Regina pentru o zi

Pentru mine cele mai puternice impresii din Toronto sunt momentele in care am stat ghemuita intr-un colt al salii cu bucata de podea transparenta de la CN Tower, tonul prietenos – conspirativ al chinezoaicei de la restaurantul de pe strada Dundas care mi-a spus sa nu comand atata mancare ca n-am s-o pot manca, si minutele platite scump in care m-am fandosit ca o regina la Casa Loma. Casa Loma sau Casa de pe Deal, (de ce de in spaniola suna mult mai bine?) este visul nascut indraznet si mort falimentar al unui industrias bogat din Toronto.

Sir Henry Pellatt, nascut în ianuarie 1859 în Kingston, Ontario, din parinti britanici, a parasit studiile la 17 ani pentru a urma o cariera in comert. La 23 de ani a devenit partener in firma de brokeraj a tatalui sau şi s-a casatorit cu Mary Dodgeson, pe care o cunostea de la varsta de 20 de ani. Calatoriile in Europa i-au dezvoltat gustul pentru arta si arhitectura si au dat nastere viziunii din care va apare, la timpul lui, castelul cu 98 de camere numit Casa Loma.

Exploatand cu pricepere aparitia electricitatii bazata pe forta apei si investind masiv, in anul 1902 Sir Pellatt si partenerii sai au obtinut dreptul de a construi prima uzina hidroenergetica canadiana, transformand forta uriasa a Cascadei Niagara in gramezi de bani in contul personal. In 1911, in culmea gloriei sale de om de afaceri, Sir Pellatt a pregatit cu grija planurile pentru castelul visului sau, impreuna cu arhitectul E.J.Lennox. Constructia a durat trei ani si a implicat 300 de oameni. Povestea in care castelul isi adaposteste cu generozitate creatorul a durat exact zece ani. Dupa scurgere lor au urmat vremuri grele, inclusiv criza din anii 1929-1930, cresteri uriase de taxe, investitii imobiliare total neinspirate, care, impreuna cu dificultatea de a intretine o asemenea resedinta, au dus la ruinarea financiara a lui Sir Pellatt. Dupa ce a numit un deceniu Casa Loma „acasa”, acesta si-a sfarsit zilele fara niciun ban, adapostit in casa soferului sau. Castelul a fost vandut in 1933.

Astazi Casa Loma se viziteaza, oferind celor care ii trec pragul un gust de maretie, vise uriase, indrazneli fara margini, putina nebunie, la urma urmei. Fosta cea mai mare resedinta particulara canadiana, Casa Loma m-a primit intr-o dimineata perfecta de primavara cu gradinile, holurile, incaperile, turnurile si sufletul deschise. Am putut poza tot ce am vrut, ca sa iau cu mine ceva din magia locului. Inca de la intrare se anunta posibilitatea de a te ascunde indaratul unor haine de epoca si a te lasa fotografiat, pentru a patrunde impreuna cu ele in alt timp, in alta epoca, in alta civilizatie si, mai ales, in alta stare de spirit. Eu am iubit si iubesc mult Pelesul, dar Casa Loma este cea care mi-a dat ocazia sa fiu regina pentru doua sclipiri de blit. Procesul concret de fotografiere constituie insa alta poveste, una cu arome de capitalism, de comunism, de romantism si de facturare.

Incaperea unde erau costumele si unde se faceau pozele era patronata de o domnisoara bine, cu bazinul ingust si cu cel mai pur accent rusesc cu care m-am intalnit eu personal in America. Am intrat in incapere usurel, sa nu supar culorile si magia costumelor brizbrizuite cu toata pompa necesara acoperamintelor regesti. Am decis sa iau parte la rasfatul fotografic oferit de sansa si m-am prefacut ca nu conteaza pretul, regesc si el. A urmat momentul sa imi aleg tinuta si gazda m-a chestionat what colour vud you like sa fie costumul. Eu am declarat ca I ud like it to be red (eram in perioada rosie, acum am trecut la verde). Repede mi s-a prezentat costumul rosu, am fost instruita cum sa intru in el si mi s-au luat de pe nas ochelarii, fiind lasata intr-o ceata usoara, ca la coafor. In fond, sufera regina la frumusete.

A fost momentul in care sensibilitatile mele de customer occidental au fost calcate complet in picioare de bruschetea tratamentului sovietic care mi s-a aplicat, Stay this way, no, no, no, a little bit asa, a lillte bit altfel, domnisoara m-a sucit de cap, m-a îmbrancit, mi-a bagat un pumn in burta, mi-a dislocat barbia, mi-a aranjat vesmantul, mi-a suierat sa tin spatele drept  si ma bucur ca nu m-a batut. Unii zic ca a meritat, dar martora mi-e Casa Loma ca viata nobila are rigori cu care nu ma impac, deci m-am intors cu bucurie la costumatia civila si la sunetul calmant al fantanilor din gradinile din curte, unde m-am felicitat totusi ca mi-am facut si eu, ca si Sir Pellatt, damblaua.