Prin Deva, la pas

Am făcut multe în vacanţa asta. A fost lungă şi, aş putea zice, senzaţională. Am văzut locuri grozave, am povestit cu oameni şi mai şi, ce îţi poţi dori, în fond, mai mult? Vărsătorul din mine e plimbat, deci satisfăcut. Am de multe ori bătăi de cap cu zodia asta care cam mârâie la rutină şi înfloreşte numai când decolează avionul, însă o managerizez cumva, după priceperi şi posibilităţi, adică uneori mai bine, alteori mai prost. Azi, de exemplu, i-a venit poftă de o plimbare prin oraşul natal, prin Deva adică.

Plimbare tihnită, la pas, însă cu antenele şi microfoanele întinse, ca să culegem şi să dăm mai departe senzaţii hunedorene. În primele zile după ce am sosit aici mi se părea jenibil să iau maxi taxi pe o distanţă care în America e a piece of cake, odată ajustată aici, însă, am făcut ce fac şi ceilalţi, adică am mers trei minute cu transportul în comun fără nicio mustrare de conştiinţă. Azi m-am deplasat pentru început la mall. Zic ca am mai zis şi ce voi continua să repet, mai bine băgau cumva banii într-o pistă betonată cu turn de control la marginea oraşului, ca să ajungem mai uşor la Timişoara, Cluj sau Bucureşti, decât să facă la piaţă mall. În primul rând, spaţiile din structură sunt pe jumătate goale, pe măsură ce urci, senzaţia e tot mai ciudată. Singura experienţă mai fericită mi s-a părut a fi magazinul de pantofi Benvenuti, unde, dacă nu eram atentă, mă procopseam cu nişte încălţări care aveau şanse să mă fericească un pic pe termen scurt, mai deloc pe termen mediu. Dar am zărit în incintă un domn cu doamna lui şi, mare senzaţie, o ajuta la cumpărături, îşi dădea cu părerea, dar stai puţin că o făcea în engleză, un lord deci. De asta avea atâta tact şi răbdare. M-am mai învârtit un pic pe lângă ei, căci mă fascina dinamica lor comunicaţională în faţa raionului de încălţăminte. Se sfătuiau, schimbau păreri, am văzut în carne şi oase acea complicitate care mă fascinează, posibilă sursă de  “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Am încercat şi eu nişte pantofi, apoi i-am pus la loc, am scuipat în sân şi am plecat. După cinci minute m-am întors, oamenii mei erau tot acolo, tot în deliberări. Frumos.

Am luat un Paris Match pentru mama, căci am găsit un raion de ziare şi reviste care importă aşa ceva în Deva, mare bucurie. Am urcat din nou şi am băgat capul la magazinul de lenjerie, dar am dat peste o vânzătoare care nu m-a ajutat şi nu m-a inspirat deloc, deci dusă am fost. Multe cafenele în mall, majoritatea pustii. Lămurită, m-am dus la piaţă, să îmi arunc în aer dieta cu o langoşă cu brănză. De acolo am traversat bulevardul şi m-am deplasat spre Ulpia, să văd dacă îmi găsesc cercei. Nici n-am apucat să îmi expun dorinţa, că raionul fu invadat de un domn şef rrom cu femeia aferentă. În timp ce eu mă câcâiam ce cercei să cer, domnul a zis răspicat peste tejghea: dă-mi lanţul cel mai mare. Hotărât. Ăsta-i cel mai mare??, a mai întrebat odată, ferm, să nu se înşele. Cât costă? Aud o sumă tembelă în lei dar pe om îl enervează să discute în lei, vrea să ştie în euro, cred şi eu, cine dracu mai stă să îl doară capul în ron, când el îşi ţine contabilitatea numai în euro? Brav bărbat. Patru mii şi nu ştiu cât de euro. Dar e cel mai mare? Omul însă tot nu e sigur că lanţul ăla e cel mai mare, dacă nu e şi vine alt rival cu un exemplar mai mişto decât al lui?  Păcat să rămână consumatorul cu o îndoială, zic. Mai vrea şi o brăţară, cea mai mare. Eu vreau nişte cercei mici, săru mâna, şi plec fără să cumpăr nimic că şi mâine e o zi şi mai pot veni să mă gândesc la nesfârşit lângă galantar.

Încarc creditul la Vodafone la o tanti pe care de câte ori o solicit am impresia că o deranjez cumplit, and I mean cumplit, dar asta e, dacă e un must, e ca de plăcere. Eu nu ştiu de ce îşi ţine rictusul ăla pe figură, că altfel arată bine şi ar fi simpatică.

Intru la cărţi şi cât pe-aci să cumpăr Lorelei, însă am senzaţia că e groaznic de frumoasă şi de tristă, şi de ce să mă mai încarc cu încă o dramă, parcă nu le am pe ale mele, organizate corect pe căprării. Îi zic nu lui Lorelei, deşi probabil în două, trei zile, aşa cum mă ştiu, o să mă întorc să o cumpăr. Ah, da, dacă donaţi o carte folosită la librăria de la Ulpia, primiţi un cupon de reducere de 20% pentru o carte nouă.

Ies de la Ulpia şi mă plimb pe centrul vechi, destul de linişte, multe terase, oraşul e parcă mai adormit decât mi-l aminteam. Mă întâlnesc cu cineva şi am, uimitor, exact aceeaşi discuţie pe care am avut-o şi acum doi ani, ca să vezi că obsesiile oamenilor se pot conserva perfect pentru 24 de luni. Impresionată, îmi iau o cola şi un covrig de la Gigi, când văd chioşcul de îngheţată. Am ajuns în staţia de autobuz de la Opera, de ce îi zice Opera nu ştiu, că e aproape de piaţă şi de biserică, dar de operă nu. Mă aşez pe o bancă la umbră să mai citesc un pic din aventurile fetei nesăbuite a lui Llosa. It ain’t Jardin du Luxembourg, dar parcul e drăguţ totuşi, plin de trandafiri înfloriţi, iar băncile sunt noi. Încă un pic şi o să se termine şi noul sediu al primăriei, pe care eu mi-l amintesc ca work in progress de cel puţin zece ani. Poate cinşpe.

Merg să îmi iau îngheţată, fistic cu fructe de pădure. Iniţial mă ademenise fisticul dar cum uneori se întâmplă că nu prima tentaţie e cea corectă, îmi dau repede seama că de fapt fructele de pădure sunt cele rupte din rai. Mai rătăcesc un pic, fac câteva poze, nu-mi vine să plec. E cald, lumea vorbeşte la mobil, se grăbeşte spre casă, fac clar notă discordantă, eu vorbind la aparatul foto. Iau autobuzul două staţii şi ajung acasă, unde pe masă mă aşteaptă posterul de la Paris, curios încotro plecăm mai departe, un teanc de albume cu poze vechi, sticla de apă, vreo trei încărcătoare de pe la tot felul de telefoane şi alte mărunţişuri care se cer organizate, dar cine să le organizez, căci eu, uite, scriu.

Între timp am aflat, întâmplător, (deşi persist în părerea că nimic nu e întâmplător), că la mall există o terasă de unde pot fi obţinute panorame interesante cu Deva, aşa că îmi propun să o vizitez şi după aceea vă mai dau un semn.

Amintirile verii se pregătesc să se liniştească, să se aşeze, însă concluzia ar fi că e bine să treci din când în când prin locurile de pe planetă unde te simţi acasă.

Vara voastră cum a fost?

Castelul Mocioni din Bulci, Arad

Aş da aproape orice să pot pătrunde în gândurile vechiului castel.

Aş vrea să ştiu ce ar spune el dacă i s-ar pune în faţă o oglindă în care să-şi vadă chipul resemnat, blazonul cojit, terasa spartă.

Faţada lui crăpată şi portocalie pare mai înţeleaptă decât mine. Încearcă să îmi spună să nu mă necăjesc prea tare, aşa cum par să nu se necăjească nici oamenii din jur. Să îmi văd de ale mele, necopleşită de nostalgie, neanimată de cine ştie ce speranţe deşarte că vechiului adăpost boieresc i s-ar mai putea întâmpla ceva bun.

Eu nu i-am cunoscut pe boieri decât din poveşti.

Iar pe el, castelul, l-am întâlnit când era deja spital de boli de plămâni, când oameni necăjiţi şi de multe ori foarte singuri veneau pe înserat la poarta casei noastre că să cumpere o sticlă de lapte proaspăt, cald, abia desprins cu dexteritate din rezervorul lui natural.

L-am cunoscut aşadar undeva la mijloc, între glorie şi decădere.

Nu, nu te întrista, mi-au şoptit, rugători, pereţii, rupând tăcerea complice întrupată între dorul meu, alinat de vederea lor, şi coaja lor spălăcită, uşurată acum de povara obligativităţii de a mai rezista cumva în faţa ploilor, a soarelui şi a nepăsării. Acum, spuseră pereţii, dacă ţi-ai lipit fruntea şi palma de noi, ne-am liniştit. Linişteşte-te şi tu.

Dacă ar mai veni cineva să ne privească iar cu atâta drag, eu poate aş mai rezista câţiva ani, îşi făcu curaj să spună uşa de la intrarea din partea dreaptă, uşa dinspre biserică. Uşa vorbea foarte, foarte rar, e o minune să o stârneşti să vorbească. N-aş fi avut cum să înţeleg valoarea mărturisirii ei, dacă cei doi stâlpi de susţinere ai unei foste bănci de pe alee, încântaţi că m-am oprit să le fac o poză, nu mi-ar fi spus câte ceva despre caracterul complicat şi secretos al uşii. Nu e o uşă ca toate uşile, nu, nu, e mult mai mult decât pare, ştie atât de multe poveşti…

N-am putut să stau mult la castel dar am avut în faţa lui fervoarea simţită în Greenwich Village-ul newyork-ez sau la primul turn al podului Golden Gate. A fost vorba din nou de sentimentul acela că acum ce ne facem?, cum să mai plec?, şi de certitudinea că, plecând, totuşi, cumva, iau locul cu mine şi rămân, în acelaţi timp, acolo.

Să înţeleagă cine ce o vrea, mai mult nu înţeleg nici eu.

Bulci este un sat foarte mic, foarte izolat, foarte părăsit. Probabil că tocmai izolarea lui, cea care altădată îi asigura un statut privilegiat, exclusivist, de refugiu ales, îi provoacă acum o părăginire căreia numai câţiva bătrâni uitaţi de vremuri, câţiva temerari oarecum romantici şi câţiva beţivi se mai încăpăţânează să-i mai ţină piept.

La Bulci se ajunge greu, din ce în ce mai greu. De la halta Vărădia se poate veni pe o cărare de doi kilometri, a cărei stare eu parcă n-aş risca să mi-o imaginez acum. Apoi se trece Mureşul cu barca. Pe şosea trebuie să părăseşti drumul naţional între Deva şi Arad chiar în dreptul parcului regal de la Săvârşin, să mergi vreo 15 km pe un drum judeţean şi pe urmă să mai înfrunţi 4 km de cale circulabilă neasfaltată.

Castelul a fost construit în prima jumătate a secolului XIX de către un baron cu nume complicat, Fechtig – Fechtenberg. În 1858 construcţia a fost cumpărată de către Antoniu Mocioni de Foen, a cărui familie deţinea un număr mare de reşedinţe. De-a lungul timpului, castelul a fost vizitat de personalităţi de primă mână,  Andrei Şaguna, Franz Liszt, Carol I, Regele Mihai.

Invidiez terasa în pătrăţele albe şi negre, pentru că le-a ascultat, la ceas tihnit de seară, conversaţiile. Pentru că poate le-a auzit câteva secrete. Pentru că a surprins cu siguranţă câteva schimburi de priviri. Pentru că a cunoscut gloria.

Cu asta m-a şi convins să plec mai liniştită. Da, am cunoscut gloria, mi-a spus fără înfumurare dar şi fără modestii inutile terasa. Şi vă jur că mai păstra ceva din aerul de altădată. Refuzase să se predea. Chiar dacă buruienile care o străbăteau dintre dalele pocnite se băteau pe burtă cu impresia falsă că au cucerit-o, au distrus-o, au anulat-o, mi-am dat seama că victoria lor nu era totală, nu era victorie.

Poate află şi dă pe acolo vreun producător de la Hollywood, fericit că nu trebuie să bage milioane de dolari într-un decor care să aducă a destinaţie a unei călătorii în timp, destinaţie cu cărămizi care cad, cu scrijelituri născute din capriciul elementelor naturii, cu porţi scârţâinde şi buruieni crescute cât casa. E suficient doar să vină, să instaleze luminile, să umble cu băgare de seamă şi strige action.

Restul o să îl facă actorii şi atmosfera de alt tărâm de la castelui din Bulci.

Am să revin şi cu câteva poze.

Despre dreptul la respect

Zbang, zbang, zbang, uite aşa o să mă lovească pietrele părerilor voastre, pentru că stau departe şi dau directive fanteziste pentru România. Şi totuşi, zestrea cea mai importantă cu care o să revin din America, este (în afară de cîteva cărţi la mâna a doua şi câteva bulendre al căror volum deja l-am înjumătăţit) convingerea că numai din noi, la nivel individual, se pot produce anumite schimbări în bine. Căci mai marii noştri, aleşi sau pomeniţi, nici ei nu ştiu cum, în hamurile de la capul naţiei, nu pot să vină şi să îi dea cu jordiţa la fund fiecărui funcţionar care ne bruschează de dincolo de ghişeu, aşa cum nu pot să tragă de mânecă fiecare individ care confundă caldarâmul cu coşul de gunoi sau fiecare proprietar de câine care nu-şi adună (pardon) rahaţii aferenţi.

Nu cred că în Austria sau Elveţia (sau America), omul e, intrinsec, mai bun. E mai educat la nivel civic, nu contest, însă, în majoritatea cazurilor, se manifestă civilizat pentru că, dacă nu ar face-o, s-ar expune unei ruşini de nedus în spate, în faţa celorlalţi. Dacă un funcţionar ar zbiera, ar fi imediat chemat şeful lui sau ar fi reclamat acolo unde trebuie. Dar noi ne-am obişnuit, pur şi simplu, să fim abuzaţi, poate ni se trage şi din minunata educaţie în care eram puşi să stăm în clasă cu mâinile la spate. Nu să ne exprimăm, nu să luăm atitudine, ci să stăm cu mâinile la spate, ca nişte idioţi.

Iar azi luăm, aş putea să spun în gură, tot felul de bobârnace scârboase pe la tot felul de ghişee şi gherete împuţite (eh, până acum aţi sesizat doar doamna din mine, acum vă rog să daţi bineţe şi pasionalei fără frâu). Noi, o grămadă de oameni deştepţi şi cu bun simţ, permitem să fim făcuţi de doi bani, pentru că diverse exemplare, aciuate pe la diverse geamlâcuri, trăiesc cu iluzia că e firesc să ne târâm în genunchi spre a primi binecuvântarea ghişeistică a pătrăţicii lor de univers.

Oare nu le spune cineva şi acestor funduri nederanjate intelectual de la ultima lucrare de control la biologie, că vremurile s-au schimbat, fraţilor!! Chiar dacă în ADN-ul lor schijele mentalităţilor comuniste sunt înşurubate cu încăpăţânarea veciei, tot nu se poate să ne lăsăm în aşa hal călcaţi în picioare.

Ne temem de un vameş, că ne confiscă bikinii din valiză, dacă nu îi dăm peşcheş. Ne temem de poliţist, că ne ia puncte, dacă nu băgăm ceva la înaintare. Ne temem de ţăranul cu burtă înscăunat paşă peste biroul documente de călătorie. Ne temem de domnişoara care ne face check-in la aeroport şi nu ne găseste în listă, dar asta nu e nimic, se mai întâmplă, însă nu înţeleg de ce zbiară la noi. Domnişoară, uite care-i treaba, eu vorbesc frumos cu domnia ta, vorbeşte şi dumneata frumos cu domnia mea. Că, dacă nu, îmi fac un site dedicat măgăriilor, şi vă public pe toţi acolo, sistemtizat, pe categorii. Chiar dacă nu vă vindecaţi, (nu sunt nici eu chiar idealista care par) şi chiar dacă nu se schimbă nimic sau se schimbă foarte puţin, măcar am luat atitudine, publicând împrejurările în care am fost tratată prost, fără să am nicio vină.

Căci suntem supăraţi pe nesimţire, nu-i aşa? Suntem mulţi, şi nu suntem proşti, suntem numai, oarecum, resemnaţi, că e problemă de sistem şi, se ştie, mai uşor împingi un elefant cu un pai, decât să scrijeleşti o brumă de ameliorare pe metehnele sistemului. Mai mult, suntem cumva (făcuţi să devenim) complici, colaborăm (inclusiv) fără voia noastră la mersul, aproape nederanjat, al lucrurilor înainte. Zdranga, zdranga, uite aşa ducem comunismul înainte, cu noi. Pentru că, deşi putem mărşălui, când ne vine cheful sau ne arde buza, în diverse pieţe publice pentru n revendicări, în oasele noastre se întinde, dulce şi leneşă, acceptarea lipsei de respect în interacţiunile cu tot felul de autorităţi, care, teoretic, ne servesc şi ne reprezintă.

Însă dacă noi nu luăm cumva un pui de iniţiativă, atunci cine?