Golden Gate Bridge

M-am transformat in blog de calatorie sau ce?

Dar adevarul e ca nimic nu deschide mai bine capetele, sufletele si orizonturile decat o plecare de bunavoie si nesilita de nimeni, mai lunga sau mai scurta, catre alte pamanturi. E aproape ca un inceput de dragoste noua.

Inteleg sa imi fure inima un oras, un om, o idee, o profesie, un parc, un muzeu, un bulevard, o catedrala. Dar un pod?? E drept ca nu e totusi orice pod, ci unul inscris in lista celor sapte minuni arhitecturale ale lumii moderne, dar orisicat. Ar trebui sa fiu mai atenta cu inima mea.

In plus, banuiesc ca aici si-a bagat coada si neimplinirea ca nu l-am traversat pe jos pana la capat, asa cum mi-ar fi stat bine. Se vede treaba ca ramai un pic prin locurile care te inspira, nu te mai intorci complet inapoi. As dori sa transmit pe aceasta cale bucatii din mine care sta pe Golden Gate Bridge si priveste in zare spre oras, sa vina acasa ca avem de vorbit.

N-am studiat foarte mult despre San Francisco inainte de a pune piciorul acolo, si bine am facut, pentru ca mi-am oferit luxul de a fi surprinsa. Cum nu mi-am facut temele, n-am stiut ca in oras sunt nu unul ci doua poduri. De fapt de-a latul golfului sunt chiar mai multe, dar doua se vad din oras.

Deci, arunca un pod rosu peste un fundal de ape albastre si inaltimi verzi si ai sa innebunesti orice cetatean pe care nelinistea si cateva recomandari de incredere l-au trimis departe de Midwest.

Foarte lumeste, treaba e asa: cum stai tu in oras in varful dealului, cu fata la golf, Golden Gate e in stanga, unind San Francisco cu Marin County, tinutul pitoresc de la nord, şi Bay Bridge e in dreapta, legand orasul cu Oakland si Berkely, cele doua asezari de la est.

Bay Bridge e de patru ori mai lung, nu e la fel de inalt si nu e rosu. Nici celebru, dovada ca la poduri, ca si la femei, fizicul chiar conteaza, nu ajung numai frumusetea sufleteasca si intentiile utilitare bune.

Povestea lui Golden Gate Bridge a inceput promitator, cu diagnosticele „nu poate fi facut” si „nu avem nevoie de el”. Oamenii traversau golful cu feribotul si erau relativ multumiti. Ideea de a imblanzi pe cale rutiera Golden Gate, adica acel canion framantat unde Pacificul intalneste apele golfului San Francisco, a inceput sa danseze in cateva capete luminate si s-a intamplat ce se intampla de obicei cand un gand indraznet intersecteaza pozitiv niste minti incapatanate: s-a declansat un proces de fermentare din care nu se putea sa nu iasa ceva bun. Trebuiau cizelate, desigur, detalii importante precum solutiile ingineresti si arhitecturale pentru ceva ce nu mai fusese facut pana atunci si, mai presus de orice, trebuia abordata cu capul limpede cea mai spinoasa problema a vietii pe pamant: finantarea.  

Pe partea tehnica lucrarile au fost coordonate de Joseph Strauss, au inceput in 1933 si au durat patru ani. Echipele de ingineri, constructori si scafandri au dat piept cu dificultati majore: curenti oceanici foarte puternici, ceata consistenta si vanturi incapatanate. Nu degeaba Strauss a fost si poet: silueta podului, cu cele doua turnuri decorate in stil Art Deco si cei 120.000 de kilometri de cabluri de otel de care este suspendata soseaua creeaza un efect care trece dincolo de uimirea in fata preciziei socotelilor ingineresti si se infige fara putinta de scapare in partea de suflet care tresare la frumusete.

Financiar vorbind, dupa lupte seculare care au durat o gramada de timp, s-a ajuns la emiterea de obligatiuni, insa la inceput usa nu s-a rupt sub greutatea doritorilor de a investi in pod. Dupa ce toate aceste aspecte si-au intalnit rezolvarile, niste oameni cu simt artistic au zis ca hai sa zugraveasca Golden Gate-ul in galben cu dungi negre, sa trezeasca mai usor din atipeala capitanii care in timp ce navigau pe sub obiectiv, se gandeau la prostii.

In ultima secunda adunarea si-a venit in fire si a cazut de acord cu nuanta international orange, care creeaza un contrast dramatic cu apa si dealurile pe care le-am tot pomenit.

Indrazneala proiectului a fost platita, din pacate, si cu vieti omenesti. Joseph Strauss a insistat ca in timpul lucrarilor deasupra apei sa fie instalata o plasa de protectie care, de altfel, chiar a salvat 19 vieti, insa 11 oameni au murit intr-un accident in care platforma pe care lucrau s-a prabusit prin plasa de protectie.

La data inaugurarii municipalitatea a organizat o uriasa petrecere si toata lumea a venit sa vada cu ochii personali minunea. Iar faptul ca panorama podului Golden Gate este trecuta prin registre drept cea mai fotografiata imagine a Americii de Nord dovedeste inca o data ca in viata nu e totul sa treci intre maluri, esentialul este sa te simti si un pic inaltat estetic in proces.

Ce felii de lume ati adus cu voi in ganduri cand v-ati intors acasa din preumblari?

I „heart” Niagara

Deşi acum îmi pare foarte greu de crezut, a existat viaţă şi înaintea erei blogului şi în viaţa respectivă am mai circulat câte puţin pe ici, pe colo. De fapt chiar de la un circulat din ăsta mi se trage înfiinţarea blogului meu vechi, căci dacă nu povesteam întâmplarea pur şi simplu pocneam. Iar lucrurile au crescut frumos de atunci. Dar nu despre călătoria respectivă vreau să vă povestesc acum ci despre o excursie Canada. Chicago este despărţit de cascada Niagara de o combinaţie de autostrăzi a căror călărire durează undeva în jur de 9 ore. Nu e chiar o fugă de week-end, ţinând cont de faptul că trebuie să te şi întorci, dar de un Memorial Day am făcut-o să fie. Am mers ca vântul şi ca gândul, cu o oprire la jumătatea drumului, să trecem un fel de graniţă.

Amabilitatea persoanei care ne-a dat pentru prima oară verde spre Canada s-a băgat bine pe sub pielea neuronilor potriviţi, aşa că o ţin minte şi acum. Ăsta e tot controlul? Am intrat în Canada pe podurile de la Port Huron, din Michigan, sub fluturările vesele ale drapelelor cu frunza de arţar. Unde erau internet-cafe-urile de altădată, alea unde plăteam cu ora şi în întunericul şi fumul cărora ne socoteam punctele pe o jumătate de foaie A4, să vedem dacă se fac destule pentru o emigrare în Quebec?

Canada!!! Cum să vă descriu eu acum bucuria nemărginită că pe panourile rutiere de la marginea drumului vedeam iar sfinţii kilometri, după ce  vreme de ani îngurgitasem numai şi numai mile. Din America e destul de dificil de plecat fără avion, singurele variante fiind Canada sau Mexic-ul, dar pentru că noi suntem, geografic, mult mai aproape de vecinii de la nord, am pornit într-acolo aventura. Drumul se derulează numai prin câmpie şi, dacă mergi numai pe autostradă, nu e deosebit de spectaculos. Nu trece nicio găină cu pui, nicio vacă decisă să refuze disciplina aranjamentului diurn, nicio bunică, nimeni. Autostrada are un număr incomensurabil de benzi şi nişte înşurubări de poduri, intrări şi ieşiri pe care când le vezi nu se poate să nu-ţi aduci aminte cu sentimente amestecate de cineva din ţara de baştină, care glumea că hai să facem infrastructură şi tot glumeşte aşa de la venirea pe lume a tranziţiei.

Şi caii mergeau mâncând pământul şi depăşind tirurile, drept pentru care am ajuns în centrul localităţii Niagara Falls înainte să apuce să apună soarele. Cum în centru nu erau decât case şi o parcare şi nicio cascadă, am mers după miros până am găsit-o. Ne-am cazat la un hotel cu vedere la alt hotel care avea vedere la cascadă şi am pornit să vedem minunea. Cam odată cu noi a pornit şi o ploaie torenţială, de abia mai zăream trotuarul printre răpăieli. Am stat cât am stat în centrul amenajat pentru vizitatori, până am zis că nu-mi mai pasă de ploaie şi am dat buzna lîngă balustrada de unde puteai admira întreaga forţă şi splendoare a Niagarei.

Practic nu-mi venea să cred că sunt acolo.

Nu există multe lucruri care mă pot reduce la o tăcere mai lungă, dar cascada o reuşit, dintr-o singură lovitură vizuală şi auditivă, să o facă. Aş fi putut să stau ore în şir neclintită, privind ritmul în care apele se apropiau şi se aruncau ireversibil peste marginea care le transformă în verticalitate lichidă. Îţi venea să te uiţi, să te uiţi şi să te uiţi iar. Poate aiurez, n-ar fi prima oară, dar prăvălirea aceea de ape are un magnetism de care nu scapi uşor. Revenindu-mi un pic din intensitatea primei impresii, m-am descoperit amestecată în sânul generos al unor familii de indieni, printre fete, soţii şi bunici care de care mai pitoreşti şi mai mirate că de ce mă înghesui aşa între ele. Până am apucat să zâmbesc americăneşte, s-a oprit ploaia şi peste cer s-a răsfăţat arcuiala colorată a unui curcubeu pe care, deşi panourile spun că este un fenomen frecvent, eu l-am interpretat drept o aprobare divina a ideii de a bate 1800 de kilometri în două zile pentru a vedea un loc care merită. Ce înţeleg, în fond, panourile?

Când vezi curcubeul peste Niagara înţelegi fără urmă de îndoială că Dumnezeu te iubeşte sau că pe undeva, cândva, ai făcut ceva bine.

Ne-am plimbat întreaga seară pe faleza amenajată pe malul cascadei, am stat pe bancă şi am complotat cum să luăm peisajul acasă cu noi.

Pentru că impresia a fost puternică şi timpul scurt, în anul următor am planificat de-a dreptul o vacanţă centrată pe zona Niagara. Mai aveam grămezi de lucruri interesante de descoperit.

 Podurile de la Port Huron

Welcome To Canada!

În fuga drumului

Lumea prin geamul camerei de hotel

Perspectivă lichidă

În turn

Pod care desparte şi adună

Cineva acolo la Nashville va iubeste

Nashville-ul mi-a plăcut de cum m-am desţepenit un pic, la coborârea din maşină. Prima impresie terestră a fost un Starbucks cu câteva mese aranjate gen terasă, cu o muzică lină care se auzea afară şi cu o studentă la medicină care învăţa pe terasă.

Am găsit parcare cu zece dolari pentru întreaga zi, ceea ce, comparat cu treizeci de dolari în ombilicul Chicago-ului, mi-a produs o plăcere mare dar, totuşi, în acest caz, neesenţială. Am tras într-un vârf de deal şi gândul mi-a zburat mintenaş la Cluj, doar că dealurile sunt mai multe şi mai ample aici. În vreme ce la Chicago şuierau vântul şi ploaia, la Nasville oamenii locului erau în tricou, iar eu într-un pulovăr subţirel şi geacă de blugi, asta pentru cazul în care se porneşte, pe neaşteptate, vreun alizeu care stă prost cu orientarea turistică.

Ce să faci tu la Nashville, când ai o singură zi? Păi colinzi pe jos The District, locul unde sunt grupate, cu generozitate, barurile în care se cântă, seară de seară, muzică live. Deşi ghidul pe care l-am consultat, sprijinită de capota maşinii, zice că The District e, de fapt, numai pentru fraieri, adică pentru turişti, şi că lumea bună şi intrinsecă a oraşului se distrează de acum în altă locaţie, eu am zis că nu-i nimic, hai să facem un tur de forţă pe la uşile larg deschise ale barurilor. Dar ce vă făceaţi dacă nu aduceam şi puţină cultură în mixul acesta erotico-explorator, aşa că am dat fuguţa până la muzeul muzicii.

Recunosc că nu ştiu foarte multe detalii despre genul muzical country, însă am avut acum ocazia să mai aflu câteva nume, să le contabilizez isprăvile şi să le zăresc, în spatele vitrinelor de sticlă, chitările, costumele şi poveştile ornate cu destule excese şi frământări. Am luat la cunoştinţă nume precum Tammy Wynette, cu single-ul ei „Stand by Your Man”, declanşator de aprigi pasiuni feministe, Hank Williams, cu multiplii lui urmaşi muzicali, Loretta Lynn, Patsy Montana şi mulţi alţii. Am zărit pianul, decorat cu aur, pe care Priscilla i l-a făcut cadou lui Elvis la prima aniversare a căsătoriei lor (îl vedeţi în una dintre poze), şi Cadillac-ul din 1960, care a fost preferatul Regelui. Îmi amintesc religiozitatea cu care urmăream filmele lui muzicale şi cum îmi bâţâiam piciorul la refrenul A Giiiiiirl Happy, A Giiiirl Happy.

Muzeul e, evident, mare, şi cum cu două seri înainte achiziţionasem un cd cu cele mai fierbinţi hituri ale muzicii italiene, şi îmi petrecusem seara în coregrafii dezmăţate executate în faţa oglinzii, în ziua excursiei m-am trezit cu nişte dureri incomensurabile în gambe, amplificate acum teribil de efortul culturalo-muzical.

Târşâindu-mi picioarele pe deal în jos, am pornit la străbaterea teritoriului cu baruri. Începuse o zbicire de ploaie dar i-am ordonat să înceteze şi m-a ascultat. Multe dintre magazinele aflate în zona respectivă arătau cam ca bazarul de la parterul blocului meu de la Deva, dar obrazul comercial al Nashville-ului a fost salvat de nişte prăvălii cu cizme de cowboy fabuloase. Fabuloase, ăsta e cuvântul, şi nici dacă îl repet de şapte ori, nu se trece în catastiful cu exagerări nejustificate. N-am crezut că există aşa ceva pe pământ. La muzeu trăsesem în chip vreo două perechi de încălţări de vedete, dar ce se găsea în magazine depăşea orice imaginaţie. Preţurile începeau pe la două sute de dolari şi se căţărau până la o mie bătută pe muchie. De asemenea, erau grămezi de pălării de cowboy şi cowgirl, binecuvântate de imaginaţia unor designeri foarte jucăuşi.

Magazine, baruri, formaţii muzicale, lumini, o mulţime de oameni puşi pe distracţie, toate se combinau într-o atmosferă care te ademenea să zvârli la dracu’ cu inhibiţiile, să cânţi şi să dansezi like there is no tomorrow. Privirile îmi cădeau pe grupuri de domnişoare atât de fâşneţe încât, la un moment dat, m-am întrebat dacă nu cumva mi-am greşit şi orientarea sexuală, nu doar profesia şi locaţia. Am fost însă repusă repede pe drumul bun de o ceată de pulpe masculine încinse cu cei mai strâmţi blugi de pe faţa Americii, stil cowboy strong. În sânul acestei adunări simpatice, din loc în loc, erau postate persoane sobre cu pancarte pe care scria „Dumnezeu există. Evoluţia e o minciună. Iadul aşteaptă”. Dar, în aerul de distracţie generală, chiar şi aceşti asceţi îşi aveau farmecul lor, oferind un plus de pitoresc peisajului. Şi, mai am o bănuială, cu mărturisirea căreia şi închei: cred că, pe măsură ce dădeau cu ochii de abundenţa pedepselor promise negru pe alb, la colţ de stradă, mulţimile se porneau şi mai abitir să se simtă bine în certitudinea dulce a prezentului.

Jurnal de călătorie

Piatra asta pe care o am în gură este din statul Tennessee!!

Vineri seara, după o cină delicioasă şi decentă la preţ, am decis că lucrurile nu se pot opri la Indianapolis, drept pentru care am sărit la bordul Japonezei şi am pornit din nou în noapte, de data asta cu o destinaţie foarte muzicală: Nashville, Tennessee. Auzisem feed-back-uri de bine, de la oameni în opinia cărora am încredere turistică, dar, excursia fiind destul de heirupistă, n-am apucat să mă documentez, la rândul meu, prea mult.

Rămăsesem însă datoare cu o explicaţie după postul despre Indianapolis, şi anume detalierea afirmaţiei că un drum rutier în America îngemănează consistent agonia cu extazul. Distanţele sunt, totuşi, foarte mari. Când te gândeşti că trebuie să conduci din nou şapte ore ca să mai întâlneşti ceva care să îţi taie răsuflarea, parcă ţi se înmoaie genunchii. În rest, orăşelele obişnuite sunt destul de asemănătoare între ele, au supermarketuri, mall-uri, benzinării, spălătorii, enşpe categorii de biserici, hoteluri, moteluri şi câte un aşezământ, relativ decrepit, pentru adulţii sătui de fandoseala puritană.

Hotelurile şi motelurile cresc în pâlcuri pe marginea drumurilor, şi, deşi ai impresia că e absolut imposibil să nu găseşti, la orice oră din zi sau din noapte, un aşternut liber, mie mi s-a întâmplat asta odată, ocazie cu care am şi început să ţin blog, că pocneam dacă nu povesteam. Din aprecierile mele subiective, lanţul hotelier care pare să împace cel mai bine calitatea serviciilor, aspectul mobilierului, viteza internetului şi moliciunea prosoapelor cu calicia mea nativă este Best Western. Chiar şi într-un aşezământ de tip motel, unde intri din parcare direct în cameră, curăţenia nu prezenta niciun derapaj, interiorul era plăcut amenajat şi pe comodă trona un televizor cu ecranul plat, pentru cine nu cade lat în fundul patului, după atâta şofat.  

Şi, cum stai tu, aşa, agăţat de volan, învingând la puncte sută de kilometri după sută de kilometri, la un moment dat transcezi circumstanţele şi, eventual cu un ajutor muzical săltăreţ, treci spre etapa de extaz. Începi să simţi că aluneci, dezlegat de poverile greţoase ale rutinei, spre ceva nou şi misterios, o geografie la care bunicii tăi, de exemplu, nici nu s-au priceput să viseze. Şi atunci îţi dai seama că, deşi eşti un cârcotaş afurisit şi fără pereche, mai eşti, în acelaşi timp, şi unul dintre bincecuvântaţii acestui pământ.

De la Indianapolis la Nashville sunt 450 de kilometri, adică, tradus în simbioza dintre maşinile şi şoselele de aici, ceva mai mult de patru ore de drum. Aş minţi dacă aş spune că ştiam că o să trecem şi prin statul Kentucky, în nerăbdarea mea lipisem Indiana de Tennessee, aşa că, în momentul în care am intrat în teritoriul puiului fript, am slobozit un chiot de surpriză şi am dat iama într-un pliant dotat cu hartă. Să nu mai spun că am întâlnit şi dealuri, motiv să îmi reiterez paranoia legată de câmpiile fără margini şi abia aşteptam dimineaţa, să văd văluririle terestre pe lumină.

Unul din punctele slabe ale acestei excursii a fost că, în graba de a îndesa tricouri, pulovere, ciorapi, periuţe de dinţi şi încă nişte articole pe care le nu putem menţiona aici, am uitat să pun în geantă cafeaua mea preţioasă, aşa că am bântuit peste întinderile patriei într-un uşor sevraj, căci amestecurile de cernoziomuri sfărâmate, puse în plicuri lângă filtrul de cafea, prin hotele, nu au putut face aproape nimic pentru neuronii mei domnoşi, răsfăţabili numai cu alintaroma. Şi, pentru că între momentul în care mă trezesc şi cel în care îmi beau cafeaua, la gura mea se îngrămădeşte un amalgam ciudat de ocări, plângeri şi sferturi de idei nebuneşti, în a treia dimineaţă oamenii de bine au tras un fir fierbinte de la Dunkin Donuts, mi l-au fixat între buze şi picurat cu încredere ce se găsea în paharul de plastic. Unde sunt cescuţele mele cu arabescuuuuuuuri, unde e cafeaua meaaaaaa, am mai apucat să urlu până când, totuşi, substanţa activă a ajuns la neuroni şi le-a spus, băieţi, asta e, astea sunt circumstanţele de pe teren, get real, astăzi trebuie să ne descurcăm împreună aşa cum se poate, încetaţi cu nemulţumirile şi haideţi să ducem fata asta ciudată până la Nashville. Foarte bine, a zis sistemul foarte nervos central, să purcedem aşadar.

Suisul si coborasul din dorinte

 „In viata exista numai doua tragedii: una este sa nu obtii ceea ce iti doresti si cealalta este sa obtii”, asa a glasuit, cu talc, Oscar Wilde. De multe ori m-am gandit cum ar fi fost daca nu mi se implineau dorintele, daca, in loc sa raspunda cu intelegere pretentiilor mele, soarta s-ar fi amuzat putin si m-ar fi aruncat pe alte orbite existentiale. Prima dorinta pe care m-am priceput sa mi-o inscriu pe raboj a fost sa ma invite la dans un anume baiat la o anume petrecere. Din rafuiala respectiva a ramas un inel de argint si prima amintire cu structura centrata pe infiorari. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

A doua dorinta a fost legata de profesie si enuntul ei cuprindea, pe scurt, un loc fruntas la admiterea la facultate. Am ajuns pana acolo unde, croindu-mi drum prin marea de viitori economisti, le-am soptit, printre caninii inclestati, ca degeaba s-au deranjat sa bata drumul de pe coclauri pana la Cluj, ca un loc pe lista e al meu, garantat. Ce vor face ei si cum vor fi repartizati dupa aceea, nu e treaba mea. Zis si facut. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Pe urma mi-am propus sa obtin un job exclusiv pe puterile mintii mele. Sa nu ma stie nimeni cine sunt, de unde vin si ce trucuri sexuale am in traista. Dupa un numar incomensurabil de telefoane, programari, teste, traduceri (la una din probe am invatat echivalentul anglo – saxon „Santa Claus”, caci aveam voie cu dictionarul pe masa, principalul era sa stapanesti structura frazei), dupa discutii, evaluari si interviuri, am reusit. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Intr-o zi, umbland de colo, colo, m-am trezit asteptand pe cineva in aeroport. Nu mai fusesem niciodata intr-un sala de sosiri internationale. Cu gatul intins si ochii reflectand, innebuniti, orasele fantastice de pe monitoare, mi-am jurat ca, intr-o buna zi, o sa plec si o sa traiesc, macar pentru o vreme, undeva, departe, cu toate ca atunci nu aveam nici macar pasaport. Asa se face ca, dupa cativa ani, in momentul in care am completat aplicatia pentru loteria vizelor, mi-am spus: hai sa cred ca voi castiga. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Dar din treaba cu baiatul am ramas cu amintirea primei despartiri, v-o amintiti, cea mai cruda. Din catararea pe podiumul economistilor am ramas cu strangerea de inima ca nu socotesc cu aceeasi placere cu care scriu. Din interviul reusit am ramas cu amaraciunea ca acolo nu se facea marketing chiar asa cum ma asteptam eu. Din plecarea peste jumatate de planeta m-am pricopsit cu o intelegere mai adanca decat a altora a faptului ca a pleca inseamna a muri un pic.

Astazi am devenit atat de atenta cu dorintele mele incat petrec clipe lungi la masa pe care sta, intins, tiparul sortii si, desi ma joc cu foarfeca, nu am decis unde sa tai. Am pus, insa, ochii pe faldurile care contin calatorii si, pentru anul care vine, mi-am propus sa intalnesc in carne, oase si vorbe, cat mai multi prieteni cunoscuti mai intai in scris. Dupa experienta de la New York, cand intalnirea cu Lola si discutiile pe o banca din Union Square mi-au ramas printre cele mai placute amintiri, stiu ca am inventat, in sfarsit, o dorinta care nu poate sa dea gres. E fantastic sa mergi intr-un loc nou si acolo sa ai deja un prieten bun.

As mai vrea, de asemenea, sa ii revad pe cei zariti candva ca intr-un vis nedrept de scurt, prieteni pe care i-am cunoscut tot datorita marturisirilor scrise.

Imi vine sa rad si sa ma ascund de rusinea ca mi-a luat prea mult timp sa imi dau seama ca oamenii, in general,  sunt atat de diferiti. Unii vor siguranta, altii vor aventura, unii vor diamante, altii un ruccsac cumsecade, unii dorm linistiti in timp ce unii si altii spun ca lucreaza pentru ei, altii ard si lumineaza si incalzesc. Cred ca lucrul cel mai important este sa ne dorim ceva pe sufletul nostru, caci seara, cand se stinge lumina si se ostoieste, pentru cateva ceasuri, goana, ne impiedicam, in sfarsit, peste noi insine, si acolo ar fi hilar sa mai trisam.

As vrea sa ii transmit, pe acesta cale, lui Oscar Wilde, ca a doua tragedie este infinit mai buna decat prima, caci capacitatea noastra de a croseta alte si alte dorinte nu are limite. Un manunchi generos din aceste dorinte se afla asternut in atmosfera cu miros de cafea fina de la http://www.coffeechat.ro/dorinte/ , unde, de altfel, le puteti adauga si pe ale voastre, daca va face placere. Nu uitati sa imi soptiti si mie unul dintre visele pentru 2011.

Eu va urez sa aveti mereu inspiratia de a sti ce sa va doriti pentru a va putea infrupta cat mai consistent din fericire.

Primul zbor

Primul meu zbor cu avionul şi-a luat avânt în după-amiaza de 4 octombrie 2003. Eram atât de fascinată de călătorii, de promisiuni şi de orizonturi fără limite, încât nu pierdeam niciun prilej de a mă înfiinţa la aeroport ori de câte ori cineva cunoscut venea sau pleca prin zări. Întotdeauna întindeam gâtul să zăresc cât mai mult dincolo de gheretele controlorilor de paşapoarte, unde  îmi imaginam culoare căptuşite cu oameni care dansează, copleşiţi de bucuria plecării. Nici astăzi, după ce am reuşit să îmi fac o oarecare zestre de călătorii aeriene,  nu pot să îi pricep pe cei care aşteaptă obosiţi, plictisiţi sau chiar sictiriţi, să alunece în burta câte unui avion care îi depune pe pământuri de poveste. Ştiu, am aflat şi eu, în pauzele luate cu forţa de la romantism, că azi ne grăbim de ne sar capacele, în spatele nostru aleargă cu boturile căscate deadline-uri, gata să ne apuce de cracul pantalonilor şi să ne cheme la (noi) ordine.

Cum să ne mai lăsăm copleşiţi de biata poezie a zborului, cum să ne mai cadă basca de uimire în faţa cocoţărilor drept deasupra norilor, sau a aterizărilor care mărită cerul cu pământul? Sincer, n-are niciun rost să ne mai lăsăm pradă, într-o viaţă care durează, acolo, în jur de 70 – 80 de ani, uimirii că, dacă ne vine cheful, putem circula prin văzduhuri fără nicio oprelişte.

Dorinţa mea de a avea de a face cu avioanele a fost atât de puternică, încât, într-o zi, m-am dus de-a dreptul să mă angajez la o companie care face check-in pe Otopeni. Am dat acolo de o doamnă care s-a uitat la mine, mi-a ascultat sinceritatea cu uimire şi înţelegere şi apoi mi-a spus că mă angajează, dar să nu îmi fac iluzii, că uşile promovării mai departe prin aeroport sunt, în principiu, etanş închise, dacă nu am pe cineva care să tureze motoarele la locul potrivit. Mi-a spus că mai bine stau pe fundul meu de asistent de marketing în editura unde pătrunsesem după numeroase şi complexe teste de aptitudini. Am urcat cu umerii căzuţi în 783 şi am zis că nu-i nimic, o să vină şi rândul meu. Erau timpuri mai complicate, în care ca să pleci aveai nevoie vize, vouchere, scopuri clare sau cineva care să ştie că eşti de treabă şi să îţi trimită o invitaţie oficială. Am avut un dinte atât de ascuţit împotriva acestui mecanism, bine uns, de umilire sistematică, încât, când mi-au fluturat americanii pe la nas o hârtie cu felicitări şi cod de bare, am ordonat să ne suim pe cai fără alte amânări.

Aşa am ajuns să zbor. Îmi amintesc ziua aceea ca ieri, deşi au trecut nişte anişori de atunci. M-am îmbarcat prima dată pentru Bucureşti – Frankfurt. Am luat loc în scaun, şi, înainte să leşin de emoţia desprinderii de pământ, am intrat în vorbă cu un domn fenomenal, în vârstă de vreo 65 – 70 de ani. Era atât de optimist, vesel şi plin de viaţă încât s-a înscris pe vecie în panteonul meu cerebral. Şedeam pe ultimul rând de scaune, într-un avion cu câte trei locuri pe dreapta, trei pe stânga. Ocupam scaunul de la mijlocul rândului din partea dreaptă şi, după ce au pornit motoarele, am avut un sentiment cumplit că acum nu mai pot da înapoi. Omuleţul meu încerca să mă ţină de vorbă, a cerut un păhărel cu ceva tărie, mi-a spus să cer şi eu.

Avionul începuse să se mişte încet pe pistă, în drum spre punctul de decolare. Mi-au trecut prin minte mama şi tata rămaşi de Deva, bunicul rămas la Bulci, chefurile irepetabile (??) rămase la Cluj, adunarea populară de rude şi prieteni rămasă în sala de aşteptare. Avionul se opreşte câteva secunde. Apoi: vuum, vuuuuuum, vuuuuuuuuuuuuuuuum. O să murim! Doamnă, să nu vă fie frică!!, îşi face datoria de încurajare verbală omul meu.  Eu merg în Canada tot la şase luni, o să vedeţi, o să vă placă zborul, nu păţim nimic… Mi se părea că sunt o maimuţă legată de conspiratori în scaun, gata să decoleze cu una dintre navetele spaţiale care populează serialele ştiinţifice şi, în felul acesta, fanteziile cetăţenilor care îşi mănâncă viaţa la sol.

VUUUUUUUUUUUUUUUUUUM, ne ridicăm şi pământul se vede într-o rână, apoi în râna opusă şi, până deschid ochii iar, apar munţii. Isuse! Să respir sau să persist în încremeaneală? Aţi văzut, doamnă, că n-a fost aşa de rău? insistă omul cel simpatic, complet relaxat. Staţi să vedeţi ce frumos o să fie cu avionul mare, care o să ne ducă peste Ocean. Unde anume mergeţi în America? Glasul meu, mixtură scursă din butoiul cu frică şi uşurare, raportează, încă moale: Chicago. Domnul îmi spune că are un băiat la Toronto, calculatorist prosper, cu copil mic. O să vă placă, doamnă, şi o să fie bine, să vedeţi. Deschid ochii iar, încet, şi mă dau mai lângă hublou. Încă mă tem dar, mai puternice, uimirea şi curiozitatea îşi spun cuvântul. Dintr-o dată mă inundă o fericire fără margini. Doamneeee, cât e de frumos. Cum se aşează sub noi cuminţenia câmpurilor, jocul ascuţit al munţilor, pâlcurile de aşezări pitoreşti presărate printre dealurile cu iz de Europă vestică… E foarte senin. Zbor!!! Stewardesele nemţoaice îşi fac treaba repede şi bine, sunt atât de amabile încât, după încă un sfert de ceas, mă relaxez (incredibil!) şi mă bucur în linişte de timpul rămas până în Germania.

După aterizare ne mişcăm repede, avem numai 45 de minute până la cursa transoceanică. Binecuvîntată fie seninătatea începătorului care a fost capabil să rezerve un itinerar cu o escală atât de scurtă! Culoarele de la Frankfurt sunt kilometrice, gâfâim, apoi ne aruncăm într-o vagonetă care pare să umble de capul ei, şi, în sfâşit, ne prezentăm la capătul unei cozi consistente, prin care trebuie să treacă toţi cetăţenii care doresc să aibă de a face cu America. Ne scanează, ne bifează şi ne spun la ce ghişeu trebuie să ducem vizele. La ghişeu ne zâmbesc, ne grăbesc, dar, ce uimire, ne tratează ca pe nişte oameni normali, intraţi în rândul lumii, fără intenţii ascunse, fără gânduri infracţionale. Iar mă năpădeşte un puseu de fericire, apoi alergăm spre al doilea avion, arătăm ca prin vis permisele de îmbarcare şi, în urma noastră, trapa se închide cu alt zgomot definitiv.

Daaaaa, moşuleţul avea dreptate, avionul e mare, manevrează mult mai lin. Iată-mă îmbarcată petru America. Mânânc, mă fâţâi, aţipesc, cer covrigei, cer Fanta, citesc, intru în vorbă cu o doamnă din Africa de Sud (şi cu cine lăsaţi copii când călătoriţi? cu mama. deci şi la ei!). Ne înfingem motoarele în mii şi mii de kilometri (care acum se numesc mile) ne jucăm cu imensitatea planetei. Îmi lipesc nasul de geam ca să zăresc Groelanda. O doamnă din categoria scorţoşi mă roagă să închid hubloul, că o deranjează lumina. Fac nişte poze şi îl închid, ce mare brânză topită e că zburăm deasupra gheţurilor veşnice!! După trei minute îl deschid iar, pregătită să pretind că mi s-a înfundat urechea dreaptă, cea dinspre doamnă. Ştiu, I am bad, bad, bad, dar bad for a reason.

E zi de cine mai ştie când. După ore lungi de suspendare în timp şi spaţiu, vedem în sfârşit continentul american!!! Se arată mai întâi nişte pământuri care par a fi la fel cu cele lăsate în urmă, vedem apoi pe harta din ceafa cetăţeanului din faţă oraşele Montreal şi Toronto, apoi dăm târcoale nesfârşite lacului Michigan. Rotesc uşor gleznele sub scaunul din faţă, îmi recuperez pantofii, le închei cataramele, îmi pun centura. Pe partea stângă se vede, vreme de câteva minute, Chicago, zgârâie norii, lumini. S-a făcut seară. Îmi repet: America. Coborâm tot mai mult, zăresc autostrăzile. Aterizăm. Lumea începe să se ridice, ni se mulţumeşte pentru cooperare şi ni se urează o şedere plăcută la Chicago. Ies prin burduf, arăt paşaportul şi o apuc pe nişte coridoare atât de lungi încât mi se pare că ne întoarcem în România pe jos. Completăm nişte formulare în care mărturisim că nu aducem cu noi nici seminţe otrăvite, nici arme, nici microbi, nici orice altceva care ar putea să dăuneze noii noaste patrii. Bine că mi-am lăsat de data asta arma acasă, am luat la brâu numai nişte dolari, pentru instalare.

Un domn aflat la sfârşitul turei ne rupe, sătul de muncă şi de stat pe scaun, plicurile galbene cu dovezile că am trecut cu bine prin bibilelile emigraţionale anterioare călătoriei. Ne reîntâlnim cu toate valizele şi păşim pentru prima oară în noaptea strălucitoare a Lumii Noi.

Dar iar m-am luat cu ale mele şi am uitat să vă întreb exact ce era mai important: cum a fost când aţi zburat prima oară??