„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Apă şi foc, tren la mijloc

de

(ah, dacă n-ar trebui să mă urc pe bicicleta medicinală, şi aş putea doar să stau şi să scriu!)

Dimineaţă am decis că asta e ziua în care arăt puţină conştiinţă şi deci nici nu se pune problema să ajung la servici cu al doilea tren. Am două opţiuni feroviare, şi, în funcţie de cum ajung, plec spre casă mai repede sau mai târziu, încadrând între alunecările pe şine o cantitate aproape constantă de lucru cu cifre. Deşi ploua îngrozitor, ce zic eu ploua, era totul negru, am făcut câteva eforturi remarcabile şi m-am încadrat la şuieratul primului tren. Ba, mai mult, m-am încăpăţânat catâreşte să fac o plimbare prin ploaie, mirosea remarcabil a proaspăt şi a verde în suburbie, am zis că e ofensă la adresa planetei mame să trec, aşa, în nepăsarea maşinii, prin dezmăţul aromelor picurânde. Pe stradă, mai un jogger, mai un plimbător de dragoste canină, mai scrântita care sunt şi în rest, mai nimeni.

M-am cam udat pe mânecuţe, nu zic, dar am tras o duşcă de cafea îmbogăţită cu laptele condensat pe care l-am furat ieri de la bufetul chinezesc, şi, dintr-o dată, toate păreau în regulă. Am urcat în tren, dar nu în vagonul obişnuit, al doilea din coadă, căci oprise prea în spate, ci în vagonul din faţa lui. Aveam în taşcă „Jurnalul” Oanei Pellea, am avut mare noroc şi l-am putut citi zilele astea. Ploua însă tot mai rău, în tren niciun loc single, adică stăpân pe bancheta ta de două locuri, numai oferte de dublu. Cu cine să fac eu un dublu, decizie de secunde (am învăţat că nu trebuie să ne enervăm când se aşează cineva lângă noi, înseamnă că am primit aviz favorabil la evaluarea aproape instantanee operată de individul aflat în picioare). M-am aşezat lângă o doamnă African – American, sau, mai pe neocolitelea, o negresă cu aspect foarte blând, un pic mai în vârstă. De regulă mă scufund în citit, azi eram oarecum pe gânduri. Pe drumul spre gară, sub influenţa superbă a mărturisirilor Oanei Pellea, mi-au venit câteva lacrimi şi m-am rugat de bunicii mei, cei pe care de mult nu mai pot să îi văd cu ochii de carne (da, acest „Jurnal” chiar face bine, repară, mângâie), să îmi dea un semn, să ştiu dacă zbaterile mele sunt în apropierea drumului bun. La câteva secunde a tunat şi a fulgerat foarte puternic.

Nu ştiu de ce, în tren, mi se părea că abia ne târâm, că această călătorie spre muncă avea să fie mai lungă. Am scos din nou cartea şi am mai primit în mine câteva rânduri, apoi mi-am aruncat ochii pe geam şi am văzut o flacără mare. Din mersul trenului, deşi încet, căci ne apropiam de staţie, n-am putut să-mi dau seama despre ce este vorba. A urmat frâna şi o oprire mai sacadată decât normalul. În câteva minute am aflat cu toţii, că, din păcate, trenul lovise o maşină. Se fac eforturi mari de informare, de conştientizare a pericolului, dar oamenii tot se încăpăţânează, uneori, să nu asculte. Fiind aproape în staţie, uşile s-au deschis ni s-a permis să coborâm. Am văzut norul gros de fum şi m-am întors pe bancheta mea, lângă negresă. Deşi se eliberaseră destule scaune, căci multă lume plecase spre taxiuri sau alte soluţii mobile, m-am aşezat tot lângă partenera mea de călătorie, cu niciun preţ n-am vrut să stau, singură, pe o altă banchetă.

După ce au venit cei care au grijă de astfel de evenimente triste şi am aşteptat o oră şi ceva în tren, ni s-a spus ce să facem în continuare, în funcţie de locul în care vrea să ajungă fiecare. Tot traficul spre oraş a fost întrerupt şi în una dintre gări ne-am strâns o mulţime de oameni în aşteptare, deturnaţi, întârziaţi, îngroziţi, trişti sau numai nervoşi că, uite, sunt ţinuţi pe loc. S-au pierdut întâlniri, s-au decalat distracţii, s-au rupt ritmurile aşezate ale unei dimineţi de august, am avut parte de un răgaz neplanificat şi nedorit dar, poate, destul de necesar. L-a folosit fiecare cum s-a priceput mai bine: nişte domni de afaceri discutând între ei şi la telefon, nişte mame de fetiţe cu fuste înflorate explicând că uneori trenurile întârzie, iar alţii, cei care călătoreau unul câte unul, ca mine, schimbând câteva priviri şi câteva cuvinte cu cei din jur. S-a dovedit, mai târziu, pe youtube, că unii chiar filmaseră descarcerarea cu telefonul mobil. După ce te întorci la activităţi normale, în urma unui astfel de eveniment, parcă vezi viaţa cu un număr triplu de ochi şi o iubeşti cu un număr nemaiştiut de inimi.

Am descuiat biroul exact la ora la care aş fi ajuns cu al doilea tren.

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
America

Comentarii

  • noroc ca m-am intors la titlu(ma face sa rad, cand eram mica racneam tot felul de variatiuni pe aceeasi tema si ne torturam bunicul- eu cu verisoara mea) ca mergeam la culcare innegurata rau. pielea de gaina se ascunde sub pijama.

    Monica 5 august 2010 4:33 Răspunde
  • Uneori cele mai banale zile ni se arata cum sunt de fapt: niste aglomerari fantastice de energie, coincidente, dorinte ale naturii si ale sortii. Ne smulgem un pic din obisnuinta, doar pentru a ne scufunda inapoi dupa prima ceasca de cafea.

    MR 5 august 2010 6:59 Răspunde
  • Pacat ca trebuie sa fim zgaltaiti uneori, pentru a iesi din nemultumiri cotidiene si din probleme mari (pentru ca sunt ale noastre). Pacat ca uitam usor, asa cum spune MR, sau poate asta e tributul platit mersului inainte.

    Anda 5 august 2010 23:21 Răspunde
  • Amalia, parca am vazut un film… Un episod straniu, fara fond muzical. Franele, loviturile, fulgerele, suvoaiele de fum, astea sunt semnalele care inchid, automat, criza noastra de calm pagubos. Cred ca sunt modalitati de a ne aminti ce suntem, ce termen de valabilitate avem, cat rezistam la frig, cald, intuneric, foame, sete, incertitudine.

    Simona Catrina 7 august 2010 18:56 Răspunde
  • Simona, stii ce mi s-a parut cel mai straniu? Ca in dimineata respectiva au existat cateva secunde in care mi-am zis: stii ce, eu iau al doilea tren, imi beau linistita cafeaua acasa, mananc fara graba si apoi plec. Dar am revenit asupra deciziei: hai, sa ma urnesc, am zis, sa ajung, sa fiu plina de avant. Si uite asa am fost martora filmului pe care vi l-am povestit. Si uite asa mi-am desconsiderat, iar, intuitia.

    amalia 9 august 2010 3:03 Răspunde
  • Anda, e adevarat ca daca ne-am si opri, uneori, sa tragem concluzii din zgaltaielile astea, tot noua ne-am face un bine. De cand circul cu acest tren, in cativa ani, o singura data s-a mai intamplat un incident de acest gen.

    amalia 9 august 2010 3:10 Răspunde
  • MR, da si trebuie sa ne croim drum frumos prin toate cele.

    amalia 9 august 2010 3:11 Răspunde
  • Monica, „clipa, stai, stai, putin pe loooc!'”, asta era versul urmator:)
    n-am vrut sa te intristez, am vrut sa ma plang ca nu mi-am baut linistita cafeaua.

    amalia 9 august 2010 3:13 Răspunde
  • Uau, ce poveste…”Iubesti cu un numar nemaistiut de inimi” – esti colosala, poeteso! Te ador!

    Corinas 10 august 2010 12:56 Răspunde
  • Cred ca Jurnalul Oanei Pellea nu putea fi citit pe o alta vreme, asa l-am citit si eu 🙂

    Teodora 14 august 2010 14:36 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title