Sunt într-o relaţie de love – hate cu oraşul meu de adopţie, ca, de altfel, cu aproape orice altceva (de asta spun, să trăiască şi să înflorească persoana care a inventat această expresie utilă). Îi reproşez că unde e înalt, e prea înalt, şi, unde e întins, e prea întins. Avem deja (eu şi oraşul), o căsnicie de aproape şapte ani, aşa că e firesc să ne vânăm reciproc, în timpul liber, bârnele din ochiul celuilalt. Nu prea reuşesc să mă împac cu suburbia, deşi e impecabil de curată şi uscată, a se citi verde şi civilizată până la exasperare (nu ştiu ce să fac cu drăcuşorul meu interior într-un mediu atât de civilizat). Nu m-am împrietenit chiar la cataramă nici cu zgârâie norii, dacă trebuie să intru într-un lift din ăla care mă înalţă în trei clipiri până la etajul 75, simt cum inima îmi urcă în gât şi apoi, dezorientată, îmi lunecă în genunchi. Un pic de claustrofobie? Foarte posibil.
Da, aş vrea să îmi mai văd oraşul cu ochi proaspeţi, eventual de turist în vacanţă. Nu e bibilit ca Parisul, nu e concentrat şi copleşitor ca New York-ul, dar l-aş recomanda cu căldură, măcar pentru o vizită, dacă nu ar fi atât de departe de Europa. Chicago continuă să fie, chiar şi în cinstita zi de azi, o metropolă a cartierelor etnice. Prin unele e bine şi frumos să zăboveşti, prin altele cam nu. Noi locuim într-o zonă în care, dacă nu le înfund sub nări certificatul de naştere, nu mă crede nimeni că mama nu m-a făcut poloneză. Am auzit atâţia proşe pane în lunga şi frumoasa mea carieră, că, uneori, în zilele de învolburare, mă întreb de ce n-am luat drumul Varşoviei, că era mult mai simplu şi mai convenabil, şi, în plus, ajungeam mai uşor în câte o vizită acasă, să gust din zacusca care se acumulează în cămara părinţilor, în speranţa că apărem şi noi la intervale mai dese de un an sau doi.
Dar, când mă apucă toana bună, una din cele mai plăcute îndeletniciri este să descopăr zonele pitoreşti ale oraşului, cu clădiri dichisite, de parcă, mă scuzaţi, nici n-ai fi în America. În urma celor mai recente plimbări au rezultat pozele care urmează şi, deşi nu sunt semnificative pentru marea masă a arhitecturii americane, vi le dăruiesc cu aceeaşi plăcere cu care le-am şi cules. Constat că şi aici casc gura cam la aceleaşi lucruri: adieri de Bucureşti interbelic şi aranjamente în stil mediteranean. Păi, ce ne facem, Amalia?
Pe voi ce vă mişcă, la modul dragoste şi ură, în oraşul în care trăiţi?
Eu n-am o relatie de dragoste cu citadela. Nici de ura nu s-ar putea spune- doar o usoara impacare, cu cat ne deranjam mai putin unul pe celalat…cu atat mai bine. Suburbiile ma obsedeaza- pe masura ce trec anii ma atrag din ce in ce mai tare locurile plasate departe de lumea dezlantuita. Daca as avea destui bani cu siguranta mi-as cumpara propria insula.
Chicago este, intr-adevar, un oras foarte frumos, mai putin salbatic decat alte locuri dar si mai rece decat multe dintre ele.
PS: Ca sa fiu mai la subiect: dragoste= arhitectura veche din Chicago.
Ura- partile (nu putine) prin care se zice ca mai bine lasi geamurile deschise la masina, ca sa treaca glontul dintr-un capat intr-altul, fara sa ti le sparga (pe ele, geamurile, adica).
Amalia, m-am intrebat tot timpul cum ai ajuns in acest oras; de ce ai ales CHICAGO? Si mai am o curiozitate – daca aceasta este alegerea ta pentru toata viata. Sincer, te apreciez pentru puterea de a razbi intr-o civilizatie atat de diferita de cea in care te-ai format, pentru determinarea cu care mergi mai departe. Esti o femeie puternica, cum n-am sa fiu eu nici daca as trai 1000 de ani. Pozele sant frumoase si ai dreptate – parca sant facute pe undeva prin Europa. Sa ai o saptamana buna!!!
Singurul dezavantaj al orasului in care locuiesc acum e ca nu imi gasesc prietenii vechi on el. Iar oamenii noi ma intreaba „so where are you from” imediat dupa ce zic „Hi, I’m cutare”… ca sa sublinieze si mai mult ca nu sunt de pe-aici.
Mihaela, poate ne reunim fortele si iesim in toamna asta la o vanatoare de cladiri vechi, in vreme ce lumea e ocupata cu Halloweenu’. In plus, teoretic, mai avem foarte putin pana la „Indian Summer” si cascada aferenta de culori.
camellia, am ajuns aici pentru ca era singura locatie in care exista un suflet de om cunoscut. Dar nu e o alegere definitiva. Iti multumesc pentru vorbele bune, traiul aici e o experinta de viata interesanta si, imi place sa cred, una care ma va face sa apreciez si mai puternic etapele care vor urma de acum. Iti doresc si eu o saptamana frumoasa, cu drag.
Adrri, ultima data cand m-a intrebat un individ de unde sunt, i-am intors complimentul, si, desi eu am avut impresia ca e din Rusia, ce crezi, era din Anglia!
Reversul faptului de a fi de altundeva, cum imi spunea altcineva, bastinas, e ca, daca vreau, la un moment dat, pot sa imi iau jucariile si sa plec. Pentru persoana respectiva ar fi mult mai greu sa faca asta, chiar daca la un moment dat ar dori.
Nu imposibil, dar mai greu.
Iubesc Vancouver-ul pentru natura superba, pentru oamenii politicosi si zambitori si pentru diversitatea etnica de care inca sunt fascinata. Nu-mi plac arhitectura fada, lipsa de investitie in frumos, lipsa de spirit festiv, lipsa de imaginatie. Una peste alta, e un oras ok.
catintherain, pentru lipsa de imaginatie sufar si eu crunt aici. Si eficienta dusa pana in vecinatatea perfectiunii nu o compenseaza deloc.
Amalia te imbratisez, mi-a fost dor de tine si nu-mi vine sa cred ca am lipsit de la atitea subiecte frumoase de conversatie aici … dar, a venit toamna si ne-am adunat si noi in jurul semineului, cu letopisetele pe genunchi si ceaiul de tei pe masuta de cafea :).
On topic: si eu traiesc intr-un fel de relatie de love-hate cu orasul din coltul acesta de lume.
N-a fost dragoste la prima vedere, a fost un fel de „dovedeste-mi ca esti asa cum mi te-au descris altii in cuvinte colorate si imagini in photoshop” … si el, s-a chinuit si mi-a dovedit, i-a luat citiva ani, destui as zice … vreo 5 pina l-am vazut fara ochelarii de cal roz europeni, inca vreo 2 dupa aceea pina sa incep sa-l iubesc, in curind celebram 4 ani de iubire presarata cu mici furtuni pe ici pe colo.
Ce iubesc eu in Vancouver? … off, fara nici o intentie sa intru in conflict cu Catintherain, eu iubesc exact aceleasi lucruri pe care ea inca nu le-a vazut … parca ma vad/aud pe mine acum vreo 9-10 ani 🙂 …
iubesc arhitectura acestui oras, unica in felul ei, combinatiile pline de imaginatie dintre heritage si modernul sec XXI … strazile paralele si perpendiculare, cu dughenele de flori, arta nativa, gablonturi si hot-dog-si in diferite combinatii, terasele improvizate pe trotuare din martie si pina in noiembrie, bancutele de pe falezele care inconjoara orasul, aromele diferitelor bucatarii, cosurile de flori atirnate la fiecare stilp, „catacombele” transformate intr-un mini-oras subteran cu malluri, restaurante, banci … iubesc vinzoleala de pe strazi: turisti amestecati cu oameni de afaceri, vinzatori, secretare, vedete de tv sau cinema, cersetori …
iubesc plajele cu nisipul adus din China si Tailanda si busteni pe post de bancute … iubesc muntii si faptul ca in mai putin de 2 ore de condus pe una din cele mai frumoase autostrazi din lume, ajung intr-un loc binecuvintat de natura si de Dumnezeu si in care proverbul „omul sfinteste locul” e la el acasa: Whistler.
Iubesc suburbiile cu casele ingrijite sau mai putin ingrijite – doar orice padure are uscaturi, chiar si cea de smaralde:), cu blocurile de apartamente, multe dintre ele concurind cu succes cu resorturi de vacante, cu scoli inconjurate de parcuri inveselite de flora si fauna locala, cu viata calma si linistita, tulburata din cind in cind de cite un accident de circulatie, vreo rafuiala intre familiile de gangsteri locali, sau aparitia vreunui urs in gradina invecinata cu padurea.
Certurile dintre mine si Vancouver incep in momentul in care ma uit pe harta si realizez cit e de departe de Mediterana si ce eforturi trebuie sa depuna contul de savinguri ca sa-mi astimpere dorul … si atunci imi aduc aminte ca nu urasc numai departarea, dar am o problema si cu diversitatea etnica care tinde sa incline spre o anumita categorie, care din pacate odata ce coboara din avion sau vapor, se cred acasa, si drept urmare se comporta ca atare, cu tot ce tine de comportamentul respectiv, de la scuipatul si aruncatul gunoiului pe strada si pina la smecherii de tot felul – acte false, bani spalati, droguri, arme etc.
Sofie, sunt tot mai curioasa sa vad Vancouverul, in ultimul timp ma „lovesc” intr-un fel sau altul tot mai mult de el. Ce-ar trebui sa vizitez in vreo trei zile, in afara de o intalnire mult asteptata cu voi? Tot cantaresc cum sa jonglez cu putinul concediu si, chiar daca nu vin, spune-mi totusi ce sa vizitez:)