Duminica in San Francisco. Impresii Egoiste

„Si cum a fost prima data cand ai condus in San Francisco?” ma intreaba fetita fetei mele. Anul este 2042 si discutam relaxat, ca de la bunica globala la nepoata care merge in excursii pe luna.

„Am scris in carte cum a fost”, ii spun.

„Stiu dar vreau sa imi povestesti tu”, nu se lasa ea. Zambesc si ma recunosc in potentialul ei de ascultare, in atentie si intr-o gramada de alte calitati.

Repet pentru ea povestea, sustinuta energetic de cafeaua pe care n-am schimbat-o in 30 de ani.

Era 19 august 2012, ora 5 dimineata. Dupa ce m-am trezit si n-am mai reusit sa adorm, am aruncat la o parte plapuma, am executat un rond de mentenanta preventiva, am baut cafeaua, am apucat un ceva frugal de mancare si la 6 porneam masina, radioul si aventura. Plec pentru prima data singura la San Francisco. Cu masina. Mirosul rece si aromat al diminetii, urmat de sentimentul ca sunt stapana soselelor, imi dau un avant irezistibil. Nimic nu se compara cu farmecul unei zile pe care o vezi cum se naste. Apuc pe un drum care merge printre dealuri, nimic industrial sau suparator, numai curbe destul de line si intimitati rutiere pe care deja le-am vizualizat pe GPS.

La radio se discuta despre The Moral Molecule, o carte a unui domn care aud ca este supranumit Dr. Love, un om de stiinta care exploreaza ce ii face pe oameni buni sau rai. Inca un motiv pentru care a meritat sa ma trezesc devreme. Farmecul plecarilor de dimineata, odata descoperit, probabil ca va fi pus in aplicare si cu alte ocazii.

Drumul, care urca pe peninsula si urmareste in linii mari conturul oceanului, este traversat de portiuni cu ceata. Dupa o asemenea portiune urmeaza una din cele mai frumoase combinatii pe care mi-a fost dat sa le vad pe vreun cer: pe partea stanga, in mijlocul cetii, spre varful dealurilor, se formeaza insule de lumina in care soarele inunda cativa aburi trecatori. Imi vine sa opresc, sa abandonez masina si sa raman cu ochii lipiti nesatui de zare. Acesta a fost un caz in care ratiunea a invins si am ramas la volan, dar cazurile astea sunt rare.

Am continuat drumul, am stat pe benzile potrivite si nu a durat prea mult pana au inceput sa apara semnele orasului. Cladiri colorate, tramvaie, verdeata, sentimentul ca esti undeva, in opozitie cu senzatia ca ai putea fi oriunde. Un domn insista muzical la radio: You are not alone, I’m gonna make this place your home. Cred ca si el se trezise devreme. Mi-am vazut cuminte de drum pe 19 Avenue, si n-am facut nicio manevra gresita pana in sfarsit am facut una si am trimis GPS-ul in fiorii recalcularii. Din fericire insa m-am intersectat chiar cu strada pe care trebuia sa ajung si m-am repus pe traseul bun cu o eleganta care sper sa fie retinuta in analele istoriei sentimentale si rutiere.

Pilotand pe Geary Boulevard, din avenue in avenue am ajuns la numarul 34 unde, cu o dreapta inspirata si inca vreo cateva invartiri de roti am parcat langa cel mai frumos muzeu din San Francisco, construit dupa model frantuzesc si asezat pe varful unui deal, cu vedere la ocean. Jucatorii de golf erau deja la datorie (la ce ora pun ceasul sa sune?) si executau deja miscarile lor misterioase in atmosfera curata si parfumata a diminetii.

Am oprit, m-am imbracat, caci afara era ceva ce ar putea fi caracterizat drept frig, dar un frig aromat cu cel mai irezistibil miros de pe pamant. In prospetimea inerenta a diminetii isi impleteau semnaturile olfactive scoarta uda a copacilor, atmosfera oceanului, capriciile cetii si senzatia generala de loc ales, unde fiecare respiratie rasfata aproape decadent simturile.

Am luat-o la pas prin portiunea de padure cu vedere la ocean si in scurt timp am lasat in urma spectaculozitatea naturii ca sa o inlocuiesc cu cea a arhitecturii. Presidio este, lumeste vorbind, cartierul bogatilor din San Francisco. Al celor mai bogati. Recunosc ca am vorbit singura. Am vazut niste intrari de nici n-am mai facut poze, ca nu stiam pe care sa o pozez. Un rand de case au sufrageria la ocean, deci luati o pauza de la munca si alte activitati perturbatoare si imaginati-va pe un fotoliu, cu cartea s vinul preferat, iar cand va ridicati privirea sa meditati la semnificatiile conflictului in care e prins personajul principal, ochii va cad pe albastrul Pacificului. Nici nu stiu daca sa mai mentionez ca in clipele senine se vede si Golden Gate Bridge. Din sufragerie.

Atunci m-a sunat mama din Romania si din vocea mea i-a fost clar ca plutesc pe cararile Paradisului.

Urmatoare senzatie prinsa in buchetul vietii a fost o plimbare pe o plaja aproape pustie, unde am ascultat nu doar valurile ci si sunetul moale cu care spuma se resemna si se intorcea de unde a venit, dupa o fluturare efemera deasupra nisipului. Am urcat inapoi pe niste trepte abrupte si am mers mai departe, spre pod.

La Golden Gate Bridge am reintalnit elementul uman, dirijat in autobuze. Parca intr-un fel chiar mi se facuse dor, caci parcursesem mai bine de doua ore de solitudine. Poate trecerea a fost cam brusca dar nu ma mai plang.

M-am executat si am facut o poza cu iPadul unui cuplu italian care mi-a multumit zgomotos. Am luat un ragaz biologic si mi-am rupt din timpul meu sa fac prezenta la o coada la toaleta (sau cum sa spun) unde mi-am pus o problema la care nci azi n-am gasit raspuns acceptabil: de ce la femei era un rand perpetuu la care se astepta o jumatate de ora iar la barbati nu astepta nimeni? Ca sa nu mai spun ca niste doamne chiar au trebuit sa renunte la luxul asteptarii, ca pleca autobuzul cu turul si ramaneau pe jos, pierdute langa Golden Gate Bridge. Deci, imaginati-va, platesti pretul distractiei si nu te lasa nici sa…, intelegeti ce vreau sa spun. Mie situatia mi s-a parut demna de a fi reclamata la organismele transnationale care se ocupa cu drepturile omului.

Langa pod, un magazin nou de suveniruri si o cafenea cu numele, unde nu gaseai mai nimic, deci n-am mai pierdut vremea si, cu pas vioi, am pornit sa traversez cei doi kilometri spectaculosi de sosea suspendata deasupra intrarii in golf. Am fost curioasa cat dureaza traversarea si am masurat pe ceas 35 de minute. Dupa ce am ajuns la capatul celalat a iesit pentru cateva minute soarele si a trimis o atingere promotionala de caldura pe bluza mea de trening albastra cu inscriptia Santa Cruz. De fapt am si discutat putin amandoi.

Dintr-o data s-a auzit si limba romana, in persoana unei doamne care o instructa pe o alta cum sa o pozeze (cu iPadul) incat poza sa iasa nu stiu cum.

Am respirat adanc, am savurat victoria si placerea traversarii si m-am pregatit sa pornesc inapoi. La al doilea pilon al podului era sa dobor un ghid care explica unui grup o parte din dramele constructiei uriasei si elegantei structuri. Vorbea cu atata insufletire si in mine si-a gasit clientul ideal, deci m-am oprit zece minute si am ascultat cu lacomie. Dintre toate aspectele care ma fascineaza, cred ca pe primul loc este incapatanarea cu care Joseph Strauss a lasat in urma obstacole de toate naturile si a facut imposibilul posibil. Pe langa utilitatea indiscutabila, podul mai are si calitatea de a destepta in vizitator poetul, artistul care sta ascuns in spatele rutinei zilnice si care isi aminteste ca exista numai in fata peisajelor spectaculoase, unde nu mai poate pretinde ca toti suntem senini si uniformi.

Daca pe drumul inainte m-a manat in lupta elanul descoperirii, pe drumul inapoi m-a manat foamea. La jumatate de metru in fata mea se rasfata o bagheta frantuzeasca imaginara, conceputa dupa modelul celei pe care am mancat-o in cafeneaua muzeului in urma cu 16 luni. Cum simteam ca incep sa ma doara picioarele, cum bagheta se legana mai ademenitor. M-am mai oprit, am mai respirat, am mai admirat si dupa alte doua ore m-am instalat in cafenea, fara bagheta, dar cu o varianta high end de sandwich cald, o prajitura cu capsuni si o cafea.

Ocupata cu aprecierea finetii delicateselor, m-am trezit ca langa mine ia loc un gand ciudat, izbeste cu pumnul in masa si ma scutura de guler: fuck the poetry, it’s all about money. M-am vazut dintr-o data gata sa renunt la prostii si sa fac o gramada mare de bani, ca sa pot cumpara apoi cu ei putina poezie. Promit sa ma rusinez sapte ani de acum incolo de acest impuls necontrolat.

Dupa ce am terminat festinul am iesit pe terasa din fata muzeului, traversata cand si cand de cete nuptiale scoase din recipientele perfectiunii, si m-am mai minunat inca o data de priveliste. Din muzeu incepuse sa se auda muzica de orga, instrumentul care ma rascoleste cel mai tare, deci am respirat din nou adanc.

Facand inventarul sunetelor, mirosurilor si privelistilor, a fost una din cele mai bogate zile din viata. Cu gandul ca am sa ma mai trezesc si alta data la fel de devreme, am lasat in urma patratul de paradis si m-am intors in lumea obisnuita, care a parut si ea cu mult mai buna.