In dimineata de 14 m-am asezat cateva minute la calculator, sa scanez stirile. De obicei nu apuc sa fac asa ceva, ci doar pleznesc ceasul, montez ibricul in schema, improsc cu sudalmi pe oricine se afla in aria de acoperire, operez trei pasi de mentenanta matinala, insfac geanta, beau cafeaua in picioare si tai-o draguta la tren, un – doi, un – doi. Asta se intampla si pentru ca seara parca as impinge Himalaya cu cata energie am iar dimineata platesc tributul meu, vorba melodiei. Am aflat stirea despre Madalina de pe blogul Corinei. La intoarcerea acasa am continuat sa caut informatii, sa inteleg ce si cum s-a intamplat. Pe masura ce mai citeam cate ceva simteam ca, in loc sa se ostoiasca, curiozitatea imi devenea tot mai rotunda, tot mai neiertatoare.
Au stiut ce au stiut zeii cand ne-au strecurat curiozitatea in vene. Cred ca s-au amuzat ingrozitor, imaginandu-si cum o sa pandim calul solului domnesc intr-un anumit secol si fluxul instantaneu de stiri intr-un alt secol, mai dracos si mai emancipat. Am pieptanat, desigur, toti prietenii, psihologii, jurnalistii si comentatorii de pe nu mai stiu cate site-uri, am uitat sa merg la piscina si n-am raspuns la telefon. La un moment dat copilul a venit sa ma intrebe, politicos, daca as mai putea eu sa-i pregatesc ceva de mancare, ca i-e cam foame. Cand intindeam untul pe paine, mi-am amintit ca asa ne-am strans si noi, cand a murit bunica din partea tatalui, intr-o adunare (pastrand proportiile) impresionanta, absolut de nerealizat pana atunci. Ca, de, daca omul e in viata, mai treci tu (teoretic) pe la el, dar cand traverseaza pragul te pleci obstesc in fata definitivului si irevocabilului.
Viata asta, asa sucita si tot mai de neinteles cum are tendinta sa devina, contine, totusi, posibilitati. Poate maine se crapa de o zi mai buna, poate mai e ceva de facut. Poate iti regasesti puterea. Uneori e atat de important sa mai astepti putin. Desi tocmai asta se spune ca nu mai pot face persoanele care renunta la viata: nu se mai vad trecand prin urmatoarele cinci minute. Degeaba le povestim noi despre ganguritul de maine al bebelusului, lumea se inchide acum. Citeam ca oamenii nacuti dupa 1945 au sanse de 10 ori mai mari sa sufere de depresie. Erau date acolo si niste cauze, foarte adevarate, daca stam sa ne gandim. Dupa 1950 societatea a suportat schimbari atat de profunde, petrecute cu o viteza atat de mare, incat trebuie sa fii tabacit rau de tot ca sa nu te afecteze profund. Si exista, asa cum stim, hoarde intregi tabacite fara fisura, dar la fel de bine exista inca oameni foarte sensibili, perfectionisti, ale caror trairi interioare pot fi rascolite de nuante emotionale atat de fine incat altii ar putea sta o suta de ani pe prag, la panda, si nu le-ar dibui.
Cauzele majore care produc depresia in zilele noastre tin de faptul ca familia extinsa s-a risipit in patru zari, comunitatile s-au dispersat, ne preocupam excesiv de bogatia materiala, influenta mass media este atat de puternica incat daca am vrea sa o dezlipim de noi ar curge sange si, mai mult decat orice, s-a intensificat fara precedent concentrarea pe realizarea de sine. Din toate partile vin impulsuri care ne lamuresc cum trebuie sa fim, ne slefuiesc si, pana la urma, ne manipuleaza. Cine n-ar vrea sa fie perfect? Cine n-ar dori sa nu mai existe mizerie, nepasare si mojicie? Dar poate ca provocarea esentiala a acestor vremuri este sa ne inventam, naiba stie cum, o potiune psihica pentru a rezista in ciuda tuturor si, uneori, mai ales in ciuda noastra.
Pe mine cel mai mult ma infioara absenta. I-am invatat gustul si am inteles trista zicala a francezului: a pleca inseamna a muri un pic. Cand vezi persoane dragi la distante de ani inveti sa traiesti cu strangerea de inima ca si cand ea ar fi fost intotdeauna acolo. Se instaleaza in tine, picura si inveti sa o imblanzesti, sa o faci suportabila. Dar nu dispare si daca cineva imi spune ca dispare eu ii spun de pe acum ca nu il cred. Cea mai importanta lectie a emigrarii este convietuirea cu absente esentiale.
Iar pe mine tocmai absenta ingrozitoare, si in cazul acesta definitiva, instalata peste copilul fara mama si peste mama fara copila m-a durut, m-a facut sa ridic pumnul spre oranduirea lucrurilor. Disparitia s-a consumat, ritualurile s-au sfarsit, tineretea a incremenit in fotografiile frumoase ale trecutului, ghioceii se vor odihni intotdeauna langa pieptul ei, pe un raft. Se lasa linistea si incepe ticaitul fara final al zilelor de absenta. Daca ar putea cineva sa isi inteleaga complet greutatea absentei, cred ca nu ar mai exista sinucideri (nici emigrari la mare distanta).
Chimia creierului si dantelariile sufletului ne pot fi cei mai buni prieteni, ne pot fi cei mai aprigi dusmani.
Si totusi exista emigrari la mare distanta. Prietena mea, Oana, a reusit sa vina in vara asta acasa dupa 8 ani. In 8 ani a tesut planuri migaloase despre ce si cum o sa faca odata ajunsa. Dupa 8 ani, cu doi copii mici de mana, si-a rupt cu greutate 3 saptamani de concediu (stim ce scurt e concediul transatlantic) si a venit in Romania. Zilele ei s-au scurs bezmetice intre drumuri prin tara si Bucuresti, stand prea putin cu fiecare, in conversatii politicioase pentru ca de cele intime nu a fost timp, ratand sau amanand prieteni, fara sa vada marea pentru ca in Romania a plouat si au fost furtuni…
Nu pretind ca stiu ce este in sufletul ei. Stiu doar ca a invatat sa traiasca cu asta, ca viata ei este de mult in alta parte.
Super! Super! Super! (conform DEX- extraordinar, desavarsit, perfect)
Sufar de dor de cand ma stiu, indiferent cat de mica sau mare era distanta pana la persoana dorita. N-as fi indraznit (sau stiut macar) sa ma gandesc la sinucidere, tot ce-mi doream era sa fac cumva sa ajung sa-mi vindec dorul. Unele doruri nu le mai pot alina pe lumea asta, pe altele da. Si-atunci cum sa ma duc eu cand inca n-am stat destul cu fiecare?
Cand era mica visam la o binecuvantata calamitate naturala care sa ne ia in grup, pe toti ai mei, si sa ne mute in alta lume fara sa ne desparta. Si-atunci, cum sa lasi de buna voie goluri?! Cum sa declansezi absenta?!
Ce scurtcircuite se petrec in mintea unui sinucigas- nimeni nu poate sti.
Pentru cei dinafara este usor de judecat: egoism, lasitate, slabiciune…ce stim noi?…
O prietena imi spunea, ieri, plina de tristete, ca diavolul pune samanta raului in creierele sinucigasilor. Daca-i asa…sa-l ia dracu’ si pe dracu’.
Am scris si eu ceva pe subiect la mine pe blog. Din ce spun apropiatii ei, femeia suferea de depresie, boala parsiva. Si asta explica totul. Nu e nici egoismul, nici diavolul, nici alinierea planetelor.
Amelia mea buna, calda, draga si mai ales supersensibila… mi s-au rostogolit toate lacrimile dorului strans in mine in aceata viata, multe mai sunt domane, citidu-te si nu mai pot sa scriu nimic decat ca te iubesc de aici de departe/aprope
Si tu, de departe, ai asezat in cuvinte superbe ceea ce noi, cei aflati prea aproape de prapad, nu mai suntem in stare sa spunem. Imi vine adesea, citindu-te, sa alerg catre tine doar ca sa stam la o cafea. Sau sa te rog frumos sa vii acasa, ca prea aproape esti de cuvant si de suflet ca sa putem trai la asemenea distante.
Amalia, imi pare rau ca tocmai eu am fost mesagerul, fara sa vreau.
Ai scris frumos. Eu n-am putut.
Frumoase cuvinte, respira bun-simt si „normal”, mi-a facut mare placere sa te citesc, Amalia. Sper ca nu te superi ca iti spun pe nume, dar te simt aproape, citindu-te. 🙂
Alice, revista ta, vocea saptamanala a mamei si cafeaua Jacobs sunt trio-ul care ma sustine in momentele de cel mai ascutit dor. Te astept oricand, orasul asta am observat ca stie sa isi primeasca in forma maxima cei mai dragi musafiri. Uneori aproape cedez tentatiei de a petrece o vreme acasa, de a-mi acorda un ragaz de regasire si liniste sufleteasca. In orice varianta, imi doresc sa fiu cat mai aproape posibil de tine si de Tango. Si asa imi dau seama, tot mai bine, cat de important este sa intalnesti ceva cu care sa te potrivesti si in care sa crezi.
riana, bine ai venit, iti multumesc pentru mesaj si te astept mereu aici, cu rugamintea de a-mi spune in continuare pe nume 🙂
Corina, am urmarit toate relatarile tale de pe blog si din ziar despre evenimentul asta trist, tare, tare trist. Scrii exact cum trebuie scris, cu bun simt, finete si eleganta.
Cristina, te imbratisez cu mult drag.
Ionela, da, asa se pare, ca era depresie, dar partea rea este ca nu a fost prima tentativa, iar prima nu a fost luata suficient de in serios de catre cei din jur.
Mihaela, ai dreptate, ce stim noi? Nicio judecata de-a noastra nu se aplica, pentru ca sunt numai comentarii exterioare, singurul care stie ce e in bietul lui suflet e numai omul in cauza.
MR, atunci cand incerc sa imi inchipui, cred ca durerea care se strange, nemultumirea de un fel sau altul, devine atat de puternica incat depaseste incapatanarea instinctului de conservare. Asa cred ca trebuie sa fie. Sentimentul ca n-am stat destul cu fiecare il am si eu acum. Abia dupa plecarea de acasa am inteles cum m-am angajat sa ma joc cu timpul.
camellia, ma sperie golul, absenta, viata de zi cu zi fara o persoana draga. Asta mi-a inspirat gandurile pe care le-am impartit cu voi.
Anemari, imi sunt atat de familiare vizitele cum este cea a prietenei tale, Oana. Le-am trait de multe ori si se sfarseau cu o plecare din ce in ce mai grea. E vorba si de distanta foarte mare, de efortul uman si fincanciar de a strabate o jumatate de glob, a sta cateva zile si a porni inapoi, fara sa mai stii cand mai poti sa revii.
Amalia, ai scris tare frumos si de data asta; profund, aproape filosofic ( „cea mai importanta lectie a emigrarii…”, sau „daca ar putea cineva sa isi inteleaga complet greutatea absentei nu ar mai exista sinucideri”). As fi preferat de 1000 de ori ca MM sa fi emigrat la capatul pamantului decat sa-i vad parintii murind incet la capataiul ei.
Amalia, departarea absenta si prezenta au capatat alte dimensiuni de cand sunt „emigrata”. de asemenea si prieteniile. Dar da, traiesc cu un dor al unei plecari in distanta, al unei pierderi din veder echivalent al mortii incete asa cum spun aproape filozofic francezii (nu e de mirare ca sunt capabili de asa ceva la raurile de vin si pastis ce curg in acea tara!). Am scris actuala mea postare cu gandul si la tine, la dragostea pentru impresionisti.
draga mea, a fost asa de ciudat ca a trebuit sa vin atat de departe ca sa ii descopar pe dragii impresionisti, si acum incerc sa inventez retete de apropiere de pamanturile a caror lumina au pus-o pe panza, pe suflete.