Amalia Nita

Ştiind eu din surse dragi şi de încredere că la sărbătoarea românească organizată de una dintre bisericile din Chicago vin dansatori de calitate de la Cluj, m-am deplasat duminica trecută până în curtea numitului aşezământ. Nu ştiu dacă au venit dansatorii, şi, dacă au venit, oricum, din păcate, eu nu i-am prins. Am ajuns târzior, e drept, însă atmosfera mi-a lăsat un gust cam străpeziu, ca să zic aşa.

Mă rog, au cântat nişte domni şi doamne, poate ei cântau bine, de ce să bag strâmbe internaţionale, însă sonorizare a fost, prieteni (vorba lui Robert Turcescu), jalnică. Aşa de rău m-am deprimat că am recurs la un meniu tradiţional, ceva comfort – food care să îmi amintească adevărul că România reprezintă mult mai mult decât nişte scărţâituri nefericite, taxate cu 5 dolari de persoană, la intrarea în ţarc. Eu sunt deja patologic recunoscută pentru dorul meu de România, nu ştiu dacă alţi oameni (relativ) sănătoşi la cap mai experimentează asemenea pusee de dor, dar, de data asta, nu m-a înveselit deloc întâlnirea cu porţiunea folclorică derulată între cinci şi şase postmeridian.

Nici n-am apucat bine să iau loc pe scaun că s-au produs trei fetiţe, altfel cum să le spun, împopoţonate cu fustiţe din voal ieftin şi tricouri cu sclipici. Au cântat, săracele, nişte melodii absolut nepotrivite cu vârsta lor, printre care, bineînţeles, şi iarbaaaaa verdeeee de acasăăăă, să mă rătăcesc prin lume nu mă lasăăăăăăă. Mie îmi place, în principiu, melodia, dar un copilaş de clasa a treia chiar nu ştie (din fericire) ce e nostalgia după acasă şi alte bâzdâcuri existenţiale. Atunci de ce să cânte fetele acelea asemenea cântece? Apoi au dat cu bâta în balta lui I will survive, de parcă erau izolate pe vreo insulă pustie şi îşi exprimau determinarea de a nu sfârşi în maţele nediscriminante ale canibalilor.

Sau poate repertoriul era ales pentru deliciul mâncătorului de fasole cu ciolan, să îl gâdile dulce – acrişor la melancolii, şi să mai cheme, pe unul dintre celulare, vreun verişor de gradul trei la manifestare, să-şi amintească ei, la o savarină pleoştită, cum au ajuns cu containerul în America şi cum s-au scos între timp. Doamne, nu ştiu ce are capul ăsta al meu, că parcă s-a stricat între timp, se ia de oameni, oare nu mai e acelaşi cap care, pe timpuri, venea acasă cu coroniţă??

Bine că se organizează manifestări, nu toate trebuie să fie la nivel de reprezentanţie simfonică, dar poate dăţile viitoare n-ar strica să răpească de pe undeva vreun inginer de sunet şi, prin remuneraţie sau linguşire, să îl pună să îşi facă treaba. Căci, dacă tot aceeaşi persoană va pregăti mămăliga, eu o să mai vin la festival, cu dopuri în urechi, desigur.

Haide sa mergem la pescuit, ii propusesera niste oameni mai relaxati intelectualei, desigur, cu jumatate de gura, caci stiau ca sansele de a o stramuta din anticariat pe malul baltii sunt, practic, nule. Descoperise ea, cam anul trecut pe vremea asta, o sursa inepuizabila si ieftina de carti englezesti, si, cum scapa de sub observatie, cum o tulea sa prinda cate o grozavie de carte la pret de o acadea. Dar lucrurile nu mai puteau sa continue ca si pana acum, trebuia scoasa si intelectuala la aer, caci e inca vara si, in consecinta, vremea distractiilor outdoor.

De vreo trei – patru ori refuzase invitatia, insa incepusese sa se uite cu oarecare jind spre cei care se pregateau contiincios pentru dupa – amiaza pe malul lacului. Bine, vin, zise ea, confruntata cu cea de-a cincea invitatie. Lasa, isi spuse, ca nu poate fi chiar asa de rau. Isi indesa in sac trei carti, un Murakami, o Beauvoir (biografie) si, pentru siguranta, Peter Mayle, „Un an in Provence”. Peter Mayle o scotea, de altfel, din orice fel de tristeti si ii dadea un chef nebun a trai si a observa, fara incrancenare, viata.

Cu sacul cantarind cateva kile de literatura, intelectuala verifica prezenta scaunelor de camping in port-bagaj, se asigura ca are suficiente sticle de apa plata pentru vreo trei ore, se dadu cu spray de tantari si purcese, impreuna cu ceilalti, spre obiectivul estival. Hm, nu stiu cum se face ca balta asta nu era chiar ce se asteptase intelectuala, cineva nu curatase tot gunoiul. Deh, nicio tara nu e perfecta, doar ca unele sunt mai maiestre la propaganda pozitiva decat altele. Poate e o balta mai retrasa, rationaliza insa intelectuala, si, in timp ce restul trupei desfasura cu pasiune undite si fire, domnia sa isi posta scaunul de camping la o umbra de copac batran, extrase Murakami-ul din straita si se cufunda in placerile inegalabile ale lecturii.

Pe frontul pescaresc lucrurile mergeau nesperat de bine. Peste dupa peste se lasa pacalit de aroma ramei si platea, ca fiecare dintre noi, pretul, schimband confortul psihic al baltii cu atmosfera neprietenoasa a unei galeti portocalii. Ah, dar ce ii pasa de toate astea intelectualei! Ea isi vedea de ale ei, aruncand, totusi, cand si cand, cate o privire in jur, pentru a se asigura ca toata lumea roboteste cu spor.

La un moment dat, ce crezi, Pescarul – Sef observa ca ambele undite cu care jongla din greu domnia sa dau semne de abundenta piscicola. Cum, omeneste, nu putea opera decat o singura undita la oricare moment te zero, pescarul o striga pe intelectuala, rugand-o frumos sa vina si sa traga de undita secunda. Bufnind si facand marunt din buze, intelectuala parasi sala de lectura improvizata intre scheletul de aluminiu al scaunului si isi deplasa pretioasa persoana pana la manerul sculei pescaresti. Cu o oarecare sila, trase puternic si, ce sa vezi, din carlig o privea, cu ochi mari si sinceri, o frumusete de peste istoric, caci, nu-i asa, era primul exemplar extras vreodata de ea dintr-o apa curgatoare sau statatoare. In psihicul intelectualei se petrecu un declic, dintr-o data se simti mare pescareasa, aproape profesionista. Caci asta este beleaua generala cu intelectuala, da-i o o mana si iti ia tot lacul.

Intrevederea dintre ea si peste declansa in amandoi sentimente incalcite si profunde. „Cum dracu am putut sa ma las prins de o tipa care abia a pus mana pe undita?? Un piiiiic daca zvacneam de rama aia mai repede, nu ma mai prindea ea nici la Sfantul Asteapta! Ingrozitor l-am dezamagit pe bunicu’, caci el imi spunea: morfoleste rama si sterge-o baiete, ca pe lume exista o specie de oameni smecheri, numiti pescari”. Intelectuala umplu linistea aurita a dupa – amiezii cu decibelii incantarii ei totale: „am prins un pesteeeee!!! Cum naiba am reusit sa prind un peste cand ma deplasasem numai pentru un pic de lectura si niste muscaturi de tantari speciali, imuni la putoarea si unsoarea licorii care, teoretic, ii alunga?”

Nici nu apuca sa predea undita, ca ii fu pusa in mana iar, si scoase alt peste, apoi altul. Ia uite ce mai pescuieste, incepura cartile abandonate sa barfeasca. Nu m-as fi asteptat de la ea sa uite atat de complet de noi, dadu glas sentimentului general cartea lui Murakami. Hai ca voi, ca voi, dar sa uite si de ideile mele, isi arata, afectata, dezamagirea, biografia doamnei Beauvoir. Hm, hm, asa e cand te relaxezi in natura, nu se arata deloc surprins textul lui Peter Mayle. Nu va faceti griji, o sa revina la noi.

Si intelectuala reveni, caci nu mai prinse nimic de atunci. Cum vara continua nestingherita si in parametri termici destul de prietenosi, intelectuala mai lua parte la cateva partide de pescuit, unele chiar pe malul unei balti mai titrate, numite si „Lacul Michigan”.

Acolo, chiar daca nu prindea nimic, macar putea sta tolanita pe iarba cu o carte buna sau putea sa admire privelistea pescarusilor, pe fond de zgaraie-nori. Sau putea face cateva poze cu turnul lui Donald Trump scaldat de sus pana jos in lumina roz a apusului. Asta, bineinteles, daca ar fi avut aparatul foto baterie suficienta. Dar cum bateria se termina intotdeauna la cel mai interesant moment al intervalului orar – tinta, privelistea turnului roz a ramas numai in ochii si sufletul intelectualei. Si-a stapanit cu greu impulsul de a arunca aparatul foto direct pe fundul lacului, ca si cum el ar fi fost de vina ca ea nu l-a bagat in priza la momentul potrivit. Eh, dar incurcate sunt caile Domnului si ale intelectualilor, si cum sezonul pescaresc continua, vom mai revenit cu relatari de la fata si privelistea locului.

Ati socotit, fiecare dintre voi, cator oameni le sunteti necesari, nu datorita cine stie caror considerente de siguranta financiara sau imobiliara, nu datorita dorintei mondene de a iesi cu cineva la o cafea, nu datorita combinatiei dintre calitatile si defectele voastre, nu datorita vreunui plan de viata bine pus la punct si executat fara ezitari?

Cator oameni le sunteti necesari pentru ca nu pot respira fara voi, sau, atunci cand respira, o fac controlandu-si strict suspinul, ca sa nu il dibuiti pe fir?

 Cati oameni va poarta, fara a-si dori altceva, povara dragostei?

Cati oameni plang cand plangeti, rad cand radeti si vor, mai mult decat orice pe pamant, sa va vada linistiti si impacati cu voi insiva? Cati oameni recunosc, dupa intonatia primei silabe, binele sau raul din voi?

Prieteni, cunostinte, amici, vecini de compartiment, gasim cu duiumul.

Daca exista o persoana sau doua care sa ne iubeasca pana la plasele suntem, cumva, salvati.

Daca exista macar o singura persoana care sa ne spuna, atunci cand ne agitam, strigam si vorbim brambura: nu sunt suparat pe tine, nu pot sa fiu, sunt suparat numai pe necazul tau si as vrea sa ti-l iau cu mana, atunci suntem, iarasi, salvati.

Dar exista asemenea persoane?

Le-ati numarat?

Cate sunt?

Cine sunt?

Le-ati imbratisat sa va paraie oasele in ultimul an?

Va amintiti scena din „Pe aripile vantului” in care, saraca si aproape doborata de impletitura dintre conjunctura istorica si circumstantele personale, Scarlett cauta totusi o solutie ca Tara sa nu se duca definitv de rapa? Parintii nu mai traiau, casa era devastata, razboiul isi vedea de urmarile sale, taxele de platit se adunau, implacabile, iar banii lipseau cu desavarsire. Scarlett are nevoie urgenta de o solutie, iar solutia i se aprinde in minte ca fiind o vizita facuta lui Rhett Butler. Nu exista insa prin imprejurimi nicio imbracaminte cat de cat sic, cu care sa poata sa apara in fata nabadaiosului cunoscator intr-ale oamenilor, fara a trada imprejurarile disperate care o manau in cautarea acestei intalniri. In oglinda crapata, alaturi de fata ei obosita, Scarlett vede perdelele verzi aflate la una dintre ferestrele generoase ale casei. Cat ai clipi din ochi le pune gand rau si, in urmatoarea scena apare, infloritoare, intr-o rochie presupus confectionata chiar din numitele perdele. Scena perdelelor verzi este simbolul vointei de a nu ceda cu niciun pret in fata unei destin care, desi anuntat dulce si dantelat, avea sa se dovedeasca extraordinar de plin de obstacole.

Nu aveam nicio ideea ce s-a putut intampla de atunci cu celebrele perdele, insa, cu cateva zile in urma, m-am trezit chiar in fata lor. Vizitam o casa aflata, undeva, aproape de granita dintre statele Illionis si Iowa, si, pe langa zeci de alte minunatii colectionate cu rabdare, proprietarii au cumparat, de la o licitatie organizata de MGM, doua tablouri folosite in film si perdelele despre care va povestesc. Politica oficiala a casei cu pricina era fotografiatul interzis, dar nu interzis chiar de tot. Casa a apartinut initial unui ambasador american in Belgia si este decorata pornind de la modelul unei vile italiene. Eu recunosc ca, ori de cate ori vad ceva frumos, ma mananca degetele si aparatul foto, nu prea ma pot stapani. Am fotografiat salonul de primire de la parter si o fructiera care mi-a atras atentia, amplasata pe o masuta, in hol.

Am urcat apoi la etaj, am ascultat povestea casei si a exponatelor, dar cireasa de pe tortul turistic a urmat abia cand am revenit la parter. Acolo, redusa la tacere de emotia intalnirii cu perdelele lui Scarlett (da, am respirat foarte adanc si am simtit cateva lacrimi in ochi, va dati seama, perdelele acestea au fost ACOLO, la filmare, langa Scarlett si Mammy), am reusit totusi sa le fac o poza. Doamna care ne era ghid a inteles ca sunt impresionata si mi-a permis sa mai fac inca o fotografie, chiar una cu blit. Am asteptat sa iasa toti vizitatorii din camera si am mai zabovit cateva minute pe prag, in liniste.

Si nu, rochia verde nu a fost confectionata de fapt din aceste perdele, aveti marturia ca ele sunt intacte, ci din alt material, asemanator.

Mai am un gand si o intrebare, care scena din „Pe aripile vantului” v-a impresionat cel si cel mai puternic?

(ah, dacă n-ar trebui să mă urc pe bicicleta medicinală, şi aş putea doar să stau şi să scriu!)

Dimineaţă am decis că asta e ziua în care arăt puţină conştiinţă şi deci nici nu se pune problema să ajung la servici cu al doilea tren. Am două opţiuni feroviare, şi, în funcţie de cum ajung, plec spre casă mai repede sau mai târziu, încadrând între alunecările pe şine o cantitate aproape constantă de lucru cu cifre. Deşi ploua îngrozitor, ce zic eu ploua, era totul negru, am făcut câteva eforturi remarcabile şi m-am încadrat la şuieratul primului tren. Ba, mai mult, m-am încăpăţânat catâreşte să fac o plimbare prin ploaie, mirosea remarcabil a proaspăt şi a verde în suburbie, am zis că e ofensă la adresa planetei mame să trec, aşa, în nepăsarea maşinii, prin dezmăţul aromelor picurânde. Pe stradă, mai un jogger, mai un plimbător de dragoste canină, mai scrântita care sunt şi în rest, mai nimeni.

M-am cam udat pe mânecuţe, nu zic, dar am tras o duşcă de cafea îmbogăţită cu laptele condensat pe care l-am furat ieri de la bufetul chinezesc, şi, dintr-o dată, toate păreau în regulă. Am urcat în tren, dar nu în vagonul obişnuit, al doilea din coadă, căci oprise prea în spate, ci în vagonul din faţa lui. Aveam în taşcă „Jurnalul” Oanei Pellea, am avut mare noroc şi l-am putut citi zilele astea. Ploua însă tot mai rău, în tren niciun loc single, adică stăpân pe bancheta ta de două locuri, numai oferte de dublu. Cu cine să fac eu un dublu, decizie de secunde (am învăţat că nu trebuie să ne enervăm când se aşează cineva lângă noi, înseamnă că am primit aviz favorabil la evaluarea aproape instantanee operată de individul aflat în picioare). M-am aşezat lângă o doamnă African – American, sau, mai pe neocolitelea, o negresă cu aspect foarte blând, un pic mai în vârstă. De regulă mă scufund în citit, azi eram oarecum pe gânduri. Pe drumul spre gară, sub influenţa superbă a mărturisirilor Oanei Pellea, mi-au venit câteva lacrimi şi m-am rugat de bunicii mei, cei pe care de mult nu mai pot să îi văd cu ochii de carne (da, acest „Jurnal” chiar face bine, repară, mângâie), să îmi dea un semn, să ştiu dacă zbaterile mele sunt în apropierea drumului bun. La câteva secunde a tunat şi a fulgerat foarte puternic.

Nu ştiu de ce, în tren, mi se părea că abia ne târâm, că această călătorie spre muncă avea să fie mai lungă. Am scos din nou cartea şi am mai primit în mine câteva rânduri, apoi mi-am aruncat ochii pe geam şi am văzut o flacără mare. Din mersul trenului, deşi încet, căci ne apropiam de staţie, n-am putut să-mi dau seama despre ce este vorba. A urmat frâna şi o oprire mai sacadată decât normalul. În câteva minute am aflat cu toţii, că, din păcate, trenul lovise o maşină. Se fac eforturi mari de informare, de conştientizare a pericolului, dar oamenii tot se încăpăţânează, uneori, să nu asculte. Fiind aproape în staţie, uşile s-au deschis ni s-a permis să coborâm. Am văzut norul gros de fum şi m-am întors pe bancheta mea, lângă negresă. Deşi se eliberaseră destule scaune, căci multă lume plecase spre taxiuri sau alte soluţii mobile, m-am aşezat tot lângă partenera mea de călătorie, cu niciun preţ n-am vrut să stau, singură, pe o altă banchetă.

După ce au venit cei care au grijă de astfel de evenimente triste şi am aşteptat o oră şi ceva în tren, ni s-a spus ce să facem în continuare, în funcţie de locul în care vrea să ajungă fiecare. Tot traficul spre oraş a fost întrerupt şi în una dintre gări ne-am strâns o mulţime de oameni în aşteptare, deturnaţi, întârziaţi, îngroziţi, trişti sau numai nervoşi că, uite, sunt ţinuţi pe loc. S-au pierdut întâlniri, s-au decalat distracţii, s-au rupt ritmurile aşezate ale unei dimineţi de august, am avut parte de un răgaz neplanificat şi nedorit dar, poate, destul de necesar. L-a folosit fiecare cum s-a priceput mai bine: nişte domni de afaceri discutând între ei şi la telefon, nişte mame de fetiţe cu fuste înflorate explicând că uneori trenurile întârzie, iar alţii, cei care călătoreau unul câte unul, ca mine, schimbând câteva priviri şi câteva cuvinte cu cei din jur. S-a dovedit, mai târziu, pe youtube, că unii chiar filmaseră descarcerarea cu telefonul mobil. După ce te întorci la activităţi normale, în urma unui astfel de eveniment, parcă vezi viaţa cu un număr triplu de ochi şi o iubeşti cu un număr nemaiştiut de inimi.

Am descuiat biroul exact la ora la care aş fi ajuns cu al doilea tren.

Sambata seara, restaurant dragut, atmosfera fina. Ma simteam excelent (nici nu trebuia sa platesc, caci raspundeam invitatiei altcuiva, conjunctura superba, stiut fiind ca eu sunt gretos de zgarcita cu orice care nu raspunde la numele de carte, parfum, sushi sau bilet de avion). Cum stateam asa, aplecata asupra snitelului vienez, si imi contemplam, incantata, internationalitatea, lautarul sef a decis ca e momentul potrivit sa loveasca in poftele mele (el credea ca le lubrefiaza) cu o cantare a lui Gheorghe Zamfir, urmata, fara pic de jena, de implorarea din Ionel Ionelule. Ca un balon pupat de ac mi s-a dezumflat veselia! Fusesem intr-o dispozitie buna, admiram cateva perechi care dansau, mai ales o doamna imbracata intr-o rochie alba, cu un umar dezgolit si cu miscari profesioniste, de dansatoare care stie cu ce se mananca armonia miscarilor. Conversam cu prieteni dragi, ne alintam cu arome speciale, ce mai, totul era desprins din o-mie-si-una-de-nopti-reusite-petrecute-in-oras-sambata.

Si dintr-o data, zbang, in acordurile lui Zamfir si-a ridicat capul sarpele melancoliei, aratare cu care eu am contract pe o durata nedeterminata. Uau, asta da globalizare, zise un amic de la masa, sa ni se cante o melodie romaneasca intr-unul din cele mai bune restaurante nemtesti din Chicago. Din teaca nevinovata a vegetalelor la abur s-a ridicat o sabie emotionala care m-a nimerit din plin, aproape ca imi venea sa chem bucatarul sa vina si sa isi salveze snitelul de salata mea sentimentala. Apoi s-a declansat cercul vicios in care eu ma enervez pe mine insumi, si apoi ma intreb cum naiba se face de suntem doua sub aceeasi teasta, una care face/plange/rade suav si alta care baga permanent de seama. Problema e ca prima se enerveaza de multe ori pe a doua, cica n-o lasa sa isi manifeste democratic si neanalizat trairile, iar a doua da scarbita din mana, comunicandu-i primei sa termine cu prostiile si sa inceapa sa ii fie recunoscatoare ca o trage constant de maneca, impiedicand-o sa se inalte spre vazduhuri, intr-un halou de delicatete si dor.

Dar, stai un pic, daca le pot observa pe amandoua insemana ca mai exista si o a treia, si ultima, sper, caci se observa o inghesuiala jenanta in magazia cerebrala. Dar din dar se face raiul si analiza din analiza se croseteaza aleile pietonale ale autocomplicatiilor lumesti! Ah, dar nu acesta trebuia sa fie sfarsitul, compusesem unul mai logic in drum spre pauza de masa, dar l-am uitat complet. A, da, era un indemn sa observam cu umor si ingaduinta manifestarile semenilor si sa mai pastram o cantitate rezonabila de simpatie pentru propriile noastre incalceli.

Dar, pana la urma, de ce anume mi-e mie atat de dor?

Am un sentiment de satisfacţie drăcească pentru că am comis o piraterie care, ulterior, s-a dovedit cel mai bun tratament pentru „Sex and the City 2”. Nu mă uit foarte des la filme, iar când mă uit se întîmplă una din două: ori îmi plac atât de mult că le revăd iar şi iar, ori mă irită şi mă plictisesc. Ba da, am auzit de calea de mijloc, dar pot să număr pe degete de câte ori în viaţă m-am întâlnit cu ea. Bine, ar mai exista şi o a treia categorie cinematografică, un fel de hibrid care, deşi nu îmi place cu adevărat, mă ţine lipită de ecran nu atât din motive de merit artistic cât mai ales din ţâşniri ale diverselor chestiuni umane care se leagănă lin în covata subconştientului: curiozitate, dorinţa de a zări pe geam galaxia, lenea de a merge imediat la spălat pe dinţi.

Aşa se face că atunci când un prieten mi-a dat adresa unui site unde poţi urmări cele mai recente premiere cinematografice, fără bani şi cu o raţie aproape rezonabilă de pureci, am mulţumit dar nu m-am entuziasmat (ca în majoritatea dăţilor) excesiv. Să fi trecut vreo lună, când, într-o seară, mi-a venit cheful irezistibil de a viziona SATC 2. Piraţii şi-au pus ocluzorul, au butonat nişte chestiuni şi m-au servit cu filmul cald, la pat. Eu mi-am bătut mai bine pernele, mi-am şters ochelarii, am luat o sticlă de vin şi am purces la vizionare. Hm, hm, prima jumătate, cea cu nunta, a fost cum a fost, mai un pic de dialog între Carrie şi Mister Big, mai un pic de tandreţe, mai un pic de sfâr. Ca orice iubitoare până la moarte de SATC (în ciuda acestui post), m-am bucurat să le revăd pe fete, şi, mai ales, să le aud. Căci pe mine filmul ăsta nu m-a cucerit nici cu sex-ul (disponibil în mii de alte locuri, dacă stai să te gândeşti), nici cu City-ul (superb, de altfel, cea mai îndrăzneaţă şi mai rafinată bucată de pământ american), ci cu ritmul sprinţar şi aroma dulce- amăruie a dialogurilor. Pentru schimbul de replici dintre cele patru personaje aş da, în fiecare seară, calul meu. De asta am ajuns cu vizionările la ordine de mărime care se învârt, fără glumă, pe la numărul 25. Multe episoade le ştiu deja pe dinafară, amănunt care nu mă împiedică, de cele mai multe ori, să le revăd. Şi, jur pe tastatură, nu mă plictisesc deloc, sunt la fel de proaspete. Primul film, lansat în 2008, mi-a plăcut şi el (cu mici scăpări, e adevărat, dar când iubeşti, iubeşti). Am rupt uşa cinematografului chiar în primele zile şi apoi am rupt un sushi de la gură ca să îmi iau şi dvd-ul, fără să mai aştept să intre la diverse reduceri de preţ.

Dar cu al doilea film n-am simţit nicio grabă, nicio urgenţă. O fi încercat intuiţia să îşi scoată pârleala şi să îmi dea şi semnale utile? Oricum, n-am mai rupt nicio uşă, n-am mestecat niciun popcorn, n-am cumpărat niciun dvd, şi nici nu o să cumpăr, garantat.

Citeam că scenariul a stat ascuns sub diverse chei, să nu scape nicio replicuţă, să se îmbulzească cetăţencele ca la urs. Cuibărită pe pernele mele private, am înţeles, în sfârşit, de unde toată secretomania. Păi, dacă ştiau scenariul, până şi piraţii se scărpinau de două ori înainte de a încărca filmul pe site. Unde au plecat toate scenaristele (parcă vreo şase) care au copt zeci de episoade acidulate exact cât trebuie, exact unde trebuie? Nu vrea cineva să iasă în stradă şi să le cheme înapoi??

Ca să nu vă reţin prea mult, căci ştiu că aveţi treburi importante, şi mai e şi vremea vacanţelor, iată ce m-a enervat pe mine până la o intensitate de cod portocaliu:

1. deşertul – păi dacă vrei să cădem pe spate, să ne topim de încântare şi să visăm cu ochii deschişi, trimite-le, domnule, în nordul Italiei, în Franţa, în Spania, în Bucovina. Să fie munte, să fie orăşele, să fie soare, să fie un pic de şic pe undeva, nu? Mersul ăla cu toacele prin deşert mi-a declanşat aceeaşi reacţie complexă încercată şi în faţa poantelor gen „Leana şi Costel”: uimire, ridicol, silă pistol. Şi, până la urmă, să fie şi deşert, primesc, dar să fie ăla care se pretinde că e, nu altul. Şi încă ceva, vrem totuşi să vedem o bucăţică de oraş, să ne facem o idee. Că hotele am mai văzut.

2. circoteca de conştiinţă declanşată de numitul pupat cu Aidan. L-ai pupat, l-ai pupat, gata, a trecut, aţi fost prieteni, v-aţi mai apropiat o secundă, fiecare merge pe drumul lui, el la magazinul de amenajări, ea la viaţa ei. Să nu uităm că noi am văzut o simultaneitate de relaţii conduse aprig cu Aidan şi cu Mr Big, când eram noi (şi ei) mai tineri. N-am treabă, aşa a fost atunci, se întâmplă, dar acum nu ne insultaţi bulbii cerebrali cu atâta dramă pentru un pupat adolescentin. Intriga asta nu duce apa, după cum se exprimă, inspirat, limba engleză. Aaaa, acum a reuşit să reziste tentaţiei, foarte bine, foarte frumos, dar să rămână toate aşa cum sunt, fără să ne acoperim de ridicol.

3. (dar legat de 1.) bogăţia aia şeicească pe mine nu m-a impresionat cu absolut nimic. Aş fi urlat de plăcere dacă le caza, de exemplu, într-o vilă de pe coamele Florenţei.

De asta mi se pare că am piratat filmul potrivit, la momentul potrivit. Între timp site-ul cu pricina a fost dibuit şi s-a închis, oricum nu am mai urmărit altceva pe el. Şi totuşi, chiar în această învârtejire de dioare, dune şi doamne de la oraş, s-a strecurat, din partea mea, o dâră subţire de nostalgie, dublată de speranţa revenirii SATC cu ideile pe solul umorului semnificativ şi sănătos. Oare să mai sper?

Prima data am crezut ca vin in America pentru a inscrie in rabojul personal izbanzi profesionale marete, din acelea care imi aprind imaginatia cand le intalnesc povestite in reviste si ziare. M-am instalat repede intr-un loc unde se lucreaza cu cifre, si mi s-a parut ca sunt pe drumul profesional bun. Dar povestea de dragoste cu cititul s-a reinnoit brusc, pe neasteptate, „out of the blue”, cum spun compatriotii mei de acum. Am inceput sa imi petrec tot mai des serile intr-o librarie unde ai voie sa stai pe jos, daca ai chef, si sa rasfoiesti cartile, atat cat te tine timpul liber si setea sufleteasca. La inceput am frematat de bucurie ca reuseam, in sfarsit, sa gasesc volumele de Agatha Christie care imi lipseau din colectia in limba romana. O iubesc pe Agatha nu pentru crimele si intamplarile destul de triste pe care le pune in pagini, ci pentru finetea spiritului de observatie cu care opereaza Hercule Poirot si Miss Marple. Dar nu Agatha Cristie mi-e fost prima dragoste literara. Nici Jules Verne, nici Alexandru Mitru, desi am framantat „Copiii Capitanului Grant” pana la ingalbenire si am parcurs „Legendele Olimpului” pana m-am lipit complet de intrigile si tresaririle fiecarui zeu.

Am citit mult si cu drag in copilarie. Cartile erau, asa cum se stie, un fel de marfa de contrabanda. Sa fi fost prin clasa a treia primara cand au sosit, la libraria de peste drum de scoala, „Copiii Capitanului Grant”, in colectia alba cu o ilustratie in centru, colectie pe care cred, sper, ca si-o aminteste toata lumea. Din aventurile celor doi copii, am invatat, la final, prima expresie in limba engleza, si cea mai importanta „Go ahead!”. Cu zeii, semizeii si muritorii prinsi in itele lui Alexandru Mitru mi-am petrecut multe dupa-amieze de copil singur, inchis in casa, cu povata de a nu deschide nimanui usa si de a nu raspunde la niciun telefon. Insa cititul adevarat, viu, cu buzele muscate de emotie si cu imaginatia cufundata in capriciile cuvintelor, a venit la prima intalnire cu „Ciresarii”. Expeditia lor, planificata sa cucereasca inima muntelui, misterul si organizarea, asteptarea, drumul, intamplarile, personajele, rasturnarile, toate mi-au patruns pana in cea mai nestiuta cuta a sufletului. Atunci am incercat pentru prima data sa imi inchipui noptile de dinaintea marilor plecari. Atunci am retinut ca bezna (pesterii, dar, adaug acum, si a vietii fara cuvant) nu admite nuante. Atunci am pandit incordata in ce directie se indreapta afectiunea lui Victor si m-am intrebat cum ar fi daca l-as intalni in viata reala, cum l-as iubi cu adevarat, dincolo de fosnetul paginii. Despre ce am povesti? Cat spatiu ne-am acorda unul celuilalt si cum ar fi regasirile?

Am incremenit de incantare cand, intr-unul dintre volume, Victor le trimitea prietenilor salutari tocmai din Austria. Salzburg! Bratele mi s-au infiorat. N-a putut sa imi fie draga „Fata in Alb”, desi ii admiram feminitatea, tocmai pentru ca incepuse sa ii fie draga lui. Ce-am mai cautat micile tanagrale prin balciul care le inghitise ca pamantul! Vine, vine norocul!! Insa „Ciresarii” pe care i-am citit atunci nu erau inca ai mei, pentru ca nu ii gaseam, in ruptul capului, in librarii. Imprumutasem primele trei carti din serie de la o colega de clasa, apoi am gasit volumele patru si cinci in casa unui verisor. Dar, oricat amanam, oricat incercam sa imi prelungesc fericirea, venea momentul in care cartile trebuiau date inapoi. Le duceam, cu inima franta, sa se aseze in bibliotecile carora le apartineau. Nimic nu imi doream mai mult decat proprii mei „Ciresari”.

Intr-o zi ce doar parea ca oricare alta, am mers cu mama la libraria de la Ulpia, magazinul nostru universal, mult mai dragut atunci (desi cumplit de gol), decat cutia gen mall care a devenit azi. Acolo am baut cate o limonada si ne-am indreptat spre mica librarie de la capatul etajului. Am zabovit cu privirea pe cateva titluri si, dintr-o data, am simtit ca incremenesc. Am intins mana si am strans, cu disperare, la piept, toate cele cinci volume iubite, dorite, citite si visate. Nu mai stiu cat costau dar imi amintesc ca nu aveam la noi atatia bani. Am inceput sa plang si, vanzatoarea, vazandu-ma, mi-a vorbit bland, intelegator, si mi-a promis ca, daca imi plac atat de mult, le pune deoparte pana ma intorc cu mama si cu banii. Am alergat acasa si am fost inapoi in mai putin de o ora. I-am multumit doamnei respective, din toate puterile mele si apoi, chiar am intrat in vorba cu ea, m-a intrebat ce carti am mai citit, ce imi place, ce mi-as mai dori. Multa vreme de atunci incolo am pastrat legatura cu ea, treceam, o salutam, imi spunea daca are vreo carte pretioasa si buna. Imi pare rau ca azi nu mai stiu nimic de doamna respectiva, drumurile ni s-au despartit, ca multe alte drumuri, dar in cazul acesta chiar regret cu adevarat. Stiu ca a mai lucrat o vreme la libraria de la Ulpia dar apoi nu am mai intalnit-o.

Asa mi-am asezat „Ciresarii” in biblioteca, asa i-am putut citi oricand, noapte sau zi, vara sau iarna. Am vazut apoi cateva filme inspirate de ei, dar filmele astea au un dezavantaj enorm, acela ca le concureaza pe cele zamislite deja in capul meu, la citirea cartii, si de aceea de cele mai multe ori filmele reale au reprezentat, poate uneori pe nedrept, un fel de dezamagiri.

Cu mintea mea de acum, nici mai buna nici mai proasta decat a altora, poate doar un pic mai calita in departari si rasturnari de intelesuri, cred ca printre ingredientele esentiale pentru sanatatea sufletului, cum spune Anda, sunt  cat de multe minute se poate de lectura pe zi. Dragostea de carte, sadita in inima copiilor, ii poate ajuta nu doar sa se formeze mai frumos, mai profund, mai nuantat, dar ii poate salva, in momente grele, de ganduri negre, de nelinisti, de indoieli fara raspuns imediat. Cartile iti pot fi prieteni cand totul se clatina si se rastoarna, iti pot fi aliati in frumusete cand totul merge bine, si iti pot fi deslusitori ai sentimentelor cand nici nu stii sigur daca ti-e bine sau ti-e rau. Citeam ca in Anglia exista specialisti care pot sa iti recomande ce sa citesti in functie de starea ta sufleteasca, sau iti „prescriu” carti care sa descrie experiente din categoria celor prin care treci tu insuti, ca sa le intelegi mai bine, ca sa afli ca nu esti singur. Chiar o sa ma informez mai mult asupra acestui subiect si am sa revin.

Cred puternic in carti, uneori sunt certata cu numerele, nu ne vorbim, pentru ca le acuz ca imi fura din timpul pe care l-as putea petrece langa cuvinte. Ma straduiesc sa gasesc o solutie concreta de a ma muta, cu arme si bagaje, mai aproape de cuvinte. Si abia astept sa ma reintorc acasa si sa citesc, din scoarta in scoarta, „Ciresarii”.

Pentru ca, datorita lor, a prietenilor imaginari cu dor neastamparat de aventura, n-am stat nicio secunda pe ganduri cand a aparut optiunea de a pleca la capatul zarilor. Si chiar daca nu am eu, inca, acea cariera fantastica, am redescoperit aici placerea nebuna de a citi, de data aceasta in limba engleza. Am descoperit fericirea de a da iama in carti si de a le pastra aproape, acum fara oprelisti. Iar, in curand, am de gand sa gasesc o solutie practica pentru a darui cateva volume celor care au nevoie de ele pentru a se descoperi, pentru a gasi calea catre o viata frumoasa si plina.

E foarte, foarte important ca un copil sa aiba ocazia de a tine in mana o carte. Aluatul lui e inca moale si curat, poate fi influentat in mod esential de lectura, de contactul cu adevaratele valori. Campania „Dreptul de a Citi” aduce alaturi copiii si magia cartilor. Vizitand site-ul www.estedreptulmeu.ro poti sa afli cum sa ajuti aceasta initiativa de a restabili echilibre, de a atinge vieti.

Am sa le rog pe Anda si pe Denisa sa ne spuna ce carte preferata citea fiecare in copilarie, chiar si dupa ce lumina regulamentara se stingea, si pasii mamei se indepartau a treia oara de usa camerei, de data asta convinsi ca puiul doarme bustean.

Si, de asemenea, ii mai intreb pe toti cei care doresc sa ne spuna numele cartii lor magice. Daca ati stii cat de curioasa sunt!

In dimineata de 14 m-am asezat cateva minute la calculator, sa scanez stirile. De obicei nu apuc sa fac asa ceva, ci doar pleznesc ceasul, montez ibricul in schema, improsc cu sudalmi pe oricine se afla in aria de acoperire, operez trei pasi de mentenanta matinala, insfac geanta, beau cafeaua in picioare si tai-o draguta la tren, un – doi, un – doi. Asta se intampla si pentru ca seara parca as impinge Himalaya cu cata energie am iar dimineata platesc tributul meu, vorba melodiei. Am aflat stirea despre Madalina de pe blogul Corinei. La intoarcerea acasa am continuat sa caut informatii, sa inteleg ce si cum s-a intamplat. Pe masura ce mai citeam cate ceva simteam ca, in loc sa se ostoiasca, curiozitatea imi devenea tot mai rotunda, tot mai neiertatoare.

Au stiut ce au stiut zeii cand ne-au strecurat curiozitatea in vene. Cred ca s-au amuzat ingrozitor, imaginandu-si cum o sa pandim calul solului domnesc intr-un anumit secol si fluxul instantaneu de stiri intr-un alt secol, mai dracos si mai emancipat. Am pieptanat, desigur, toti prietenii, psihologii, jurnalistii si comentatorii de pe nu mai stiu cate site-uri, am uitat sa merg la piscina si n-am raspuns la telefon. La un moment dat copilul a venit sa ma intrebe, politicos, daca as mai putea eu sa-i pregatesc ceva de mancare, ca i-e cam foame. Cand intindeam untul pe paine, mi-am amintit ca asa ne-am strans si noi, cand a murit bunica din partea tatalui, intr-o adunare (pastrand proportiile) impresionanta, absolut de nerealizat pana atunci. Ca, de, daca omul e in viata, mai treci tu (teoretic) pe la el, dar cand traverseaza pragul te pleci obstesc in fata definitivului si irevocabilului.

Viata asta, asa sucita si tot mai de neinteles cum are tendinta sa devina, contine, totusi, posibilitati. Poate maine se crapa de o zi mai buna, poate mai e ceva de facut. Poate iti regasesti puterea. Uneori e atat de important sa mai astepti putin. Desi tocmai asta se spune ca nu mai pot face persoanele care renunta la viata: nu se mai vad trecand prin urmatoarele cinci minute. Degeaba le povestim noi despre ganguritul de maine al bebelusului, lumea se inchide acum. Citeam ca oamenii nacuti dupa 1945 au sanse de 10 ori mai mari sa sufere de depresie. Erau date acolo si niste cauze, foarte adevarate, daca stam sa ne gandim. Dupa 1950 societatea a suportat schimbari atat de profunde, petrecute cu o viteza atat de mare, incat trebuie sa fii tabacit rau de tot ca sa nu te afecteze profund. Si exista, asa cum stim, hoarde intregi tabacite fara fisura, dar la fel de bine exista inca oameni foarte sensibili, perfectionisti, ale caror trairi interioare pot fi rascolite de nuante emotionale atat de fine incat altii ar putea sta o suta de ani pe prag, la panda, si nu le-ar dibui.

Cauzele majore care produc depresia in zilele noastre tin de faptul ca familia extinsa s-a risipit in patru zari, comunitatile s-au dispersat, ne preocupam excesiv de bogatia materiala, influenta mass media este atat de puternica incat daca am vrea sa o dezlipim de noi ar curge sange si, mai mult decat orice, s-a intensificat fara precedent concentrarea pe realizarea de sine. Din toate partile vin impulsuri care ne lamuresc cum trebuie sa fim, ne slefuiesc si, pana la urma, ne manipuleaza. Cine n-ar vrea sa fie perfect? Cine n-ar dori sa nu mai existe mizerie, nepasare si mojicie? Dar poate ca provocarea esentiala a acestor vremuri este sa ne inventam, naiba stie cum, o potiune psihica pentru a rezista in ciuda tuturor si, uneori, mai ales in ciuda noastra.

Pe mine cel mai mult ma infioara absenta. I-am invatat gustul si am inteles trista zicala a francezului: a pleca inseamna a muri un pic. Cand vezi persoane dragi la distante de ani inveti sa traiesti cu strangerea de inima ca si cand ea ar fi fost intotdeauna acolo. Se instaleaza in tine, picura si inveti sa o imblanzesti, sa o faci suportabila. Dar nu dispare si daca cineva imi spune ca dispare eu ii spun de pe acum ca nu il cred. Cea mai importanta lectie a emigrarii este convietuirea cu absente esentiale.

Iar pe mine tocmai absenta ingrozitoare, si in cazul acesta definitiva, instalata peste copilul fara mama si peste mama fara copila m-a durut, m-a facut sa ridic pumnul spre oranduirea lucrurilor. Disparitia s-a consumat, ritualurile s-au sfarsit, tineretea a incremenit in fotografiile frumoase ale trecutului, ghioceii se vor odihni intotdeauna langa pieptul ei, pe un raft. Se lasa linistea si incepe ticaitul fara final al zilelor de absenta. Daca ar putea cineva sa isi inteleaga complet greutatea absentei, cred ca nu ar mai exista sinucideri (nici emigrari la mare distanta).

Chimia creierului si dantelariile sufletului ne pot fi cei mai buni prieteni, ne pot fi cei mai aprigi dusmani.

Oh, my God, this is good, ohhhh, my God, this is gooooood, I want it every day, this is gooood, oh, I like it soooooo much. O, God, I want this every single day, mmmmmm, every single day. How can it be so goooood? I just love it, mmmmm, aaaahh.

Mormăielile de mai sus nu reprezintă ce ar putea să pară, ci monologul meu interior spre exterior în faţa farfuriei cu mâncare thailandeză. De câte ori mănânc Thai Food sunt uimită de combinaţii, de arome, de culori, de orezuri, de tăiţei, de supe, de curry-uri, de pătrunjei pe care nu i-aş da pe gât în altă parte, de bambuşi, de ciuperci, de cine ştie ce-o mai fi pe acolo.  

Dar luate împreună sunt atât de bune şi arată atât de frumos încât mă declar a avea cea mai gustoasă aventură cu bucătăria de peste mări şi ţări. Am încercat destule restaurante pe aici şi declar oricând, cu mâna pe sosul de soia, că senzaţii culinare atât de intense şi de fine ca acelea trăite cu nasul în mâncarea thailandeză, nu am mai întâlnit până acum.

Singura problemă e că eu, afurisită, pofticioasă şi invidioasă fiind, nu mă pot împăca definitiv cu gândul că ceea ce comandă alte persoane din restaurant arată, totuşi, întotdeauna mai bine decât mâncarea mea. Pe celelalte farfurii apar mereu spirale de morcovi, fantezii din varză creaţă şi alte dichiseli mult mai elaborate şi mai exotice decât ce am ales eu.

Chiar azi am păţit-o cu două japoneze. Erau foarte albe, slabe, delicate şi, graţie extremă, nu-şi scoteau picioarele din pantofi pe sub masă. Ceea ce nu se poate spune despre alte trei doamne, prinse într-o conversaţie spumoasă şi piţigăiată, derulată toată cu tălpile la vedere. Nu ştiu ce naiba am avut, că îmi închipuiam numai cum ar fi să vină un câine şi să plece cu saboţii lor.

Japonezele, în schimb, mâncau graţios, împărţind nişte feluri de mâncare complet neidentificabile. Gustau din toate operele culinare pe rând, manevrând profesionist perechile de beţigaşe, răspândind o clasă şi o fineţe imposibil de trecut cu vederea. Bine, poate sunt şi părtinitoare, căci am o admiraţie puternică pentru culturile care bibilesc, în opoziţie cu cele care se axează exclusiv pe eficienţă.  

Aproape pierdută în numita admiraţie, m-am trezit brusc în dinţi cu un lemnişor aromatic cu care nu ştiam ce să fac. A urmat un proces decizional dificil, pentru care nici unul din modelele teoretice de management nu m-a putut pregăti îndeajuns. Mi-am evaluat alternativele şi am realizat cu groază că am numai două: înghit (imposibil) sau nu înghit (aproape imposibil, dacă stai să te gândeşti). Dilema mea se precipita sub ochii frumoşi ai japonezei care mânca orientată cu faţa spre mine. Îmi plec privirea în farfurie, mă şterg delicat la gură şi plasez obiectul acestei drame sociale în şerveţel. Pe urmă mă uit spre stradă, să văd cum trec maşinile, mă uit spre calea ferată, să văd cum trece trenul şi mă uit prin restaurant, să văd cum trece neobservat un gest aşa de eficient.

Orbită de analizele fine pe care le fac lumii înconjurătoare, era să nu observ americanca solidă în bluză turcoaz, care literal se holba spre masa japonezelor. Îmi încrucişez privirea cu a ei şi aş dori să-i transmit că ştiu ce simte, că o înţeleg şi că nu e singură. Şi ea, ca şi mine, doreşte să comande în continuare exact ce mănâncă doamnele fine dar habar nu are sub ce alambicări lingvistice se ascund delicatesele.

Mă foiesc cu nesaţ în scaun şi aştept să văd ce urmează. Între timp japonezele primesc alt platou cu feluri enervant de pitoreşti şi continuă să converseze pe limba lor, mai străină decât planeta Pluto. Amândouă ignoră complet arătătorul americancei aţintit acum direct spre farfuriile lor. Doamna în turcoaz cere relaxat chelneriţei, pe bază de falangă, bunătăţile fără nume. Numai eu m-am chinuit să ţin minte: pad-wun-sen şi m-am trezit cu neuronii în grevă, cu promisiune fermă de răscoală, dacă îi mai înghesui inutil.

Tot promit că îmi fac curaj să comand şi eu exact ce văd în farfuria altora, singura problemă ar mai fi că viaţa m-a învăţat că s-ar putea ca felul respectiv să îmi placă sau nu, fără atenţionări prealabile. Şi atunci mă bazez în continuare (inclusiv pentru mâncare) pe meniu şi pe instinct.