San Francisco – Povesti de Ianuarie

Motto:

… And someone there had told him that  San Francisco was the most European city, the most Italian city, the most polyglot city, the most bohemian city in America, except for Greenwich Village…. And anyway, being a red wine addict, he was attracted by the rumor of San Francisco as the center of the only real wine-region in the United States. „All those dagos”, someone had told him, „they’re not going anywhere where you can’t grow wine.” That was enough for him, and to hell with the rest of wineless America…    Lawrence Ferlinghetti,  „The Poetic City That Was”

Filbert Street

Episodul 1

Fly Me to California

Cand spun ca merg undeva „singura” inseamna ca alaturi de mine marsaluiesc in ritm alert curiozitatea, imaginatia, emotiile, pofta de explorare si dramul de nebunie fara de care nici unul dintre noi n-am fi ce suntem. Aratarea aia slaba care gafaie la un sfert de kilometru in spatele echipei este ratiunea. Am plecat asadar „singura” in vizita la San Francisco. Destul de linistit aeroportul la 7 dimineata, parca mai linistit decat in alte dati. Chiar si coada de la security pare mai mica. Ma incadrez pe un rand si ma razgandesc, mi se pare ca randul merge drept spre body scanner, dispozitivul pentru care O’Hare e unul dintre trend-setteri. O sterg in alt rand, imi pun efectele personale in cutii de plastic si arunc o privire filosofala spre businessman-ii in sosete si doamnele despuiate de demnitatea coapta acasa, caci orice muritor descaltat isi pierde jumatate plus unu din prestanta initiala. Ideea e ca tot la body scanner ajung, e prima data ca mi se intampla. Ma rastingnesc corespunzator si astept sa imi vizualizeze frumusetea interioara. Alternativa ar fi fost sa refuz si sa trec la o sesiune de pat down, adica o asigurare manuala oficiala ca nu duc obiecte contondente prin cine stie ce detaliu al trupului. N-am niciun chef sa ma pipaie nimeni, deci ma scaneaza la foc automat si, pentru ca, virgula, corespund, mi se da drumul spre poarta de imbarcare.

Ma tot duc si ma opresc numai unde scrie impreuna: United Airlines si San Francisco. Ma asez strategic si studiez pasagerii, ia sa vedem noi cine lasa in dimineata asta in urma Chicago si e de acord cu ideea sa plece in California? Quite a lot of people, printre care si o tanti cu gusa si un roman cu o ea si un el pe o coperta cu arabescuri, apoi un domn cu un aer general de Bill Gates (pantaloni bej, camasa albastruie), mai peste doua randuri de scaune un alt coleg de zbor aduce bine cu Steve Jobs cum l-am vazut pe coperta revistei Forbes. Vad un hippie brunet cu parul mai lung decat al meu, pe urma un indian, deci eu zic ca suntem combinati intr-un mix potrivit cu destinatia. Eu intru la capitolul artisti, daca nu pentru alt motiv atunci macar pentru ca imi umplu sticla de plastic cu apa de la cismea.

Langa mine se opreste din fuga o fata desfigurata de fericire, e vorba de fericirea aia speciala pe care ti-o poate procura numai un avion care intarzie, cand, dupa un maraton pe viata si pe moarte, prinzi totusi legatura mai departe. You guys are all going to San Francisco??, intreaba ea. You bet ca acolo mergem, eu una, cel putin, nu am nici cea mai mica intentie sa merg altundeva.

Trec peste discriminarea cuprinsa in americanul guys, chiar si dupa opt ani de pamant al fagaduintei inca mi se pare ca guys se adreseaza numai baietilor, nu si fetelor.

Anyway, ne urcam in avion si nu mai e timp de cugetari la sol. Mi-am rezervat din vreme locul de la geam pe ultimul rand din dreapta. Langa mine e o fata cu tenta hippie, vad ca tot zborul a stat cu o pagina de curs in fata si s-a uitat la unicul film cu care United ne-a cinstit pe monitoare. N-as fi crezul ca mai vrea cineva locurile de pe ultimul rand, dar uite ca ambele din stanga mea sunt ocupate. Ma ridic la cer inca inainte de a porni avionul si stiu ca de acum ma impart in doua: o jumatate extatica si o jumatate rationala, a doua incercand din greu sa o tina in frau pe prima.

Plecam relativ repede si ma ghemuiesc sa savurez placerea intelectuala indusa de energia motoarelor ambalate, mai puternice decat gravitatia, rutina, ezitarea si lipsa de speranta care au tendinta neplacuta de a se manifesta la sol. In trei minute suntem deasupra norilor.

Stand eu asa si uitandu-ma ba in directia generala a pamantului, ba in directia scaunelor cam decrepite din aeronava, ma surprind gandindu-ma cum ar fi sa scap intr-o zi pe vreo Singapore Airlines sau Emirates, locuri unde inteleg ca inca se calatoreste cu stil si gusto chiar si la clasa „la gramada”.

Pana atunci e bine si aici, in scaunul asta albastru de la geam, asteptand sa se desfasoare sub mine trei sferturi din latimea Americii si la capatul ei sa regasesc locurile care imi plac. Consum suc gratuit de mere, apa si un lichid de frana despre care circula un zvon oficial ca ar fi cafea. Sper sincer sa fie si cafea in cafea, ca azi noapte am dormit numai trei ore si am fapte importante de comis la San Francisco. Primul obiectiv pe care mi l-am pus in mintea infierbantata este Mission Dolores, cea mai veche cladire din oras, ridicata in 1776, deci cu 199 de ani inainte de a ma intampla si eu. Toate asezarile californiene au inceput cu un fort (pentru armata) si cu o misiune (pentru preoti).

Intre timp printre randuri a sosit miros de mancare pe bani si un pasager ii comunica stewardesei ca el nu cumpara sendvis, pentru e „cheap”. Omul e „cheap” adica, nu sendvisul, si nu e de acord sa plateasca pentru mancarea din avion. Intamplarea face ca stewardesa sa imi placa si dupa ce ii da raspunsul imi place si mai mult. Nu cred ca e politically corecta dar nu conteaza. „I am cheap too, but I live like I am rich” zice ea. Suntem in epoca in care pasagerii se dueleaza cu personalul de bord in declaratii ironice, astea sunt timpuri moderne, am aruncat la bazin amabilitatea exagerata, cel putin pe liniile interne americane. Nu ne-a deslusit insa tehnicalitatile prin care, cheap fiind, reuseste sa traiasca rich, chiar m-ar fi interesat si pe mine. Desi, intr-un fel, cred ca banuiesc cum face, ca si eu fac pe alocuri la fel.

In timpul acestor fenomene am lasat in urma mii de kilometri de pustietati si, desi nu am ceas si telefonul e inchis, eu zic ca ar cam trebui sa ne apropiem de California. Zburam intr-un cer de lapte, so much so pentru viziunile mele albastre de aterizare deasupra golfului. Aripa dreapta se ridica puternic, deci facem la stanga, aripa stanga se ridica, deci facem la dreapta, aripa dreapta se ridica, deci facem la stanga. Capitanul ne explica. Nu poate sa aterizeze, sunt numai atatea piste si se pare ca un numar mai mare de avioane doritoare. Pe la jumatatea zborului mi-a venit sa ma ridic sa imi intreb colegii de cabina: ei de ce nu fac chef in scaun, ca mine, oare stiu unde mergem?? Ca daca nu stiu le spun eu. Oare sa le spun? Raman cu greu asezata si peste o ora ma simt absolut rusinata de intensitatea sentimentelor mele, de ce nu pot sa fiu cool and composed like everybody elsei? Inainte de aterizare ma simt rusinata a doua oara, de data asta pentru ca m-am simtit rusinata prima oara, in fond de ce sa nu am stamina sa imi asum complet senzatiile starnite de oras?

Inca un pic si scot capul pe geam de cat ma tot imping in hublou.

Aterizam, scoatem centura, pornim telefonul. Nu ma grabesc. Extrapolez intelepciunea lui Moromete, citez din memoria de lunga durata: lasa ma’ Nila, ca nu pleaca ei Bucurestii… Lasa mai Amalia ca nu pleaca ea Mission Dolores, tot acolo o gasesti, numai sa coboare oamenii astia, ca asa e cand stai pe ultimul rand…

Sub aparenta inselatoare a unei turiste normale la cap si la inima, tasnesc pe poarta 81 a terminalului 3 si aproape ca ajung la capatul culoarului, de unde ma intorc sa observ mai bine aparatele electronice vechi expuse in lungul benzii care te deplaseaza chiar daca nu dai din picioare. Vad un televizor identic cu unul din ale mele, e drept ca nu l-am mai deschis pe asta (si nici pe altul) de mult, dar nici nu l-am aruncat. Ma uit cat ma uit si plec iar spre iesire. De data asta ajung la capatul culoarului, urc, iau trenul si, batand din picior, ma indrept spre oras.