San Francisco’s Cable Cars

Să mai detaliem puţin, cât e fierul fierbinte.

Simpla vedere a vagoanelor de cable cars este în măsură să te arunce într-o bună dispoziţie molipsitoare. Însăşi felul în care vagonul întoarce la capătul liniei este un spectacol. Mai întâi îl vezi cum se apropie încet, coborând de pe deal, apoi se opreşte şi descarcă legiunea veselă de călători. Se mai odihneşte un pic, ca un om înţelept care de acum ştie că n-are niciun sens să grăbeşti prea tare lucrurile în viaţă, apoi sună din clopoţel şi vine lin spre platforma unde întoarce. În jurul platformei este mai tot timpul o coadă lungă, în formă de U, în care noii călători aşteaptă cu răbdare şi cu aparatele foto la ochi, să le vină rândul. Dacă, totuşi, coada e foarte lungă, îţi poţi permite să bagi nasul până la parfumeria de lângă, aparţinând unuia dintre cele mai cunoscute branduri din lume, unde orice vizită te trimite practic pe altă planetă, uiţi atât cine eşti, cât şi scopul şi durata vizitei. Parfumată cu ce îţi pofteşte inima, ieşi din nou în stradă şi vezi că rândul s-a făcut mai mic, deci norocul e de partea ta. Biletele pentru trei zile de mers nelimitat cu cable car-ul şi transportul în comun costă 20 de dolari. Îţi reiei locul la rând şi studiezi cable car-ul. Întotdeauna vine un singur vagon. Se apropie, intră pe platformă şi apoi doi oameni rotesc platforma cu tot cu vagon.

Apoi unul din ei schimbă macazul şi vagonul se înscrie pe linia de întoarcere. Se dă semnalul că lumea poate să urce şi pasagerii se aşează înăuntru, unde sunt geamuri, sau în partea din faţă, unde e deschis şi sunt două băncuţe de lemn aşezate spate în spate, sau mai există varianta călătoriei pe scară, adică pe treapta pe care se urcă în partea din faţă, ţinându-te de bara verticală.

Clopoţelul sună iar şi întreg ansamblul de sunete, tehnică şi culori o ia ţanţoş pe deal în sus. Imediat îţi dai seama că există staţii şi la fiecare dintre ele lumea urcă şi coboară, fără să mai existe o coadă aşa de consistentă. Dar, părerea mea e că, pentru prima dată, urcatul de la capul liniei este o chestiune de onoare şi ritual.

Dealurile sunt atât de abrupte încât de multe ori nu se vede nimic dincolo de vârful lor. Vagonul uruie şi turuie, lumea râde şi vorbeşte, de altfel eu nu îmi pot închipui cum cineva ar putea să stea ţeapăn şi sobru într-un asemenea mijloc de transport, unic în lume, să nu uităm. Vagonul urcă pe Powell Street, merge mult şi apoi face stânga în dreptul cartierului chinezsc. Fiecare viraj de genul ăsta e un alt spectacol.

Înainte de cable cars, pe străzile din San Francisco circulau vagoane trase de cai. Întreţinerea cailor era însă costisitoare şi, în plus, pantele sunt atât de abrupte încât multe din ele nu puteau fi urcate sau, chiar dacă era posibil, caii depuneau cu siguranţă armele după numai câţiva ani. Mai exista, desigur, şi problema îngrăşămintelor naturale care se trezeau să se iţească pe parcurs. Toate dificultăţile au fost înlăturate prin punerea în funcţiune a unui sistem de cabluri subterane care se mişcă în continuu şi care trag vagoanele. Cable car-ul nu are motor. Pentru ca vagonul să pornească, cel care îl operează îl conectează la cablul subteran care de acum îl deplasează. Pentru a opri, îl deconectează de la cablu şi aplică pe roţi un mecanism puternic de frânare. Cling, cling, pornim mai departe.

Într-o zi obişnuită, în sistem operează cam 25 – 26 de vagoane. Există în total trei trasee, din care două au o mare parte în comun. Linia Powell – Hyde merge până la Fisherman Wharf, un complex de pier-uri sau promontorii care se desfăşoară de-a lungul tărmului golfului, iar linia Powell –Mason merge la North Beach, unde acum ne vom opri să îmi trag două palme, pentru că n-am ajuns acolo.

La Mason Street, acolo unde se află motoarele imense şi roţile care pun în mişcare cablurile de sub pământ, totul e amenajat sub formă de muzeu, adică mecanismul e perfect vizibil, în buna tradiţie americană de a amesteca utilul cu educaţionalul.

Să ne ţinem bine de bare, căci pe traseul ăsta monotonia a fost pe deplin eradicată, totul urcă sau coboară şi ar fi păcat să o facă fără noi. Mai facem o poză din mers la Lombard Street şi, cling!, cling!, ne întâlnim din nou curând!