Amalia Nita

Domnule, cred că m-am naturalizat de-a binelea, simt nevoia să mai trag o fuga  pana la oglinda, sa vad dacă sunt tot eu. Ca am impresia ca nu. Semnalul de alarma mi l-a tras intentia de a cauta pe internet lamuriri despre ce vrea de la noi, muritorii, jocul acela de baseball, ca sa pot lega si eu inceputuri de conversatii vioaie cu mamicile de la scoala. Nu, pacatul e numai al meu, stau aici de mi-e rusine sa spun cati ani si n-am deslusit logica meciului de baseball. Dar cred ca ma si saboteaza niste increngaturi neuronale, ca de cate ori vine vorba de subiectul asta, adorm aproape instantaneu. Toata vina pe care nu am chef sa mi-o asum o arunc (cand nu se uita nimeni) in carca frumusetii si claritatii jocului de fotbal.

Avem un teren, da? In stanga sunt ai nostri, in dreapta sunt ai lor, e simplu. Spre stanga chiuim si facem valuri, spre dreapta scuipam seminte, mi se pare atat de elegant si de firesc. Fiecare jumatate are o poarta, in poarta sta un individ. Toti dusmanii incearca sa arunce mingea in poarta individului. Simplu, clar, curat, logic. Asa i-as explica unui legal allien ca sta treaba daca, sa zicem, ar veni in Romania si ar zice, ce dracu fac astia aici pe teren? E simplu sau mi se pare mie simplu, pentru ca stiu? Si fotbalul nu tine mult, Bunule Doamne, caci eu nu pot sa stau pe stadion cu orele. Si sa nu ma lase cu berea mea? Pai pana nimeresc astia ce trebuie sa nimereasca se golesc de trei ori standurile de hot-dogi la pret de argint-suflat-cu-aur-dogi.

E alambicata treaba cu barierele astea culturale, chiar si cand se materializeaza numai intr-un sport pe care nu l-am dat pe brazda. Au existat persoane prietenoase si binevoitoare care au vrut sa ma lumineze dar i-am sabotat cum m-am priceput eu mai bine. Adevarul e ca imi era fantastic de util sa stiu ce aprob cand admiram relatarea entuziasta a unui coleg, cu privire la meciul echipei lui favorite. Tot zicea ceva de un pitch si ce tehnica! si ce lovitura! si ce sarbatoare nationala! M-am bucurat de bucuria lui! Dar si el a fost dragut si mi-a tiparit dupa trei sferturi de ora documentul de care aveam nevoie. Imprimantele nu mergeau bine in retea si de asta a trebuit sa suport la intensitate maxima terapia de soc care urmeaza oricarui meci in care ai lui castiga. Cand iau bataie pastram impreuna cate un lunch break de reculegere, asa cum se cuvine.

La una din competiile organizate de biblioteca publica unde mergem si noi, premiul cel mare a fost o pereche de bilete la un meci de baseball. Eu i-am strigat sotului sa nu ne inscrie la tombola, ca luam bucuria autentica a cuiva care are habar ce se intampla in teren, dar el nu si nu. S-au dat toate premiile mici si noi l-am luat, evident, pe cel mai mare, biletele la meci. Cum erau numai doua bilete, eu m-am sustras in lacrimi de la eveniment si am mers unde stiam eu ca aveam treaba, sa miros niste parfumuri. S-au dus ei doi, au calcat intr-o balta cu grasime industriala, au mancat doua mere, au baut niste apa plata si, dupa vreo ora si ceva, au facut cale intoarsa, mult mai atenti pe unde pasesc.

Pe urma eu am pornit un nou conflict interior, ca eram intr-o mica bresa de liniste nefireasca: daca ar trebui sa ma documentez mai serios si sa nu mai iau in bascalie anumite fenomene? Daca zeul baseball-ului  o sa se uite urat spre strada mea? Daca pur si simplu nu arat suficienta bunavointa? Daca nu sunt pregatita psihic sa ma globalizez? Cateva nopti am adormit cu dificultate si am visat ca viitorul cuscru ma batea peste spate si ma invita la un meci de baseball, dupa ce ne plictisim de golf. Am scuipat neaoseste in san si am concluzionat ca unele elemente care compun o cultura se asimileaza iar altele pur si simplu refuza cu gratie sa o faca. Sunt sigura ca si baseball-ul are farmecul lui, doar ca pentru mine acesta sta bine ascuns, ca o perla in cochilie. Si totusi, cu toate neintelegerile aferente, am impresia ca si baseball-ul asta (sa ma ierte daca sughita), ca si fotbalul si ca si toate cele, e tot about enjoying your friends and living your life, asa ca nu mai are asa de multa importanta daca o facem cu mingea, cu mingea si bâta, cu un pahar de vin sau cu un pahar de vin si o conversatie care ne merge la suflet.

In incheiere as vrea sa ii transmit cetateanului din partea dreapta a pozei sa se ridice degraba, caci lumbago loveste la nimereala si nu face sens sa il mai provocam si noi.

(Din ciclul „Cultura locala contraataca”)

De cand am pornit cu bocceaua prin lume, roasa de o curiozitate scapata din fraul prudentei, am intalnit mereu lucruri care au semnificatii diferite pe meridiane diferite. Unul dintre ele este restaurantul acela care si-a propus sa ne standardizeze matele si neuronii si, in mare parte, a reusit.

Acasa mi se parea ca e mai mult decat un loc unde mananci, eventual cu prietenii, aveam impresia ca e intruchiparea curateniei si a civilizatiei de dincolo, civilizatie care noua, nu stiu de ce, ne era tot refuzata. Acolo visam cu ochii umezi si sufletul curat Occidentul. (Apropo, cuvantul acesta imi provoaca si acum frisoane, il respectam excesiv inca de pe vremea cand eram copil si mergeam la Bucuresti sa fac exercitii pentru ochi si, seara, auzeam pe sub uşă cum matusa si unchiul susoteau despre cineva care a ramas in Occident, in Paradis adica, si n-o sa mai poata sa vina niciodata acasa).

Intre un burger si o inghetata cu sirop stateam si cugetam, ca sa nu stau pur si simplu, ca badea din bancul consacrat, cum trebuie sa fie dincolo, daca totul e ca in acest avantpost luminos, impodobit cu plante si oameni amabili, maturat dupa un ritm clar, cu loc de joaca pentru copii, cu buzi spalate (caci si asta conteaza intr-o tara), cu meniu cu neon, afisat deasupra capului. Tacatam-tacatam, imi auzeam galopul imaginatiei! Faceam uneori mici  economii ca sa merg la restaurantul cu pricina, sa mai pun o cola si un cartof la radacina viselor.

Pe partea asta de Atlantic, insa, restaurantul acela nu mai este chiar, chiar la fel de stralucitor ca francizele tinere din zari (mai) recent convertite. Ba, pe alocuri, te poate baga si in sperieti. De multe ori engleza mai mult te incurca decat te descurca. Prima data am zis ca nu m-am rodat eu lingvistic inca, apoi am inteles ca ei nu au nicio intentie de a se roda vreodata. Si asa, in fata tejghelei, mi-am amintit de un profesor din facultate, care ne explica ce si cum cu globalizarea, iar noi, prea necopti pentru chestiune, si cu gandul ca de joi incep discotecile, nu ii intelegeam deloc nici importanta, nici variatiunile.

Dar totusi nu pot fi invinuita pentru ca mai merg la acel restaurant si acum, nu des, dar din cand in cand. Merg mai ales cand imi e dor de Timisoara, pentru ca acolo am mancat primul burger cu nume propriu si asa se face ca de cate ori dau cu papilele gustative de cuplul chiftea presata – branza portocalie, de atatea ori creierul ma prosteşte ca sunt in Piata Operei si ca am 26 de ani.

Au mai existat doua incidente legate de acel restaurant, intamplate, nu stiu cum si de ce, tocmai la New York. Cand am ajuns prima data in Manhattan (acum vorbesc de parca as fi fost de o suta de ori acolo), primul lucru pe care l-am cerut de pe bancheta din spate a masinii prietenilor a fost sa oprim la o toaleta. Bucurie, emotie, elan, apa minerala, toate si-au dat mana si si-au spus cuvantul. Cum parcare nu era pe nicaieri, m-au abandonat si pe mine in fata unei francize de pe Fifth Avenue (adica orisicum) si de acolo am stiut eu ce am de facut. Dezastru ca in toaleta respectiva nu mai vazusem de niste ani.

Alta intamplare, de data asta placuta, a fost ca la a doua vizita am vazut, pe Broadway, restaurantul in cauza cu pian! Un domn canta la pian asezat undeva sus, la un fel de balcon. A fost placut si a mai taiat din senzatia de mananca, ura si la gara pe care, fara sa vreau, mi-o produce tratamentul nord american in fostul leagan al viselor mele de duca.

Una peste alta si in concluzie, am invatat ca nu tot ce luceste acasa se mananca la fel pe alte meleaguri si, din punctul acesta de vedere al acestui restaurant, as putea spune ca suntem mai avansati in Gara de Nord decat pe nu stiu care Avenue.

Stand intr-o zi pe scaun si privind cu un sentiment golas copacul nins din fata geamului, printre neclaritati de viitor si pufneli de prezent, mi-am amintit de zilele in care mergeam la medic cu un sapun. Si de acolo pana la amintirea colectiei mele de decupaje de ambalaje de sapun nu a mai fost decat o scuturare lina de neuron. Aveam tot felul de cartonase parfumate, straie de sapunuri aduse cu greu de pe te miri unde, de catre te miri cine. De vreo trei marci eram de-a dreptul indragostita, cufundandu-mi nasul in finetea amprentei olfactive uneori chiar si la un an dupa intalnirea de suflet cu clabucii.

Alta colectie de importanta majora era cea de plase goale. Oricine intra in casa se straduia sa imi rotunjeasca zestrea de plase noi in care, Doamne-fereste, nu puneam nicio pana, sa nu capete riduri. Sursele aveau radacini in Ungaria, Polonia, Germania Democrata si alte teritorii mai norocoase decat al nostru dar (tot) mai ghinioniste decat altele. Vedeta colectiei era una alba cu doua pisicute si aceasta juca intodeauna rolul de fata adorata in piesele de teatru pe care le incingeam cu plasele, imediat dupa ce imi terminam temele la romana, matematica, geografie si cunostinte despre natura.

Venea apoi, desigur, colectia de timbre. Mama are si acum in biblioteca ei clasorul rosu cu tot ce am putut aduna eu din plicurile colorate care se vindeau la filatelie si din schimburile operate cu copii, la intrarea din spatele blocului. Cred ca sunt in asentimentul tuturor cand spun ca trebuia sa existe si o colectie de creioane chinezesti. Le primeam cel mai des de la o colega care avea tatal sofer de tir ce facea Occidentul (un Dumnezeu mai mic pe vremurile acelea) si de la alta colega care avea mama vanzatoare de bilete la CFR. Imi mai aducea cate unul si mama mea, care e profesoara de limba franceza si care avea  o putere comerciala mai redusa decat cei mentionati anterior.

Am mai incercat sa incropesc o colectie de gume de sters dar nu am avut sustinerea colegei cu tirul. Am primit vreo trei gume de ziua mea dar nu putem numi asta colectie. O invitam la toate zilele mele de nastere si ii faceam si eu cadouri frumoase la zilele ei dar o guma pe an era totusi un ritm de crestere prea descurajant. M-am consolat cu colectia de servetele, pastrata intr-o cutie in sufragerie. Imi amintesc si acum un servetel cu tiv albastru si roz si inca vreo cateva, cu modele incadrate in cercuri. Din cand in cand le scoteam din cutie si le mangaiam, le aranjam si le puneam la loc.

Mai erau ambalajele de guma de mestecat in forma de lama, dar si colectia aceea a fost destul de chinuita, ca o reforma de consistenta celor care isi fac de cap acum prin lumea larga. Mai erau casetele audio, adunate cu spor si sarg de la piata rusilor unde, la fiecare sfarsit de saptamana, ma duceam sa sparg banii de cornuri calde pe cate un Scorpions sau Guns N’Roses. Aveam (si am) o colectie de discuri – discuri, uneori sunt curioasa daca mai spera sa imi mai cante si daca, la o adica, pick-up-ul mai functioneaza. Ce insemna atunci o ABBA adusa de la Leningrad!

Nimic n-ar fi complet fara colectia Povestilor Nemuritoare, vi le amintiti? Fiecare avea un numar, au existat vremuri in care daca ma trezeai in creierii sau in inima noptii, puteam sa iti spun fara ezitare ce a facut fata de imparat din povestea cinci din volumul 23. Acum, in aste vremuri de 2010, am mai uitat din peripetiile ascunse intre copertile cumparate, primite cadou sau luate cu imprumut si duse inapoi in hohote de plans, astfel incat cei de la care le luasem imi spuneau sa le pastrez daca imi plac atat de mult, oricum copii lor in general crescusera deja. Dar tot imi amintesc de printesa Arab Zanghi si inca o poveste, cea in care un animal din padure (posibil urs), i-a cerut eroului principal sa-i tranteasca una cu toporisca peste frunte. Eroul l-a ascultat, timpul a trecut, rana s-a vindecat, a ramas numai o cicatrice. Atunci animalul intelept (posibil ursul) s-a dus inapoi la erou si i-a spus: vezi? rana de topor s-a vindecat, dar rana pe care mi-ai facut-o cu vorba ta rea in suflet nu se va vindeca niciodata.

A urmat colectia de Jules Verne si, in paralel cu ea, colectia de programe de teatru, pentru ca desi Deva nu e vreo metropola, teatrele ne vizitau intr-un ritm care nu lasa loc de nicio picatura de plictiseala. Imi amintesc impresia de stabilitate calma si calda pe care mi-a produs-o Stefan Radof, vitalitatea spectaculoasa a lui Victor Rebengiuc in Colonelul Pasare, uimirea care m-a intepenit pe scaun cand intr-una dintre piese s-a pronuntat cuvantul sex. Aaaa, ce faci tu, ma folosesti pentru relaxarea sexuala in timpul sesiunii de examene? E adevarat ca nu imi mai amintesc titlul piesei, dar stiu ca mi-am atintit privirea in pantalonii negri tricotati cu care mergeam la spectacole si n-am fost sigura cand e potrivit sa respir din nou. Dupa o vreme am observat ca nu s-a prabusit lumea si spectacolul continua si m-am autoreanimat catinel, astfel incat totul sa para ca e cum a fost la inceput, inainte de damblaua artistico-sexuala.

Asa s-au adunat colectiile, asa se insira amintirile.

Acum, aici, am colectia de albume foto pline, colectia de Tango si cea de parfumuri.

Mi-e drag sa le bibilesc, sa le tin aproape de mine, sa duc un pic din fiecare peste tot pe unde merg.

Voi ce ati strans cu drag in vremuri de fericita amintire?

Ce pastrati din zilele acestea pentru tot ce va urma dincolo de maine?

Domnul indian care vinde bomboane si ziare in gara pe unde trec zilnic traieste uneori momente de adanca si justificata confuzie. E un om simpatic, probabil bunic, venit aici, pe vremuri, din India. Intr-o zi l-am auzit povestind despre cum a sosit, cum i-au crescut copii, cum si-a legat destinul de taraba cu apa plata la suprapret si batoane de ciocolata atat de dulci incat cu siguranta cativa atomi ti se lipesc pe vecie de aparatul digestiv. Dar mie domnul indian imi este simpatic, in parte si pentru ca mi se nazare ca hauaiuuu-ul sau este mai cinstit si mai incarcat de nuante umane decat al altora. Ii raspund si eu cu cel mai de calitate guuudendhauaiuuu?!! pe care ma pricep sa il produc, si relatia decurge fara hartoape notabile.

Intr-o zi insa l-a doborat curiozitatea sau poate plictiseala sau poate combinatia lor, eventual condimentata cu farame de solidaritate nascute din datul ochilor zilnic. M-a intrebat daca lucrez inzabenc dar i-am marturisit ca nu, eu lucrez inziofis. Guuud, guuud, m-a incurajat. N-am intrat in alte detalii, doar am pasit putintel pe terenul minat al lui duiulaicit, la care eu am scos un sunet ce putea fi interpretat, la alegere, ca raspuns pozitiv, raspuns negativ sau tuse neutra, ceea ce si era. Dincolo de asta, relatia a evoluat placut, asa cum am precizat. Uneori ii las eu cativa centi in plus, alteori imi da el biscuitii fara sa mai astepte maruntis, in fond ne petrecem destule momente din existenta in aceeasi gara. Odata m-a intrebat ce s-a intamplat cu mine, nu ma mai vazuse demult. Era vara, asteptam trenul pe bancutele de afara, ocolindu-l astfel fara sa planui asta neaparat.

Aceasta a fost introducerea, inainte de incheiere sa specific ca reprizele de confuzie se deruleaza astfel: in unele zile omul ma vede foarte pe ganduri, ba chiar si lacrimand slab pana la moderat. Sunt zilele in care derulez in minte fantezia aceea in care imi dau demisia, imi cladesc cinstitele bagaje (era sa zic boarfe) intr-un container, ii fac cu mana (containerului) pana se indeparteaza de tarm, apoi plec la agentie sa gasesc o combinatie de avioane care sa ma depuna la Timisoara. Scenariul revine des, temperat numai de completa intelegere a faptului ca orice urmari se intampla sa zdrangane in continuarea lui in mintea mea suprasolicitata, realitatea nu se va potrivi cu nimic. Dar si aceasta intelepciune tarzie ar putea fi declarata un inceput de victorie.

Dupa ce termin cu melancolia, stergandu-mi lacrimile cu servetele frumos colorate si impachetate, si dupa ce am stabilit in sinea mea ca avioanele care se ridica de la O’Hare, merg fie spre Frankfurt, fie spre Amsterdam, fie spre Roma, fie spre oriunde exista o cat de mica si disfunctionala conectie cu Romania, raman sa pandesc semnalul sonor al barierei, semnal care ma anunta ca trebuie sa imi mut atat trairile, cat si elanurile si regretele (costurile de oportunitate) intr-un vagon de cursa scurta.

Vin apoi zilele in care, stand tot asa, in sala de asteptare, si luand o pauza de la restul preocuparilor, imi amintesc cate o fraza haioasa pe care am citit-o undeva si care e capabila sa ma faca sa rad si dupa doua saptamani batute pe muchie. Asadar, recapituland, omul ma vede azi plangand si maine hohotind de ras, in aceeasi locatie si la aceeasi ora. Ce poti sa crezi despre cineva care alterneaza astfel starile in spatiul public? In gara! Printre cetateni cinstiti si cetatene (din cand in cand) scrobite, toti, fara exceptie, realmente veseli si guralivi. Probabil omul meu ar fi fost indreptatit sa cheme pompierii, politia si salvarea, just-in-case, asa cum se cheama de obicei. Dar ma cunoaste de prea multa vreme si nu trece la asemenea masuri. Ma urmareste cu un zambet iar eu ma mut mai langa fereastra, unde exista o masa lunga cu scaune metalice, pe care, daca vrei, poti sa le scrasnesti de podea, astfel incat toti creierii calatorilor sa se contorsioneze instantaneu. Trag apoi binisor si cu reala bagare de seama unul dintre scaune, ma instalez mai intr-o parte si astept cuminte trenul. Acesta soseste aproape pe ceas si apoi nu mai e nicio problema, caci conductorii s-au imunizat in decursul anilor la rasul, plansul, tacerea si zbieratele calatorilor.

La multi ani care sa debuteze cu trei zile de sambata!

Dupa Craciunul un pic mai agitat am lasat sa se deruleze de la sine un Revelion lenes, condimentat numai de sampanie roz, un film la care am ras pana la durerea de maxilare si privitul la televizor unde se transmitea in direct fiorul din Times Square.

M-am simtit ca si cand as fi fost acolo si pana la urma si asta conteaza, nu? Numai o singura nelamurire am, la ora 11 noaptea Chicago time am vazut numaratoarea de la New York pe canalul mexican, live, apoi la ora 12  noaptea Chicago time am vazut numaratoarea de la New York pe canalul american, live. In mod sigur am incurcat eu ceva, desi fenomenul s-a petrecut inainte de a bea sampania. Sau poate mi se trage de la „My Big Fat Greek Wedding”, filmul la care m-am tavalit pe jos de ras in clipa in care doi americani pasnici (socri mari) au mers sa intalneasca familia de greci a miresei, numeroasa, exuberanta, primitoare, conservatoare si fermecatoare. Figurile parintilor mirelui merita inca o derulare si inca una.

E ianuarie si curand soseste si timpul Varsatorilor, alt bilant, alte propuneri, sau, mai bine, o continuare inspirata a tot ceea ce a fost.

Caci tot in filmul despre care povesteam a existat o replica grozava, pe care nu cred ca o reproduc cuvant cu cuvant, dar a carei ideea principala este: nu lasa trecutul sa iti dicteze ceea ce esti dar lasa ceea ce a fost sa fie parte din ceea ce vei deveni. Zis şi inceput de facut.

Ritmul meu gospodaresc a urmat intotdeauna cu finete si succes capriciile unei tulburari maniaco-depresive. Anul acesta faza maniacala a coincis cu musafirii si pregatirile de Craciun, asa ca am produs fara mila, intr-o febra in care ma mai linisteau numai momentele cand ieseam afara, in zapada, sa duc inca o plasa cu plasticaraie la garbage. Acum sunt iar in pericol sa dau din una in alta, ca de obicei, pentru ca am un sentiment special pentru cuvantul garbage, pe care, am observat eu chiar in seara aterizarii aici, lumea il foloseste cu un patos invers proportional cu vorbirea corecta si reala a limbii engleze. Am vazut gramezi de parinti draguti care vorbesc in limba hibrida dar toti, fara exceptie, isi trimit odraslele sa puna tipla de la batonul de ciocolata la garbage, niciodata la gunoi, e o chestiune de onoare la mijloc.

Am avut noroc ca in dimineata de 24, pe la ora 9, a sunat telefonul fix, nici acum nu stiu cine a fost, mai mult ca sigur telemarketerii. Am investigat fara succes pe la prietenii care mai suna pe fix dar nici unul nu s-a recunoscut ca autor al acelui telefon, iar caller id-ul de pe fix tot nu am reusit sa il pun inapoi. Am investigat pentru ca vroiam sa transmit niste multumiri fierbinti cui a sunat, deoarece daca nu o facea cred ca mai dormeam o portie buna, dat fiind ca in zilele anterioare am avut program de lucru extins, inceput pe la 5 dimineata. Asadar pe 24, subconstientul meu a hotarat sa-si scoata parleala, caci acolo s-au copt toate deciziile proaste din destin. Eram insurubata trup si suflet intr-un vis in care cofetaria poloneaza daduse faliment iar una dintre vanzatoare imi explica faptul ca ingredientele au devenit foarte, foarte scumpe. Am dat din buze a intelegere completa dupa care ea si-a scos dintr-un colt de magazie rochia de mireasa si mi-a comunicat, fara alte introduceri, ca se pregateste de nunta. Am felicitat-o, poate m-am si intors de pe stanga pe dreapta, si am obsevat ca rochia era impodobita cu floricele care in mod normal apareau pe prajituri.

Aici a intervenit telefonul si, marturisesc, in primele fractiuni de secunda habar n-am avut nici macar pe ce continent ma aflu, daramite ce zi e sau ce am de facut. Apoi sarmalele au fortat hotarul cerebral si s-au pravalit ca niste pietroaie in lobii care produc si intretin starea de veghe. Sarmale, vorba vine, discutam de fapt de trei verze exilate sub chiuveta, niste carne pe care o trasesem cumva afara din congelator in seara precedenta, patru cepe care inca mai stateau la taifas cu cateii smecheri de usturoi din sertarul comun, un pic de orez atipit intr-o punga alunecata dupa cutia cu zahar si ceva boia speriata de toate cele ce se petreceau. M-au sunat apoi musafirii sa imi spuna ca au plecat de acasa iar eu am mintit ca totul e sub control. Sansa mea a fost ca drumul lor dureaza sase ore, timp in care am dresat toate componentele si am asamblat cele mai reusite sarmale romanesti cu porc american si varza sarbeasca din cate au defilat pe scoarta terestra in acest sezon. Ma mira si pe mine lauda asta fara perdea, cred ca m-am molipsit de la concetatenii astia noi, la care orice derapanatura de chiosc de facut hot-dogi lipit de magazinul de schimbat flecuri la pantofi constituie o plaza. Oricum, sarmalele au fost bune si au dat clocotul victoriei exact in fractiunea de secunda in care musafirii s-au inscris pe iesirea de autostrada care da in casa mea.

Ma folosesc de prilej ca sa jur ca nu mai fac salata boeuf, salata de vinete, sarmale si alte salati asociate pana cand da mustata lunii martie sau, daca ma supar, pana cand da firul ierbii, la 1 iunie. Am intrat in faza depresiva a ciclului gospodaresc, cea in care tot ce pot sa mormai la observatiile justificate de „mi-e cam foame” ale potentialilor comeseni este „mergem la chinezu”, urmat a doua zi de „mergem la tailandezu”, urmat de „mergem la polonezu”, urmat de „mergem la japonezu”, urmat de o pizza si apoi de reluarea navetei internationale printre diversii „ezu” cu restaurant si atelier de minuni culinare atasat. Caci acum, scriind, observ ca „ezu” este noul „escu”, unul cu meniu, practic, nelimitat. Cred ca si coltul ierbii o sa ma gaseasca tot plecata la restaurant.

La Multi Ani Sanatosi si Fericiti si Inspirati!

va doresc

Sarbatorile sunt un pic mai ciudate cand esti plecat pe termen lung spre definitiv. Uneori te intrebi unde sa le petreci, in tara-mama, cea de origine, sau in tara-tata, cea de adoptie. In tara de departe ai parintii si multi prieteni, in tara de sub picioare de obicei n-ai parintii, ai cativa prieteni si o gramada de cunoscuti. Anual se pune asadar problema daca sa petreci aici sarbatorile de iarna sau sa mergi in Romania, deranjand astfel din somn balaurul care abia a adormit, leganat pe picioare, si care raspunde la numele “unde e casa mea”?

Probabil alegerea este un pic diferita atunci cand zburzi pe alte continente decat atunci cand esti in Europa (asta e una din obsesiile mele, rog pe cei implicati sa ma scuze si sa ma inteleaga). Numai gandul de a sedea noua ore oarecum chircit in scaun, contra a o mie de dolari de caciula manata din urma de dor, si de a debarca apoi intr-o capitala europeana pentru ca, de-acolo, prostit de somn si incalceli de fuse orare, sa mai iei inca un avion care intarzie, e uneori descurajant. Mai e ceva, daca plec, nu sunt sigura ca voi putea sa revin dupa numai doua saptamani. In prima saptamana ma dezmeticesc relativ, apoi in prima jumatate a celei de-a doua saptamani redevin iar om si, pe cand sa imi pun complet in ordine emotiile, simtirile, fostii vecini si prietenii care si-au mai gasit timp pentru mine, trebuie sa plec inapoi. Tot sezonul stiu ca exista undeva un avion care bate din picioare si din motoare si ma asteapta, tot contra cost, sa ma strecor iar in burta lui gogonata.

Poate am imbatranit, poate m-am copt sau poate nu ma mai coc nicicand, dar sarabanda asta emotionala legata de calatoriile foarte scurte pana la foarte departele drag, imi aiureste stomacul si mai ales inima. Asa ca anul acesta stau aici, vorbesc la telefon cu cei dragi, nu povestim nimic despre dor, nici despre vremurile in care ei doreau sa treaca Oceanul. Ne bucuram fiecare asa cum poate, de multe ori autentic, de multe ori mai stramb. Nu ma plang, doar constat.

Am facut de mult bradul dar nu chiar de cand l-au facut bastinasii autentici. Imediat ce curcanul bate in linia de sosire a tractului digestiv, ei urca in masinile incapatoare (cu 8 cilindri) si se dau jos la punctele de prezentare si desfacere a brazilor. Acolo aleg un exemplar superb, caci nu degeaba a dansat unchiul Bob din Michigan (e numai un exemplu la indemana) in jurul bradutilor din ferma tot anul. Brazii astia nu au goluri printre crengi, n-am mai avut asa ceva in sufragerie, pana am debarcat aici. Oricand ma intreaba cineva ce as vreau sa iau cu mine cand merg acasa, raspund repede: brazii si autostrazile.

Lumea cumpara brazi cam de la 1 decembrie, eu de prin 10 decembrie, devenind astfel un monument viu al compromisului culturalo-forestier dintre Romania si America. In fond asteptarea, anticiparea unui eveniment reprezinta de multe ori o parte consistenta a evenimentului. Craciunul ne gaseste plini de zapada, ninge iar, bland, lenes, jucaus. Ninge cum ningea la Bulci, langa Savarsin, acolo unde am petrecut Craciunuri care nu se mai pot repeta si unde nu ma ducea inca imaginatia sa imi inchipui Craciunul trait acum.

A fost si este un an frumos si bun, iar cel care va veni va fi pur si simplu de nota 10. Acest optimism s-a dezvoltat pe fundalul sonor al masinutelor individuale de curatat zapada, fiebinti si neastamparate in mainile vecinilor de neighborhood. Vreau sa multumesc mult atat celor care mi-au scris aici, cat si acelora care poate nu au facut-o inca. Sunt bucuroasa ca facem parte impreuna din lumea Tango si jur ca acesta nu a dorit sa fie un discurs, ci doar o declaratie de dragoste, o urare de Sarbatori Albe si Calde, si o promisiune mereu valabila de regasire.

Niciodata n-am sa incetez sa admir anumite obiceiuri si practici ale concetatenilor mei de pe aici (nu toate). In fiecare an avem si noi serbare de Craciun, dar nu in clasa, ci global, cu scoala. Acolo se aduna toti parintii si intr-un cadru frumos, festiv si mare (ca tot ce este american) luam parte la un spectacol bine pus la punct, inimos si nu foarte lung.

Fiecare clasa alege un cantec sau danseaza ceva iar anul acesta au facut chiar si orchestra scolii si tema concertului a fost „Sa inveselim Sarbatorile cu sunetul instrumentelor”. Se vede ca pun suflet, se implica, si intotdeauna evenimentul e un mare succes. Dar asta nu cred ca e ceva deosebit, peste tot parintii abia asteapta sa isi vada copii la serbari si cei mici sunt atat de inocenti, de draguti, de curati la inima incat nu ai cum sa nu uiti de toate si sa traiesti la maxim senzatia aceea de bine de la serbare.

Un aspect care insa m-a amuzat mereu si mi-a starnit admiratia a fost implicarea profesorilor pana la nivel de aparut pe scena. Anul trecut am avut o serbare (un Talent Show ca sa respect scriptele) in care profesoarele din scoala s-au imbracat toate in negru, si-au pus un sal colorat in jurul taliei si au format o echipa de dans foarte draguta. De fiecare data, fara exceptie, directorul, un domn simpatic pe care il suspectez ca exista in mai multe exemplare, caci de cate ori intri in scoala il vezi pe coridor la stanga, pe coridor la dreapta, in clasa, in birou, peste tot, ia si el parte la serbare de fiecare data, pe scena desigur.

Si nu vine numai cu discursul de inceput si salutarea de final ci isi pune, dupa caz, o coama de leu, sau orice alt accesoriu cerut de ideea principala a spectacolului. Vineri, de exemplu, a urcat pe scena si a cantat la un fel de instrument care aducea cu o muzicuta. Ma gandeam daca atitudinea asta vine din specificul national sau din temperamentul individual. Dupa ce m-am gandit toata sambata si duminica n-am un raspuns clar.

E vremea listelor si pentru ca le-am terminat deja pe cele de obsesii si cele de cadouri, dau o raita prin lista de temeri. De temut ma tem de prostie, de boala, de despartirile foarte lungi si de cautatul unui ANUMIT articol intr-un magazin, intr-o anumita culoare, intr-o anumita marime si pana la o anumita data. Am o suta cinzeci de mii de rochite pentru serbarea de iarna, toate centrate pe rosu. Una e de anul trecut si inca e buna, alta e cumparata in vara, sa fie, in caz de ceva, alta e primita cadou, pentru ca deja le aveam pe celelalte doua. Stateam atat de linistita si de relaxata anul acesta, singura grija in acest domeniu fiind sa derulez scenarii despre cum o sa reusesc sa aleg una dintre ele pentru eveniment. De, economie capitalista, plenty de toate cele, abia suflam sub tonele importate cu sarg din China, Nicaragua, Ucraina, Mexic si lista ar putea sa continue si sa se intinda cat acest post.

Fara sa vreau, imi amintesc de vremurile in care am pus mana cumva pe doua pijamale facute in lohn si am frematat toata intalnirea de afaceri care se desfasura in ziua respectiva la gandul ca vine seara si am sa intru intr-un compleu cu sclipici si inimioare si tiv roz sau mov, la alegere. Dar cred ca am trecut din greseala la lista de obsesii, despre altceva vroiam sa povestesc acum. Asadar am dormitat linistita la capitolul vestimentatie festiva pentru copii si am fost luata prin surprindere de cererea venita acum doua zile de la scoala, in care se specifica, negru pe alb, ca maine la serbare copii trebuie sa aiba camasa ALBA si fusta sau pantaloni negri. La scoala noastra nu sunt uniforme, camasa alba n-am cumparat niciodata pana acum. Pantaloni negri avem prin sertare, insa niciun fel de bluza din zestrea de moment nu se potrivea cu instructiunile.

Am ramas eu cu ideea ca la Craciun e frumos sa poarte copii ceva rosu si asa a fost in fiecare an pana acum. Cum ordinul se executa, nu se discuta, am batut toata dupa-amiaza de ieri imensitati de magazine, am asudat, ne-a durut capul, ne-a durut spatele, numai camasa alba si potrivita nu am gasit. Daca era alba, era alb murdar, daca era alb curat era lunga la poale, daca era buna la poale, era lunga la maneci, daca era buna la maneci era desirata la gat. Am dormit o noapte si azi ne-am luat la noi sticle de apa plata si am prnit din nou la drum. Sigur ca am auzit si eu de Murphy si de legile sale, uneori ma intreb daca nu mi-a fost chiar ursitoare nemultumita de tratament, dar nu i-a ajuns ziua de ieri, a purces la a rade de noi si astazi. Am scormonit in continuare magazinele, am ramas cu ochii pe alte zeci de marfuri dragute, mi-am amintit cu nostalgie ca atunci cand umblu brambura prin mall as putea sa umplu un tir de lucruri potrivite si care imi plac, dar cand se pune problema de a gasi ceva special, altfel discutam.

Am gasit in final cateva camasi, m-am asezat cu ele in genunchi, mi-era cald de la hainele de iarna si am impresia ca mi-am facut cateva pacate pe ziua de azi, boscorodind anumiti cetateni. Sigur ca e foarte dificil de gasit PRIMA camasa, apoi au aparut si altele, apoi m-a prins teama ca o pierd pe cea aleasa prin magazin, ca imi aluneca din mana si nu o mai gasesc, era clar ca trebuia sa ies sa iau aer proaspat. La casa se schimbau sertarele cu bani, se schimbau turele, se schimbau casierii si, impreuna cu un domn de culoare, am pandit care casier suplimentar o sa ne strige mai intai. Rochiile rosii stau linisite in dulap, la serbare o sa se prezinte o camasa imaculata, noua, cu volan la maneci si cu un cordon negru, micut si elegant. Cred ca am fost norocosi pana la urma si poate numai mi-am inchipuit hohotul de ras al mall-urilor unde inca nu ajunsesem dar de care am fost la un singur pas.

Trebuie sa fie de la frig. Altfel nu-mi explic. Am urmarit aseara nu unul, ci doua episoade dintr-un serial pe care de obicei il ocolesc. Un serial din acela in care oamenii rai impusca si oamenii buni (care lucreaza la departamentul  special agents) ii demasca exact cu o suflare inainte de genericul final, asa de cumplit de previzibil, ca ma doare si secunda pierduta ca sa explic. Si totusi, de data asta m-au prins. Tocmai ridicasem capul din cartea lui Alaa Al Aswany, Friendly Fire. Aveam televizorul deschis pentru ca vroiam sa vad cum si-a serbat fostul guvernator de Illinois un an de la arest, apoi am stat sa bag de seama daca batem sau nu recordurile arctice, apoi am observat cu coada ochiului ca a inceput un film, dar mi-am pastrat vreme indelungata nasul si atentia printre egipteni, pentru ca scriitorul acesta se pricepe foarte bine la ce face.

N-a fost nevoie insa decat de o indreptare a gatului si de o redistribuire a pernelor ca privirea sa imi alunece pe eran, iar ce s-a intamplat dupa aceea e istorie, geografie, amalgam cultural, arme cat roata combinei agricole si sperieti din care am fost scoasa cu arcanul. Baietii astia se pricep si ei la ce fac, totul e sa iti ridici privirea. Daca am inteles eu bine si nu m-am confuzat mai mult decat media pe tara de bastina adunata cu media pe tara de adoptie si apoi impartite la ceva, la orice, dar sa iasa o formula foarte complicata, atunci in primul episod de aseara criminalul era tot un agent, unul frustrat din motive de nerecunoastere a meritelor personale. Sau poate frustrat de panatalonii pescaresti ai regizorului.

Vasazica in primul episod o domnita draguta era amenintata de un individ, au venit agentii, au ascultat, n-au notat nimic, ca n-aveau nici timp, nici nevoie, se intelegeau numai din traiectoriile pupilelor si din unghiurile dintre maxilare si directia subtitrarii. Cu toate astea omul rau i-a jucat un renghi afurisit agentului culcat de-a curmezisul usii victimei si s-a apropiat de blonda cu un briceag care aducea perfect cu briceagul de crestat slanina afumata si de taiat mustacioara cepei verzi pe care il avea in copilarie bunicul. S-a apropiat de victima, recunosc ca n-am inteles cum,  dar ce sa ne mai incurcam acum in detalii, important e sa vedem the big picture. Partea proasta e ca omul rau tot vorbea, facea pe desteptul, si in intervalul acesta agentul de la usa s-a dez-ametit si a intrat in incapere, schimband soarta episodului din proasta in foarte educativa.

Am suspinat si-am purces sa citesc o fraza scurta dar nici pe aceea n-am putut sa o termin, ca a venit publicitatea. Mi-am asezat si mai bine paturile pe genunchi si am asteptat, cred ca hipnotizata, episodul doi. Ca atunci cand ne dau, ne dau sa ne tina cel putin pana maine seara, la aceeasi ora. Al doilea episod l-am vazut de la inceput, era cu impuscaturi de la distanta, alt bax de sos tomat, alt politist cu probleme de personalitate. Poate omul rau din episodul unu si omul rau din episodul doi erau verisori, daca nu intre ei, atunci macar cu vecinul sau nevasta scenaristului. Oricum, sa nu uit sa fiu pozitiva si sa mentionez ca imi placea avionul cu care zburau oamenii buni. Scena finala din cel de-al doilea episod a continut omul rau si doi agenti buni. Primul agent bun l-a batut pe al doilea agent bun asa incat secundul sa ii poata lua arma de la picior si sa il puna la respect pe omul rau, sper ca asa a fost, dar oricum, atata am putut eu sa vad si sa inteleg, ca totul s-a derulat foarte repede si tantalaii de politisti locali au fost opriti din interventie chiar cand cei de la centru ieseau pe usa afara lasand in urma liniste si pace interioara si exterioara. Apoi a venit publicitatea, una calda, una rece, prima data un burger scaldat in ce sunt scaldati burgerii, apoi un inel de strangulat stomacul, cu diametru reglabil, sa fie calupul tanda pe manda.

Apoi, nu stiu cum, m-am smuls pe neasteptate din orice nume o fi purtat starea in care zacusem pana atunci, si am schimbat pe canalul public, unde de obicei inainte de culcare (dupa ce trec stocurile si obligatiunile) ni se da ceva mai bland, mai linistitor. Da, in mod sigur a fost de la frig, caci zilele astea am avut adieri siberiene la Chicago, motiv pentru care am mers la magazinul de zarzavaturi nu doar cu masina, ca de obicei, ci si cu salopeta de schi. Acum frigul, nu ca s-a inmuiat, dar e relativ mai suportabil, asa ca daca maine ma uit la filme cu fantome, vina imi va apartine in exclusivitate.