2011 reloaded

Poate Cotabita are totusi dreptate si am stele in palma mea.

Si nimeni nu-mi poate sterge destinul din ea.

Imi place mult cantecul formatiei VH2, imi da incredere.

Si e bine ca e asa, pentru ca unde incredere nu e, nimic nu e.  

A venit timpul din an cand la televizor si in noi ruleaza retrospective de toate felurile, se fac liste cu promisiuni pe care nu le vom respecta si cu promisiuni pe care poate vom incerca sa le respectam, desi lucrurile nu o sa iasa intotdeauna cum scrie in prospect.

Ma gandeam sa ne asezam virtual la o masa rotunda si incapatoare, din lemn de culoare inchisa, intr-o cofetarie ticsita cu aratari dulci si arome irezistibile, si sa depanam impreuna cateva ganduri despre 2011. Eu aleg o tarta cu zmeura si incep sa scriu. Voi puteti alege ce vreti, ca avem de unde, si puteti lasa langa farfurii bilete cu ganduri despre anul care a trecut. Ce-a fost frumos, ce ramane de fapt in memorie dupa un an intreg scurs prin noi?

In ianuarie am observat cu uimire ca am implinit 36 de primaveri si nimic din peisaj nu seamana cu vreo proiectie suflata dinspre 1975 spre 2011.

Februarie – deprimanta luna, nici macar Valentine Day-ul implantat cultural in neuronii tot mai multor natiuni n-a schimbat ceva esential.

Martie – interesant ca nu-mi amintesc mai nimic din martie, in afara de frig, frig, frig, frig, frig si de la capat.

Aprilie – luna in care am descins complet inocenta la San Francisco. De fapt vroiam sa merg iar la New York, ca nu mai fusesem de doi ani si aveam eu ideea asta cu nuanta de obsesie ca impresionistii de la Metropolitan sunt curiosi sa-mi mai vada inca o data figura. Cu mare scandal am luat bilete de avion pentru San Francisco si de atunci nu m-am mai intors niciodata complet inapoi. Cine poate avansa o explicatie logica a faptului ca sunt asa de fericita intr-un clanking cable car, ca pot privi ore in sir la Golden Gate Bridge fara sa ma plictisesc sau ca ma inunda o veselie suspecta cand urc intr-un tramvai istoric de pe linia F-Market Street, cine poate avansa deci o explicatie logica este rugat sa lase un semn scrijelit cu briceagul pe coaja unui copac, sa intelegem si noi mecanismul motivational.

Mai – luna in care am aiurat ca aud pasarile, dar nu erau decat crengile goale din Chicago, plictisite de ger.

Iunie – luna in care am agonizat cand sa plec in Romania si cat sa stau.

Iulie – luna in care am plecat in Romania si mi-am vazut parintii dupa doi ani. La finalul lui iulie am aterizat pentru prima oara la Paris cu gand sa petrec doua saptamani acolo, dupa un zbor de doua ore si jumatate care mi s-a parut mai lung decat unul de noua ore, tocmai pentru ca imi setasem mintea ca e scurt, deci nu am avut deloc rabdare (cand trec Oceanul imi zic ca voi petrece 24 de ore in avion, deci noua sau zece sau unspe ore nu par asa de multe. Arta de a te prosti pe tine insuti e vitala pentru un trai fericit. Numai dupa ce te rezolvi pe tine poti incepe sa ii manipulezi pe ceilalti). Prima seara la Paris a fost epocala, dar nu sunt pregatita psihic sa o povestesc, prietenii stiu de ce. M-a uimit profund apoi faptul ca am fost capabila sa colind linistita, fara sa intru in transa ca de obicei. Cea mai puternica impresie a fost cat de afectuoase sunt cuplurile in cafenele, oamenii aceia chiar traiesc, nu se prefac cu arta in fiecare zi. Poate le spune cineva si americanilor ca exista placeri mai mari pe lume decat sa fii perpetuu politically correct. 

Cea mai iubita imagine din Paris mi-e deocamdata alaturarea lui Danse a la ville si Danse a la campagne de Renoir, cele doua cupluri de dansatori in marime naturala care pot fi vazute la Musee D’Orsay. M-am uitat pana mi-a venit ameteala, am facut o poza si am plecat sa savurez o bagheta si o cola pe o banca langa Luvru. Dar sa nu ma intind cu Parisul, ca ramanem in iulie.

August – luna in care am revenit pentru a doua oara la Deva si am simtit o combinatie interesanta intre dorinta de a ramane si nelinistea de a pleca iar.

Septembrie – luna in care m-am intors la Chicago si am aflat ca toate conturile pe care le ingrijisem cu mare atentie vreme de cativa ani m-au inselat cu alt contabil. Venisem incarcata de impresii si gata sa impart totul cu ele, insa mi-au dat de inteles ca nu le intereseaza nimic din ce depaseste granitele suburbiei si ca as face bine sa imi caut alta locatie pe care sa o inund cu entuziasm.

Octombrie – luna in care n-am acceptat cele de mai sus. Spre final insa chiar am inceput sa caut altceva. Tot in octombrie am fost la concertul lui Goran Bregovic la Chicago Symphony Orchestra Hall si mi s-a confirmat ce banuiam inca de la inceputul lui martie, si anume ca n-am succombat de tot in fata rutinei existentiale, ca mai am chef de viata si descoperiri, si ca de fapt ma aflu intr-o tranzitie spre nu se stie exact ce, o tranzitie care se respecta si care, in consecinta, poate sa lase loc pentru surprize placute.

Noiembrie – luna in care trebuia sa ma pregatesc de retrospectiva si nu stiam ce sa spun.

Decembrie – luna in care Jingle Bells si americanul scoate din garaj luminitele de la capatul tunelului de trecere spre bucatarie si decoreaza cat mai bogat peluza, spre incantarea copiilor, a soferilor si a cui se mai nimereste in zona. Eu personal anul acesta n-am picat chiar atat de tare sub puterea nici unei magii dar pentru la anul mi-am propus sa invat sa cred iar.

Amintirile cele mai frumoase din 2011 sunt locurile pe care le-am vazut, oamenii pe care i-am intalnit si cu ale caror ganduri m-am descoperit de multe ori intr-o armonie aproape totala, cartile bune pe care nu m-am putut abtine sa le cumpar, randurile pe care le-am scris si caldura pe care am simtit-o in raspunsuri.

Va doresc capacitatea de a imagina un 2012 superb si puterea de a trai la inaltimea imaginatiei.

(Sa nu uitati de biletele cu impresii despre 2011, e perfect daca le lasati impaturite langa farfurie.)