Între zboruri

După 36 de ani şi-o vară, pot să semnelez cu satisfacţie că am adăugat încă  o certitudine în buchetul vieţii: fericirea există şi se manifestă când pornesc la drum. Eu, speranţele, dezamăgirile, nevrozele şi capacitatea mea monumentală de a mă prosti pe mine însumi am ajuns toate, cu bine, la Deva. După nouă ore de zbor transatlantic, cinci ore de măsurat cu interes aeroportul din Munchen, un zbor glumeţ de o oră peste reliefurile cu bătaie spre Europa de Est şi trei ore rutiere pe şoselele patriei, am debarcat cu căţel, purcel, copil şi valize tocmai la destinaţie.

Poate nu întâmplător călătoresc veşnic pe ultimul rând de scaune din avion, căci mă hotărăsc mai mereu în ultimul moment, so much for that good, reasonable, intellingent planning, dar când în sfârşit purced, n-am văzut cu ochiul liber cetăţean mai plin de elan. Am lăsat în urmă vipia de Chicago ca să pot savura temperaturile de cuptor din Deva, iar în cască mi se comunică realitatea că vara trecută a fost mult mai suportabilă, din punct de vedere meteorologic şi hidrologic vorbind.

Primul zbor a fost interesant, am flămânzit bine, dar nu m-am necăjit din asta, mă aşteptam să fie aşa. La un moment dat, cum stăteam eu pe legendarul ultim rând din avion, mi-a ajuns la nas miros de material comestibil, drept pentru care m-am întors cu busola spre bucătărie şi am adulmecat zările. Exact în acelaşi timp, stewardesa adulmeca şi ea, şi în hârâitul motoarelor mi-a transmis că smells good, am aprobat din toată inima şi am fost la două sutimi de gând să o întreb ce are în oale, că nu mai pot. Pentru că am tăcut, filosoafă am rămas, căci ea dorea de fapt să ştie cu ce parfum m-am învăluit când am blocat baia aeronavei pentru cinci minute.    I-am spus de care Chanel era vorba, după care, mulţumită, a anunţat la megafon, să audă toţi transatlanticii, că ori optăm pentru vită, ori pentru ravioli vegetarieni, ori pentru moartea prin inaniţie. Am mâncat deci beef şi un pic de smalţ de conservă şi am purces să aştept cu interes următoarele şase ore de zbor. Pilotul ne-a anunţat că pe partea stângă putem vedea Niagara şi am rămas cu neîmplinirea că n-am văzut-o de la 10.000 de metri, căci până m-am repezit eu la geamlâcul din coada avionului, intrasem deja într-o turbulenţă şi vocea sexi a căpitanului ne-a ordonat să ne lipim de scaune, cu centura pusă. Nema Niagara, deci, poate recidivăm la sol.

Şi au mers ei cale lungă să le-ajungă, căci din poveste mult mai este şi poate găsesc  un secretar care bate repede, să nu vă ţin prea mult în aşteptări. Tot am să scriu eu cartea aia de călătorii odată, când o să mă enervez suficient.