Dovleciada

Îmi spunea ieri mama la telefon că în România se practică „Festivalul cartofului”, „Festivalul clătitelor”, deci nu sunt nici eu prea în afara trend-ului cu „Festivalul dovlecilor”. Treaba cu dovlecii e serioasă şi aproape ştiinţifică, pe aici. Ne-am deplasat cu mic, cu mare, într-o suburbie din cele prospere şi am luat parte la ultima zi de sărbătoare închinată Halloween-ului. Deşi Halloween-ul va fi abia duminica viitoare, asta nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de el, din răsputeri, şi până atunci. Prietenii care au ajuns mai repede decât noi ne-au transmis că am pierdut parada costumelor canine, ceea ce a fost foarte lipsit de respect din partea noastră. De altfel, am mai putut observa şi noi câţiva Azorei de firmă, asortaţi simpatic la veşmintele stăpânilor.

Principala atracţie au constituit-o câteva zeci de mii de dovleci aliniaţi tovărăşeşte pe rafturi special construite, aşa încât, la finalul serii, cineva să poată urca şi ajunge să aprindă fiecare lumânare strecurată în fiecare dovleac. Lumea se plimba, relaxată, printre atracţii, iar copii, contra a doi dolari şi jumătate, puteau sculpta, după pofta inimii, câte un dovleac, şi îl puteau depune alături de ceilalţi, la cinstita adunare. Pe la cinci după-amiaza ne-a lovit foamea, eventualitate pentru care câteva tarabe se pregătiseră din vreme. Mie mi s-a pus pata pe un picior de curcan făcut friptură şi, după ce am agonizat exact o oră dacă să îl achiziţionez sau nu (hai că da, dar parcă nu, dar parcă e prea mare, dar totuşi e gustos, dar poate că da, dar totuşi nu, dar dacă da), când mi-am verbalizat, peste tejghea, intenţia, mi s-a dat de ştire că meniul afişat nu e valabil în totalitate. Imediat mi s-a pleoştit penajul şi m-am simţit rănită în credulitatea mea de mâncătorul nostru – stăpânul nostru şi, în consecinţă, am refuzat să mă îndop cu un hot dog, uite aşa.

A urmat şi un fel de paradă militară de mici dimensiuni, au fost aduşi vreo trei veterani din suburbie, personaje care, nu ştiu de ce, mie nu mi-au inspirat mândria că aparţin unei naţiuni care face şi drege şi trage straşnic cu mitraliera, ci mi-au indus, mai mult, un fel de melancolie. M-a scos din cele rele omul-cu-dovleacul-bine-îndesat-pe-cap, om care, jur, a umblat după cum se poate vedea întreaga după-masă, ba chiar, la un moment dat, a stat, cuminte, şi la poze. Cum aici suntem în mrejele unei campanii electorale, căci pe 2 noiembrie vom alege feluriţi demnitari (printre care şi pe urmaşul lui Obama la scaunul senatorial), la un moment dat m-am pomenit cu palma dreaptă înfundată în căldura mâinii unui candidat democrat la un post de judecător. Pesemne are circulaţie periferică foarte bună, asta e grozav când ai de îndurat o iarnă ca la Chicago. Bravo lui! Dar stai un pic. Că parcă omuleţul care mi-a strâns mâna, îmbrăcat în vestă fără mâneci, nu e acelaşi cu tipul domnos care zâmbeşte aşa cum numai un candidat poate zâmbi, pe pliantul electoral. Hm.

Am lăsat la o parte politica pentru a intra în lumea fantastică a lui Alice şi a Pălărierului, două personaje foaaaarte simpatice, foarte vorbăreţe, care au colorat parada. O singură dispută educaţională am avut, chiar la final. Luăm sau nu acasă dovleacul sculptat chiar de noi? Copilul zice daaaaaa, părintele x zice daaa, părintele y zice nuuuuu, fiecare se simte trădat în onoarea lui de familist şi plecăm, cam încrâncenaţi, spre parcare. Ideea era ca dovlecii să rămână toţi acolo, spre a fi aprinşi şi admiraţi. Voi l-aţi fi luat?

Eu da!

Distrat pe 4 Iulie

Îmbrăcaţi – vă!

Repede, puneţi un tricou şi o fustă, lăsaţi geaca acasă, nu o să aveţi nevoie de ea. Vă iau la lac, să vedem artificiile.

E o seară caldă, coborâtă peste o zi perfectă pentru scăldatul organizat. Abia am venit de la piscină, am mâncat câte ceva, am făcut un duş şi ne îmbarcăm pentru spectacolul de seară. Sărim repede în maşini, se lasă întunericul. Nu pot pleca fără voi.

Ca niciodată, nu ajungem exact când a explodat ultima şarjă ci apucăm să vedem a doua jumătate a răsfăţului colorat. Fuga peste câmp, e un pic de distanţă între locul în care am reuşit cu chiu, cu vai, să parcăm maşina, şi amplasamentul din care putem observa nestânjeniţi luminile. E plin de lume, ne aşezăm pe nişte pietre dar eu nu pot să stau prea mult jos, încerc să fac câteva poze. Cu scuze că nu am nici priceperea nici echipamentul necesar unor poze aşa cum mi-aş dori, vă prezint, totuşi, cea mai de Doamne Ajută imagine.

În departare, la capătul plajei, se leagănă lacul, ascuns în întuneric cu gândurile sale. Bubuiala şi luminile sărbătoreşti cuprind frenetic o bucată de cer, apoi lucrurile se liniştesc, mirosurile se combină cu fum răzleţ. Coborâm pe plajă, nisipul e mărunt rău de tot, alergăm ca şi copii, eliberaţi de planuri şi spaime. Ştiu un drum pe care putem ajunge să vedem zgârâie norii îmbrăcaţi în pijama. Nu stăm mult, acolo bate mai tare vântul, dar luăm cu noi imaginea centrului semeţ, luminat.

A fost un 4 Iulie superb la Chicago, de vineri până duminică totul a ţinut cu noi. De la concertul în parc, în aer liber, ascultat împreună cu CristinaC vineri dimineaţă şi până la spectacolul de duminică seara, am uitat de doruri, de nelinişti, m-am bucurat fără hotar.

De asta nici nu puteam să nu vă iau cu mine la lac. America, la fel ca orice alt pământ, are şi bune şi rele, şi albe şi negre, şi multe gri şi multe prea colorate, dar stăpâneşte la perfecţiune arta de a te amuza în timpul liber, dublată de priceperea de a stârni în cetăţeni un patriotism de invidiat, o mândrie care, justificată sau nu, e mult mai sănătoasă, aş zice, decât oribila expresie „frumoasă ţară, păcat că e locuită”.

Ganduri de primavara

Fantastic ce pot face o ploaie de vara si o constiinta vinovata!

M-am tot fofilat pe langa scris, preferand sa las momentan neanalizate sentimentele cu care am trecut prin Sarbatorile de Pasti. Am fost tulburata de primavara asta izbucnita asa, la un pocnet de degete de la dezbracatul cojocului. Inca mai trebuie sa ma controlez strict, sa nu imbrac, din obisnuinta, geaca rosie de schi. Magnolia de langa biserica a inflorit intr-o singura zi, inaugurand pocnirile asteptate de muguri si esente vegetale. Mai presus de toate, se implineste un an de cand am fost acasa si am simtit ca nu mai vreau sa plec pe termene atat de neindurator de lungi. Inca un an! Acum trebuia sa fiu, conform prospectelor, prospera si fericita, iar eu nu sunt decat un exemplar uman cu inima indoita. Tocmai am citit Revolutionary Road si mi-am revenit destul de greu din tristetea inspirata de destinele unor oameni care n-au mai avut, practic, puterea sa creada in ceea ce simt.

Anul acesta am fost de doua ori la Slujba de Inviere, prima data la cea catolica si apoi la cea ortodoxa. A fost o noapte buna, calda, inmiresmata. La prima biserica am mers pe jos, asa cum faceam in urma cu multi ani, in satul bunicilor mei. Doar ca aici nu am cunoscut pe nimeni si ne-am asezat cuminti in bancuta, aprinzand lumanarea de la oameni despre a caror poveste nu stiam nimic. Mai tarziu, la miezul noptii, am ajuns la biserica romaneasca, unde m-am bucurat sa ma las prada reintalnirilor, intrebarilor de ce mai faci? si salutului adevarat si sfant Cristos a Inviat!

Mi-am plimbat privirea pe chipurile linistitoare ale bunicilor venite sa isi ingrijeasca nepotii americani, am imprumutat din ochii lor seninatatea si dragostea propriei mele bunici. I-am multumit lui Dumnezeu pentru sansa ca, de la departare, sa inteleg o mie de lucruri pe langa care as fi putut trece o viata fara sa le patrund profunzimea. I-am multumit ca mi-a satisfacut curiozitatea, ca suntem sanatosi, ca pot sa scriu. I-am multumit pentru pamanturile frumoase pe care am calcat si pentru pamanturile indepartate al caror dor il port.

Am inceput mai multe marturisiri in gand, de fapt in fiecare biserica am asternut cate una si gandurile mele sunt, mai mereu, o impletire intre nevoia inradacinarii si visul zborului, al cunoasterii fara odihna si fara sfarsit. Ploaia din seara asta m-a adus inapoi langa lumina ecranului si langa tastatura, a plouat tare, cu rapaieli puternice, ca si cum ar fi deja vara. Si cand am pomenit de constiinta vinovata am avut de fapt in minte regretul ca nu va scriu de fiecare data cand mi-e dor de voi.

Va doresc o primavara frumoasa, plina de regasiri fantastice, vindecatoare.

Tot sărbătoresc, deci exist

Dimineaţă, după ce mi-am înşfăcat făcătura de cafea de la un renumit lanţ global, şi după ce am primit primul compliment matinal: You look very tired!!, de la o fătucă altfel simpatică, am eşuat pe scaunul meu ergonomic şi am privit, pe geam, primăvara. Am fost tristă că iar n-am avut vreme de tandreţurile matinale cu ibricul personal, ratând astfel una dintre principalele plăceri ale zilei. În schema logistică a dimineţii mele încap, tot mai des, numai termenii pat şi peron. Exact la fel s-a întâmplat şi acum câteva zile, de St. Patrick’s Day, sărbătoarea aceea de care nu auzisem până când am sărit pârleazul, dar pentru care acum mă veselesc mai amplu decât un irlandez sadea.

Am citit undeva, nu mai ştiu unde, căci pe raţiuni de surmenaj încurc sursele şi citatele, că America nici vorbă să fie un melting pot în care fierb decent şi armonios indivizi culeşi de prin toate colţurile rotunde ale pământului, ci e mai degrabă o adunare de camarazi care se ţin cu caninii cu practicile culturale specifice locaţiilor unde răspundeau la numele de băştinaşi. Uite că ajută să te freci cu pumnii la ochi ca să alungi somnul, căci mi-a sclipit şi sursa citatului, era vorba de o carte galbenă de sociologie, care mă prevenea, de altfel, că după ce mă familiarizez cu perspectiva sociologică asupra realităţii cotidiene, nimic nu va mai fi aşa cum a fost.

Am zis că oricum nimic nu mai e aşa cum a fost, aşa că hai să îmi mai asum un risc cognitiv, acolo, ca jertfă suplimentară pe altarul înţelepciunii. După ce am citit trei capitole, am ascuns cartea cât de adânc posibil, sub hainele groase de iarnă, proaspăt clădite în valiza albastră. Am aflat cât suntem, în fond, de nasoi, cum nu ne place să amestecăm clasele sociale, şi că, la o adică, am fi în stare să mâncăm şi carne de om. Foarte, foarte interesant, şi bine de ştiut, şi bine de ignorat, dacă vrem să ne păstrăm atitudinea pozitivă şi elanul tineresc. Dar pornisem de la melting pot şi iar am ieşit în decor, pe poteca pentru canibali. Cartea mea mai spunea că fiecare naţie emigrantă marchează mai straşnic în pribegie sărbătorile naţionale decât ar face-o pe solul originar, unde, nu-i aşa, totul decurge firesc şi o idee enervant. Dar când e departe, irlandezul, mexicanul, românul şi alţi fraţi pe care nu-i mai pomenim aici, pentru economia de pixeli, celebrează (era să zic „se lasă doborâţi”), măcar pentru o zi, de nostalgia aparteneţei la alte spaţii şi petrec mai abitir ca oricând.

Iar noi, ăştialalţi, care între timp le-am devenit un fel de fraţi de cruce, concetăţeni cu drepturi şi obligaţii aproape egale, le ţinem isonul, bucuroşi că putem face un extra-chef. Aşadar o pornim cu foc, mai întâi cu Revelionul, apoi cu Ziua lui Valentin, apoi, ratând ghioceii, ne revanşăm cu farmecul verde al lui Patrick, chiuim de Cinco de Mayo, apoi vine Ziua Independenţei, când ieşim cu coşul la pădure şi chefuim pentru prosperitatea planetei în general şi a noastră în special, fără să uităm să adresăm o rugăciune şi pentru sănătatea camaradului plecat să lupte în suburbiile din Afganistan, unde o fi şi Afganistanu’ ăsta nu ştiu, şi nici nu pot căuta acum pe aifon, că am capul greu. Şi tot aşa, o dăm înainte, ca o celulă de producţie din China vecină şi prietenă.

Ei, şi când vine sărbătoarea noastră, adică cea care chiar e a noastră, ziua  României, trecem prin tot felul de stări, unele chiar conflictuale. Cei mai deştepţi şi mai frumoşi dintre tracii de aici pun repede mâna pe telefon, căci acum nu mai e de glumă şi, cu ochii în lacrimi, comandă la fermă cel mai mişto porc din inventar. Mai e puţin şi vine Crăciunul, iar cel mai serios semnal e defilarea de la Alba Iulia. Să nu ne prindă, Doamne fereşte, Crăciunul fără un briliant godăcesc, că iar vine în vizită mătuşa din Oregon, aia care stă şase luni pe an în Ardeal şi duce vorba până în ultimul cătun câţi pounds a avut porcul prosperităţii tale. La ce i-or fi dat şi ăsteia viză, nu pot să-mi imaginez.

Dar nu mai pot să stau mult cu ochii pe geam şi bag de seamă că mi-a revenit, oarecum, şi cheful de giumbuşlucuri contabile, probabil s-a izbit în sfârşit cofeina de neurotransmiţători. Drept urmare vă salut cu afecţiune şi disperare de sub un morman de cecuri şi promit să revin cât de curând, cu o altă transmisiune de la spatele locului.

Sarbatori cu raza lunga

Sarbatorile sunt un pic mai ciudate cand esti plecat pe termen lung spre definitiv. Uneori te intrebi unde sa le petreci, in tara-mama, cea de origine, sau in tara-tata, cea de adoptie. In tara de departe ai parintii si multi prieteni, in tara de sub picioare de obicei n-ai parintii, ai cativa prieteni si o gramada de cunoscuti. Anual se pune asadar problema daca sa petreci aici sarbatorile de iarna sau sa mergi in Romania, deranjand astfel din somn balaurul care abia a adormit, leganat pe picioare, si care raspunde la numele “unde e casa mea”?

Probabil alegerea este un pic diferita atunci cand zburzi pe alte continente decat atunci cand esti in Europa (asta e una din obsesiile mele, rog pe cei implicati sa ma scuze si sa ma inteleaga). Numai gandul de a sedea noua ore oarecum chircit in scaun, contra a o mie de dolari de caciula manata din urma de dor, si de a debarca apoi intr-o capitala europeana pentru ca, de-acolo, prostit de somn si incalceli de fuse orare, sa mai iei inca un avion care intarzie, e uneori descurajant. Mai e ceva, daca plec, nu sunt sigura ca voi putea sa revin dupa numai doua saptamani. In prima saptamana ma dezmeticesc relativ, apoi in prima jumatate a celei de-a doua saptamani redevin iar om si, pe cand sa imi pun complet in ordine emotiile, simtirile, fostii vecini si prietenii care si-au mai gasit timp pentru mine, trebuie sa plec inapoi. Tot sezonul stiu ca exista undeva un avion care bate din picioare si din motoare si ma asteapta, tot contra cost, sa ma strecor iar in burta lui gogonata.

Poate am imbatranit, poate m-am copt sau poate nu ma mai coc nicicand, dar sarabanda asta emotionala legata de calatoriile foarte scurte pana la foarte departele drag, imi aiureste stomacul si mai ales inima. Asa ca anul acesta stau aici, vorbesc la telefon cu cei dragi, nu povestim nimic despre dor, nici despre vremurile in care ei doreau sa treaca Oceanul. Ne bucuram fiecare asa cum poate, de multe ori autentic, de multe ori mai stramb. Nu ma plang, doar constat.

Am facut de mult bradul dar nu chiar de cand l-au facut bastinasii autentici. Imediat ce curcanul bate in linia de sosire a tractului digestiv, ei urca in masinile incapatoare (cu 8 cilindri) si se dau jos la punctele de prezentare si desfacere a brazilor. Acolo aleg un exemplar superb, caci nu degeaba a dansat unchiul Bob din Michigan (e numai un exemplu la indemana) in jurul bradutilor din ferma tot anul. Brazii astia nu au goluri printre crengi, n-am mai avut asa ceva in sufragerie, pana am debarcat aici. Oricand ma intreaba cineva ce as vreau sa iau cu mine cand merg acasa, raspund repede: brazii si autostrazile.

Lumea cumpara brazi cam de la 1 decembrie, eu de prin 10 decembrie, devenind astfel un monument viu al compromisului culturalo-forestier dintre Romania si America. In fond asteptarea, anticiparea unui eveniment reprezinta de multe ori o parte consistenta a evenimentului. Craciunul ne gaseste plini de zapada, ninge iar, bland, lenes, jucaus. Ninge cum ningea la Bulci, langa Savarsin, acolo unde am petrecut Craciunuri care nu se mai pot repeta si unde nu ma ducea inca imaginatia sa imi inchipui Craciunul trait acum.

A fost si este un an frumos si bun, iar cel care va veni va fi pur si simplu de nota 10. Acest optimism s-a dezvoltat pe fundalul sonor al masinutelor individuale de curatat zapada, fiebinti si neastamparate in mainile vecinilor de neighborhood. Vreau sa multumesc mult atat celor care mi-au scris aici, cat si acelora care poate nu au facut-o inca. Sunt bucuroasa ca facem parte impreuna din lumea Tango si jur ca acesta nu a dorit sa fie un discurs, ci doar o declaratie de dragoste, o urare de Sarbatori Albe si Calde, si o promisiune mereu valabila de regasire.