Budapesta wishfully reloaded

 „Am sperat atat de mult ca ai sa intri”, imi spune proprietarul cafenelei, in franceza, in timp ce stau langa mica masa cu aburi, cercetand cu privirea sarmalele, ratatouille-ul, taiteii si alte oferte asortate.

„Oh, de ce spui asta?”, il intreb. Ciudat, omul acesta pare sa ma cunoasca.

„Pentru ca duci cu tine o carte”, imi spune, ceea ce e adevarat – un roman captivant scris de Gyula Krudy. „Suntem spirite inrudite”, mai zice el.

„Citesti mult?”, il intreb.

„O gramada”, imi raspunde. „Esti american?”

„Da.”

„John Updike. Am citit tot ce a scris. Imi plac scriitorii vostri americani. Fitzgerald, Capote! Eu am fost, de fapt, biolog la universitate, cercetator in citologia plantelor. Si acum… am cafeneaua asta!”

„Mancarea ta e delicioasa”, ii spun adevarul. Asezat la masa, mananc o portie de sarmale acoperite cu smantana fina. „Dar de ce nu mai predai la universitate?”

„Ah, ah…! Asta a fost cu mult timp in urma. Stii cate ceva din istoria noastra, ma gandesc… ?”

Imi imaginez un frecus cu autoritatile partidului, in urma cu multe decade. Totusi, noul meu prieten e in mod clar un stoic, si pare impacat cu sine insusi.

***

M-am intors la fragmentul acesta din articolul despre Budapesta, scris de Dan Hofstadter pentru numarul de ianuarie al revistei Conde Nast Traveler, cam in jur de o suta de ori. Ma simt in el … acasa, intr-un loc pe care l-am cautat si l-am gasit printr-o fericita si rara  intamplare. Are de toate: doi oameni indragostiti de citit, unul dintre ei si scrie, celalalt tine o cafenea, unul e un un vestic din categoria celor curiosi si deschisi, celalalt e un estic trecut prin destule, atmosfera e calda, si, cu siguranta, dincolo de dialogul lor se asterne o strada mica din Budapesta, cu case frumoase si ingrijite, cu copaci batrani, cu garduri de fier forjat, o strada care da in alta strada, la fel de pitoreasca. Dincolo de toate e orasul, cand lenevit pe Dunare, cand plin de energie, infrumusetat de poduri si insufletit de oameni cu pasul vioi.

Mi-am amintit apoi ca Deva e exact la jumatatea distantei dintre Budapesta si Bucuresti.  

Senzatiile mele din tara vecina dateaza de dinaintea erei blogului, am scuturat ceva praf de pe ele, deci va dau o pauza sa puteti stranuta in liniste. Am dezgropat numai impresiile majore, asa cum s-au format ele inainte de emigrarea americana, cand nu dadeam chiar atat de multe parale pe cladirile istorice sau pe casele vopsite in culori vii, caci faceau parte din peisaj.  

Indexul senzatiilor tari (de atunci) contine:

• gasirea intrarii in oras, dupa ce soferul microbuzului s-a incurcat de mai multe ori in iesirile de pe autostrada
• cascatul urechilor la numele de strazi soptite de fericitii care mai fusesera acolo
• faptul ca, desi imi gasisem deja o prietena cu care sa stau in camera (de fapt, doua), am fost cazati fiecare in propria sa incapere
• remarca liderului de grup cum ca organizarea actiunii la Budapesta iesea mai ieftin decat punerea ei la cale la Timisoara
• diversitatea felurilor de mancare la cina
• prefacatoria mea ca pe unele le mai gustasem si alta data
• niste amanunte despre fundraising, pe care doar nu credeti ca o sa incep sa vi le insir acum
• fuga la autobuz, seara, dupa terminarea cursurilor, pentru a ne plimba si a manca in oras, de fiecare data la alt restaurant
• Dunarea vazuta din tramvai
• o pizza mare cat tablia unei mese pentru patru persoane
• pozele in care toti aveam beteala rosie la gat
• promisiunea ca vom tine legatura, onorata vremelnic cu cate un e-mail
• plimbarile prin centru, pe strazile frumoase, ascunse sub promisiunile noptii si frica mea ca, de data asta, chiar ne-am pierdut
• atmosfera de abundenta a magazinelor
• violonistul de langa o biserica si poza tremurata facuta cu el

In articolul din revista mai sunt doua lucruri care m-au atins. Primul e remarcarea faptului ca, inainte de a taia painea proaspat scoasa din cuptor, femeile locului fac pe coaja, cu cutitul, semnul crucii, exact cum facea bunica. Al doilea se refera la originea specialitatii de brutarie – patiserie cunoscuta sub numele de „langos”: in vreme ce puteam sa bag mana in uleiul incins ca e o inventie pur maghiara, aud din revista ca s-ar trage, de fapt, de la painile necrescute ale ocupatorilor turci.

Budapesta. Surprize, spectacol, frumusete. Dar, mai ales, jindul de a revedea totul cu ochii de acum. Pe unde imi recomandati sa trec, neaparat, data viitoare?