Niciodată nu mi-am închipuit că experienţa depunerii actelor pentru un paşaport se poate transforma într-un interval de treizeci de minute de contact uman savuros. Sosisem cam nervoasă în pragul oficiului poştal (relativ în pragul leşinului, ca să fie mai clar) şi am eşuat, împreună cu formularul de rigoare, la o masă cu două scaune şi fără pix. Paşaportul celei mai şi mai democraţii se face la poştă, adică acolo depui hârtiile şi plăteşti aproape toate preţurile. Am completat cu pioasă atenţie rubricile şi rubricuţele necesare unei bune şi corecte prelucrări a documentului, până ce s-a făcut aproape ora închiderii ghişeului pentru serviciul incriminat. (Chiar dacă poşta e deschisă până târziu în înserare, solicitările de documente de călătorie se primesc până la ora x).
Am tot scris, am tot prezentat respect formularului, am mai întrebat pe ici pe colo şi apoi m-am inserat în rând, pentru a preda întregul dosar acolo unde se cuvine. Eu am apucat să prind un fel de groază faţă de autorităţi şi rutine oficiale, n-aş putea explica de ce, căci nu am comis în viaţa mea decât fapte nereprobabile. Sau poate tocmai de-aia? În fine, mi se strânge puţin stomacul, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, vreau să scap cât mai repede de procedură, cu faţa curată şi actele acceptate. Am păşit politic corect în dreptul pupitrului poştal, am spus hi, how are you şi am întins dosarul cu dovezile că nu mai sunt ce am fost ci am devenit ceva mult mai complicat şi plictisitor. Domnul de pe partea opusă a mesei oficiale avea, însă, chef de vorbă. Mi-a cerut buletinul, adică, aici, carnetul de conducere. Mai există însă unii, ca mine, care nu au doar driver licence, ci şi de-a dreptul un ID – adică o carte de identitate.
Domnul de la poştă nu mai văzuse aşa ceva, domnia sa funcţiona numai pe bază de carnet de conducere. M-a întrebat ce trebuie să ai pentru a-ţi face cartea de identitate. I-am spus. Apoi, nu ştiu cum, am ajuns să discutăm despre asigurări. Mi-a recomandat să-mi fac insurance bond, un act prin care, contra cost, poliţistul nu-ţi mai ia carnetul de conducere şi dispare cu el în noapte, când eşti contravenient, lasându-te să te uiţi, relativ tâmp, la o bucată galbenă de hârtie mâzgâlită. I-am promis domnului de la poştă că îmi fac insurance bond, dar în gândul meu contorsionat am murmurat că ar fi bine să începem cu un paşaport, că de asta venisem în incinta poştală.
Văzând că sunt prietenoasă, omul mi-a mărturisit că el e născut în Hawaii, iar eu era cât pe ce să-mi dau frâu liber gândirii, şi să îl întreb atunci ce dracu caută la Chicago, în iernile astea barbare. M-am uitat pe ecuson, să văd cum îl cheamă şi îl cheamă Israel. Adică Israel din Hawaii, cu domiciliul la Chicago. Frumos. Pe urmă a intrat în vorbă cu Adelina şi i-a recomandat ca, dacă pe la 15-16 ani băieţii o vor curta asiduu, să le închidă gura şi să le spună că nu se mărită până nu termină facultatea şi e pe picioarele ei. A pus-o să îi promită că aşa va face. Ăsta a fost momentul în care omul a început să îmi placă. Tu ai să uiţi ce ţi-am spus, a zis dânsul, dar mama ta nu o să uite şi o să-ţi aducă aminte. I-am jurat că n-am să-l uit. A dat mâna cu Adelina, a mai făcut o copie după nu ştiu ce document, a mai scris ceva şi a închis cazul pentru care eram în faţa lui. I-am mulţumit şi am ieşit afară, complet refăcută psihic. Ca să vezi cât de simplu e, uneori, să îţi vii în fire: un dialog de 10 -15 minute cu o figură de om simpatic şi nestresat face toată treaba. De ce nu s-or înmulţi oamenii ăştia mai cu spor?
Amalia, savuroasa. Mi-ai adus aminte de Afroamericanul meu din Nebrasca cu tata si bunica din Romania care nu m-a mai taxat ptr extra extra luggage. 🙂
Cunoastem :). Aici, in Canada, nimeni nu mi-a vorbit niciodata urat, nici macar nu s-a incruntat, cand am fost dupa vreo hartie. Si te obisnuiesti repede cu lucrurile astea, dupa care vii in vizita acasa si ai un soc.
Ma simt bine dupa articolul tau. M-am intros saptmana trecuta din Europa si calatoria a fost incununata de cateva zile in Ro… pentru mici formalitati ce trebuiau rezolvate pentru mamele noastre, care mici formalitati sau transformat in mari aventuri si un gust amar.
Dar ce pacat ca Israel a uitat sa puna in plic inca un document suplimentar (pe care noi il aveam si l-am intrebat daca nu trebuie, iar el a spus ca nici vorba), asa ca totul se prelungeste pana cine stie cand. Asa ca, ma conving tot mai puternic, lumea e la fel, aproape peste tot, pana la urma, fie ca ne place, fie ca nu.
Israele, mi-ai facut-o, si eu scrisesem despre tine frumos pe blog. Pai, se poate?
Amalia, ce frumos…incredibil cum in alte parti, in afara de Romania, poti sa iti refaci moralul dupa o discutie cu cineva de dincolo de un ghiseu…Teama de formulare si formalitati cred ca o mosteneste de pe plaiurile mioritice :))…Eu mor de frica cand ma duc sa imi fac acte, cand ma duc sa platesc impozitele, practic cand am de-a face cu cineva de dupa un ghiseu…Nici macar cand ma duc sa imi platesc rata la banca (ca deh! dau, nu cer…) nu sunt intampinata cu zambete de bunavointa. Bucura-te ca esti unde esti, chiar daca zici uneori ca te cuprinde dorul de tara 🙂
Amalia, trimite cate un duplicat cu postarea ta tuturor administratiilor locale din tara. Cat despre Israel, nu-l certa ; de dragul confortului psihic capatat in urma discutiei cu el. Cine stie ce se leaga la a doua intrevedere….
Adnya, uite mi s-a intamplat sa fiu foarte bine tratata pe aeroportul din Timisoara, anul trecut. Si atunci am inteles ca, in ciuda a toti si a toate, se poate. Pentru prima data in cariera mea de calatoare, mi s-a intamplat ceea ce se intampla, la un moment dat, oricarui om care se trambaleaza: nu mi-au ajuns doua valize. Am tot stat la carusel, apoi doamna de acolo (imi pare rau ca nu ii stiu numele) mi-a spus ca s-au descarcat toate bagajele si al meu nu e printre ele. Am spus ca inteleg, si ce putem face. Am completat, calm, un formular, am cerut asigurari ca valizele imi vor vi trimise acasa si asa a si fost.
Un amanunt interesant insa ar fi (hai ca o sa scriu un post intreg aici), ca doamna respectiva s-a mirat ca, atunci cand mi-a zis ca n-au ajuns valizele, n-am tipat la ea. Am intrebat: ce se poate face, ce o sa se intample, pot fi cumva dibuite?
Cred ca era obisnuita ca lumea sa tipe la ea, sa o bruscheze. Cred ca daca mai stateam un pic prin aeroport, ajungeam sa ne imprietenim, pana la urma.
Am sa revin cu un post pe tema asta, promit.
camellia, la a doua intrevedere ma duc si imi cer inapoi banii pentru taxa de urgenta.
O fi ceva special cu oamenii de la posta, fiindca cu exact aceeasi ocazie am avut aproape aceeasi experienta. Omul meu era o grasa neagra si simpatica care in 5 minute mi-a povestit intreaga ei viata, cum ea era in liceu cind eu m-am nascut si (nu stiu cum am ajuns de la una la alta) cum ii pare rau ca nu mai are posibilitatea sa isi lase serviciul asta fara sens si sa faca ceva prin care sa simta ca se face utila. Ar fi vrut sa faca o scoala de asistente medicale or something.. Mi-a parut rau de ea, n-aveam cum s-o ajut si nici sa empatizez cu ea.. oricum, in final nu parea deprimata ci dimpotriva. Nici nu stie cum face ea cite o fapta buna, chiar si fara sa-si dea seama, asa, doar fiind simpatica cu oameni straini de pe strada.
Amalia, cand am fost la Chicago in iulie simpatica doamna durdulie de culoare care supraveghea intrarea la metrou m-a indrumat asa de frumos explicandu-mi ce fel de bilet sa cumpar ca sa fie spre avantajul meu ( biletul era valabil 24 de ore cu calatorii nelimitate) si apoi mi-a deschis poarta fara sa „compostez” biletul.
La postarea cu bajele pierdute iti povestesc aventura bagajlor mele de acum o saptamana
Acuma stii cum e…? pasapoarte, de bine de rau- avem. Intrebarea e: incotro o (mai) luam…?!
Donazz, am intalnit un tertz personaj, eficient si fara „povesti”, care ii contracareaza pe primii doi si repune lucrurile in ordinea eficientei si interactiunii impersonale. We are good, after all 🙂
CristinaC, le-ati gasit??
D Mihaela ia sa vedem, carei tari sa ii mai punem gand de cucerire?
Tocmai ascult la radio „Sun of Jamaica”. Te bagi 🙂 ?