nu găsesc nimic, şi mai bine, căci oricum curând ne vom prăvăli sub un morman de toate cele, adunate cu pasiune în ani de luptă. Dar am găsit o bluziţă bej, apoi una gri, apoi una roşie, apoi una turcoaz. Apoi o fustă, a doua fustă şi un tricou. Apoi un pantof numărul 37 împerecheat cu unul 38. Fiind de o culoare pentru mine irezistibilă, alb murdar, i-am agăţat din mers, cu speranţa şi ambiţia de a găsi perechea dotată cu nepotrivirea de semn contrar, ca să repun lucrurile în ordine. (Nu ştiu de unde obsesia asta că eu aş putea pune anumite lucruri în ordine, trebuie să mă caut la cap şi pe acest segment cognitiv).

Acesta a fost momentul în care am realizat, târziu, ca de obicei, că am nevoie de un coş. În magazin nu mai exista niciunul, aşa că am pitit frumos prada după un paravan şi m-am deplasat la magazinul de alături, ca să sustrag un cărucior. Asta n-a fost soluţia mea creativă, toată lumea făcea la fel. Am venit cu agregatul înapoi, am pus marfa în dânsul şi am pornit mai departe, căci semne bune anul are şi e demult dovedit că secretul unui shopping de calitate este să înşfaci naibii primul articol. Apoi totul vine de la sine. E ca şi cu primul milion de dolari. În timpul ăsta mă roteam în ritmul cugetarea şi tura de magazin, cugetarea şi tura de magazin. Apoi am trecut numai la ture. Urcase în mine un fel de frenezie, aşa, cam până la brâu. Apoi, când frenezia mi-a ajuns în dreptul urechilor, am înţeles, într-o scurtă pauză de luciditate, că dacă ce mă stăpâneşte pe mine nu e pui de demon scăpat printre două şipci slăbite din poarta iadului, şi nu e nici nepotul de frate al virusului turbării, atunci eu nu ştiu ce e.

Mă scuzaţi, doamnă, puteţi pocni, vă rog, cu căruciorul dumneavoastră în fesa mea stângă, nu de alta dar dreapta tocmai a interacţionat cu elanul unei cete de femei din Orientul Mijlociu. Mulţumesc asemenea. Între timp aruncasem (ne)perechea de pantofi, am zis că dau la dracu’ cu iluziile. Nici n-am apucat să execut încă două diagonale bezmetice că m-am şi întâlnit, uimire în rânjet, cu pantofii simetrici. I-am luat repede şi am plecat să dau iar de prima pereche, ca să pot spune că, uite, există totuşi ordine în univers, şi nu e totul o aiureală browniană.

Dar în cele cinci minute cât a stat nesupravegheată, prima pereche plecase deja spre un destin mai bun, derulat pe rafturile unei femei care ia viaţa aşa cum vine, în loc să problematizeze că între laba stângă şi laba dreaptă există o pronunţată inegalitate de şanse. Am aruncat cu furie a doua pereche pe un raft. În alte cinci minute a dispărut şi aceasta fără urmă. Acum, când mai râd singură pe stradă, imediat mă reped să lămuresc lumea că nu mi se trage de la foiala subconştientă a conflictului identitar, ci de la gândul că undeva, nu departe, două femei lipăie perfect fericite în două perechi de pantofi inegali.

Tot aşa, vorbind cu mine însumi, am văzut că pe la geamuri se despletea înserarea. Am luat o decizie strategică, şi anume să mă aşez la una din cozile imense care şerpuiau printre rafturile vidate de prădători. Într-o oră m-am mişcat exact cinci centimetri. În două ore, unsprezece centimetri. Zici că era dilatare la naştere. În trei ore m-a ajuns din urmă un fel de tremurat nervos. După încă o jumătate de ceas am avut ultima scăpărare de luciditate a serii dar nu m-am lăsat eu, ditamai persoana, sabotată în intenţii de un pic de logică şi bun simţ. Acum totul devenise o operaţiune pe viaţă şi pe moarte. Lângă mine o doamnă povestea simultan cu trei personaje din structura cozii dar şi cu sora aflată la telefon. După ce ne-am intersectat accidental pupilele m-a adăugat repede şi pe mine la complexitatea panelului conversaţional. Am tot mormăit ceva în sfera de acoperire a politeţii şi mi-am văzut de rumegările intrinseci, căci dacă sunt obosită pot să par de trei ori mai ciufută decât media pe ţara de destinaţie.

Pe când mă apropiam de locul unde se plătea şi se pleca am primit un telefon că trebuie să ajung urgent acasă. În faţa mea mai erau câţiva maniaci consumerişti cu tolbele gemânde. Am zis că ăsta e momentul să îmi exercit farmecele şi să mă rog de colegii de suferinţă să îmi permită să sar calul domniilor lor, căci eu abia strângeam la piept o legăturică de haine, în timp ce ei parcă umblaseră până atunci în pielea goală şi acum strângeau provizii pentru următorii două mii de ani. Se pare că i-am convins, căci mi-au permis rând pe rând să îi ocolesc. Am mulţumit cu o mie de plecăciuni, am plătit şi am fugit în noapte, unde, ce surpriză, lumea se afla exact la locul ei.

E vremea listelor si pentru ca le-am terminat deja pe cele de obsesii si cele de cadouri, dau o raita prin lista de temeri. De temut ma tem de prostie, de boala, de despartirile foarte lungi si de cautatul unui ANUMIT articol intr-un magazin, intr-o anumita culoare, intr-o anumita marime si pana la o anumita data. Am o suta cinzeci de mii de rochite pentru serbarea de iarna, toate centrate pe rosu. Una e de anul trecut si inca e buna, alta e cumparata in vara, sa fie, in caz de ceva, alta e primita cadou, pentru ca deja le aveam pe celelalte doua. Stateam atat de linistita si de relaxata anul acesta, singura grija in acest domeniu fiind sa derulez scenarii despre cum o sa reusesc sa aleg una dintre ele pentru eveniment. De, economie capitalista, plenty de toate cele, abia suflam sub tonele importate cu sarg din China, Nicaragua, Ucraina, Mexic si lista ar putea sa continue si sa se intinda cat acest post.

Fara sa vreau, imi amintesc de vremurile in care am pus mana cumva pe doua pijamale facute in lohn si am frematat toata intalnirea de afaceri care se desfasura in ziua respectiva la gandul ca vine seara si am sa intru intr-un compleu cu sclipici si inimioare si tiv roz sau mov, la alegere. Dar cred ca am trecut din greseala la lista de obsesii, despre altceva vroiam sa povestesc acum. Asadar am dormitat linistita la capitolul vestimentatie festiva pentru copii si am fost luata prin surprindere de cererea venita acum doua zile de la scoala, in care se specifica, negru pe alb, ca maine la serbare copii trebuie sa aiba camasa ALBA si fusta sau pantaloni negri. La scoala noastra nu sunt uniforme, camasa alba n-am cumparat niciodata pana acum. Pantaloni negri avem prin sertare, insa niciun fel de bluza din zestrea de moment nu se potrivea cu instructiunile.

Am ramas eu cu ideea ca la Craciun e frumos sa poarte copii ceva rosu si asa a fost in fiecare an pana acum. Cum ordinul se executa, nu se discuta, am batut toata dupa-amiaza de ieri imensitati de magazine, am asudat, ne-a durut capul, ne-a durut spatele, numai camasa alba si potrivita nu am gasit. Daca era alba, era alb murdar, daca era alb curat era lunga la poale, daca era buna la poale, era lunga la maneci, daca era buna la maneci era desirata la gat. Am dormit o noapte si azi ne-am luat la noi sticle de apa plata si am prnit din nou la drum. Sigur ca am auzit si eu de Murphy si de legile sale, uneori ma intreb daca nu mi-a fost chiar ursitoare nemultumita de tratament, dar nu i-a ajuns ziua de ieri, a purces la a rade de noi si astazi. Am scormonit in continuare magazinele, am ramas cu ochii pe alte zeci de marfuri dragute, mi-am amintit cu nostalgie ca atunci cand umblu brambura prin mall as putea sa umplu un tir de lucruri potrivite si care imi plac, dar cand se pune problema de a gasi ceva special, altfel discutam.

Am gasit in final cateva camasi, m-am asezat cu ele in genunchi, mi-era cald de la hainele de iarna si am impresia ca mi-am facut cateva pacate pe ziua de azi, boscorodind anumiti cetateni. Sigur ca e foarte dificil de gasit PRIMA camasa, apoi au aparut si altele, apoi m-a prins teama ca o pierd pe cea aleasa prin magazin, ca imi aluneca din mana si nu o mai gasesc, era clar ca trebuia sa ies sa iau aer proaspat. La casa se schimbau sertarele cu bani, se schimbau turele, se schimbau casierii si, impreuna cu un domn de culoare, am pandit care casier suplimentar o sa ne strige mai intai. Rochiile rosii stau linisite in dulap, la serbare o sa se prezinte o camasa imaculata, noua, cu volan la maneci si cu un cordon negru, micut si elegant. Cred ca am fost norocosi pana la urma si poate numai mi-am inchipuit hohotul de ras al mall-urilor unde inca nu ajunsesem dar de care am fost la un singur pas.