Sambata seara, restaurant dragut, atmosfera fina. Ma simteam excelent (nici nu trebuia sa platesc, caci raspundeam invitatiei altcuiva, conjunctura superba, stiut fiind ca eu sunt gretos de zgarcita cu orice care nu raspunde la numele de carte, parfum, sushi sau bilet de avion). Cum stateam asa, aplecata asupra snitelului vienez, si imi contemplam, incantata, internationalitatea, lautarul sef a decis ca e momentul potrivit sa loveasca in poftele mele (el credea ca le lubrefiaza) cu o cantare a lui Gheorghe Zamfir, urmata, fara pic de jena, de implorarea din Ionel Ionelule. Ca un balon pupat de ac mi s-a dezumflat veselia! Fusesem intr-o dispozitie buna, admiram cateva perechi care dansau, mai ales o doamna imbracata intr-o rochie alba, cu un umar dezgolit si cu miscari profesioniste, de dansatoare care stie cu ce se mananca armonia miscarilor. Conversam cu prieteni dragi, ne alintam cu arome speciale, ce mai, totul era desprins din o-mie-si-una-de-nopti-reusite-petrecute-in-oras-sambata.
Si dintr-o data, zbang, in acordurile lui Zamfir si-a ridicat capul sarpele melancoliei, aratare cu care eu am contract pe o durata nedeterminata. Uau, asta da globalizare, zise un amic de la masa, sa ni se cante o melodie romaneasca intr-unul din cele mai bune restaurante nemtesti din Chicago. Din teaca nevinovata a vegetalelor la abur s-a ridicat o sabie emotionala care m-a nimerit din plin, aproape ca imi venea sa chem bucatarul sa vina si sa isi salveze snitelul de salata mea sentimentala. Apoi s-a declansat cercul vicios in care eu ma enervez pe mine insumi, si apoi ma intreb cum naiba se face de suntem doua sub aceeasi teasta, una care face/plange/rade suav si alta care baga permanent de seama. Problema e ca prima se enerveaza de multe ori pe a doua, cica n-o lasa sa isi manifeste democratic si neanalizat trairile, iar a doua da scarbita din mana, comunicandu-i primei sa termine cu prostiile si sa inceapa sa ii fie recunoscatoare ca o trage constant de maneca, impiedicand-o sa se inalte spre vazduhuri, intr-un halou de delicatete si dor.
Dar, stai un pic, daca le pot observa pe amandoua insemana ca mai exista si o a treia, si ultima, sper, caci se observa o inghesuiala jenanta in magazia cerebrala. Dar din dar se face raiul si analiza din analiza se croseteaza aleile pietonale ale autocomplicatiilor lumesti! Ah, dar nu acesta trebuia sa fie sfarsitul, compusesem unul mai logic in drum spre pauza de masa, dar l-am uitat complet. A, da, era un indemn sa observam cu umor si ingaduinta manifestarile semenilor si sa mai pastram o cantitate rezonabila de simpatie pentru propriile noastre incalceli.
Dar, pana la urma, de ce anume mi-e mie atat de dor?
Uf…..cand esti departe de „acasa”, intotdeauna ti-e dor de cate ceva. Desi, de cele mai multe ori, cred ca nici nu-ti dai seama de asta. Sau cel putin asa mi se intampla mie…desi in 99% din timp sunt foarte bine adaptata departe de casa, mai sunt momente in care, cum spuneai tu, sarpele melancoliei iese la suprafata. Uneori o melodie, alteori o aroma, alteori un cuvant, alteori un gand aiurea care nici nu stii de unde a aparut…
Dar eu prefer asa, sa fiu fericita departe si sa mi se faca dor de tot ce inseamna „acasa”…cred ca asa apreciez mai mult si mai bine ce am lasat in urma.
Melancolie dulce tuturor celor de departe!
Lasa, e mai bine sa fii pe alt continent si sa-ti fie dor de tara, decat s stai in ea si sa-ti fie sila…..
Parerea mea e ca numai cei care se descurca onorabil (asta insemnand fara rate, credite , au o locuinta a lor si un servici sigur) sustin cu mana pe inima patriotismul ala idiot prin care proclama ca nicaieri nu-i ca in tarisoara lor iubita…….
Numai cei care reusesc sa se adapteze mocirlei sociale si culturale de aici (din diverse motive, sa nu jignim pe nimeni) sustin chestia aia stupida cu dragostea de patrie ….
Eu am vazut plecand doua feluri de oameni:cei saraci, manati de foame si de griji si cei a caror suflet si minte au fost ingenunchiate de mizeria acestei tari……
Oare, daca ascultai aceleasi acorduri muzicale pe o terasa din Bucuresti, mai aveai aceeasi senzatie ? Nu cred….pentru ca la noi inclusiv muzica lui Enescu a capatat acorduri de manea…
….de acoperisurile rosii….
A propos de parfumuri, daca gasesti un magazin care il are, ia un tester cu „A Scent by Issey Miyake” – mi-e mi place foarte mult; cel mai mult de la el imi place insa „Blue Water”, for men. Inca dezbat intern daca sa-l iau pentru mine sau sa-l miros numai pe sotzul 🙂 si ce o insemna asta de fapt 🙂
Cit despre nostalgii si dor, ele sint intotdeauna „pina cind moartea ne va desparti” – seamana cu o iubire care nu te face fericita, desi ai da orice sa fie altfel 🙂 Cu cit esti mai departe, cu atit mai luminos este obiectul iubirii; cu cit ai mai mult spatiu de visare, cu atit mai inalte si invoalte sint cele bune, frumoase si de nesters. E bine sa pretuim amintirile si sa nu incercam sa le verificam in prezent, caci nu mai au nici un suport. Vremurile din amintiri nu erau neaparat mai bune, eram noi mai tineri si viata avea toate valentele deschise; intre timp, o parte din ele s-au inchis, o parte au disparut si majoritatea sint in albumul cu amintiri. Sa ne bucuram ca avem amintiri intense si frumoase, unii nu au nici atit – sint saraci si reci, ceea ce ii face sa para linistiti si adaptati in orice situatie.
doina, ia-l pentru tine, si pe urma mai vezi 🙂
am mirosit de cateva ori parfumul pe care mi-l recomanzi, mi-a lasat o impresie de aroma buna. Am parcurs „perioada parfumurilor”, acum s-a mai linistit si asta dar, bineinteles, nu chiar de tot.
mi-a placut foarte mult comentariul tau, abia asteptam sa iti raspund.
dimensiunea spatiului de visare e importanta, da, si tu intelegi generozitatea acestui spatiu in legatura mea cu Romania. Dar stiu ca totul s-a schimbat, inclusiv eu. Am trait o vreme cu nostalgia a ceea ce a fost, apoi am inteles ca, oricum, nu mai e aproape nimic la fel, insa simt in continuare o dorinta de apropiere. Spunea Simona Catrina, la un moment dat, ca simte nevoia sa se plimbe pe vechile strazi, atunci m-am oprit din citit si mi s-a strans inima. Si ultima ta propozitie mi-a placut mult, e atat de adevarata. Eu recunosc ca le-am invidiat acelor oameni, uneori, linistea. Apoi mi-am venit in fire 🙂
te mai astept, doina, te rog sa mai vii.
camellia, de acoperisurile rosii, da, da, da.
de panorame cu aer de vechi, de un pic de scorojeala cu caracter.
scorojeala simpla este rugata sa nu raspunda acestui anunt 🙂
irina, te inteleg atat de bine, sunt revoltata si scarbita de ceea ce se intampla in Romania cu profesorii, cu medicii, crede-ma, mi-e greu sa ma gandesc la asta, e un semn tare rau.
eu am un singur, nu sfat, caci nu imi permit sa dau sfaturi, un singur gand bun, ca aceeia care pleaca de acasa, sa plece, totusi, mai aprope, atata tot.
o, nu, nu e vorba de patriotism din acela spus pe gura si mestecat apoi cu mici si mustar. Acela e fals si cred ca nu il mai suporta aproape nimeni.
chiar sunt curioasa ce senzatii as mai avea pe o terasa din Bucuresti.
te salut, iti doresc o zi frumoasa, irina draga.
alex, cat esti de departe?
ce frumos si intelept te-ai adaptat, ma bucur mult pentru tine.
o sa ma adaptez si eu, cu siguranta, acolo unde mi-e locul cu adevarat.
pana atunci mai sacai lumea cu dorul meu 🙂
🙂 Of Amalia, cred ca-ti este dor de Bucurestiul pe care-l descria deunazi Ane….iti marturisesc ca am plans pentru a nu stiu cata oara de dor.
Cred ca ne este dor de multe ori chiar si de lucrurile pe care le suportam mai greu cand eram in Romania. Cateodata ma gandesc la autobuzele pline in diminetile de scoala. Imi lipsesc librariile din centrul Bucurestiului, de fiecare data cand ma intorc acasa petrec cel putin o zi rasfoind…mirosind :-)..tot ce este nou. Sincer nu stiu ce nu-mi lipseste de acasa. In ultimul timp refuz sa mai programez vacante in Romania pentru ca despartirea este de fiecare data dureroasa.
@ doina. Eu i-am facut cadou sotului l’eau d’issey… cred ca l-a folosit de 2-3 ori..dupa sticluta s-a mutat in dulapul meu, unde inca mai are loc de cinste desi s-a golit de mult.
„In ultimul timp refuz sa mai programez vacante in Romania pentru ca despartirea este de fiecare data dureroasa” – ce bine ca intelege cineva, Irina-Daniela, iti multumesc din suflet.
Bucura-te de fiecare data cand ti-e dor!
Amalia si eu te inteleg. Du-te si stai o luna, doua alinati dorurile umbla de nebuna pe strazi cu amintiri frumoase, bucura-te de familia de acolo … si cred ca vei reveni.
Eu vin trista din Romania, cu sufletul facut praf si plina de ciuda ” de ce la noi nu se poate” crede-ma ca din ce in ce mai des abia asteptsa ajung acasa, aici.
Amalia, sint aici la tine pe blog de ceva vreme, de drag si cu intentia sa nu plec prea departe 🙂
Eu sunt in Spania, deci mai aproape decat tine de casa…Iar aici chiar am gasit o a doua casa. Le doresc tuturor celor care sunt departe sa gaseasca linistea si lumina atat de necesare pt a se simti acasa oriunde s-ar afla!
alex, ma bucur atat de mult ca ai gasit acolo o a doua casa! In momentele astea nu-mi pot inchipui ceva mai bun. Dar stiu, simt, ca orice tara latina mi s-ar fi potrivit mult, mult mai bine: Spania, Italia, poate Franta.
Zuzu, m-as bucura daca ar fi un dor european, mai suportabil:)
Si-atunci de ce te-ai dus asa departe, Amalia draga?! Ce cauti tu tocmai la Chicago, pe continentul ala controversat (to say the least, vorba aia!)??!…. De ce nu te intorci pe batranul nostru continent (unul din putinele clisee care-mi plac), in good old Europe? Am locuit vreo 4 ani in Canada, dupa care (in ciuda multiplelor avantaje) am revenit in Europa. Pur si simplu nu mai suportam viata de-acolo si mentalitatea tipic nord-americana. Nu mi-a placut, nu m-am adaptat, desi m-am straduit o vreme, pana mi-am dat seama ca ma minteam cu buna stiinta, totalmente inutil de altfel. Transplant nereusit. Recunosc faptul ca viata e mai usoara si mai ieftina decat in Europa (cel putin in Canada!) dar lipsesc prea multe altele, din punctul meu de vedere mult mai importante decat banii si traiul fara griji.
Amalia, vino inapoi! Te-asteapta un continent incarcat de istorie, cultura si civilizatie! Si nu in ultimul rand de savoir vivre, atat de bine pus in practica tocmai in tarile care-ti plac tie cel mai mult!
Si unde mai pui c-ai putea manca si-un snitzel vienez autentic, intr-un restaurant nemtesco-austriac autentic. Ei, te tenteaza?!… 🙂
ma tenteaza ingrozitor de tare, numai la asta ma gandesc.
ti-am trimis un e-mail.
Amalia, mai trimite-l o data la adresa asta, te rog. Merci beaucoup! 🙂