„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Seara de duminica

de

Aveam de gand sa va povestesc despre ziua de vineri, derulata sub taraitul telefonului fix si bazaitul dorului de casa mobil. Ca o paranteza rotunda, trebuie sa precizez ca dupa cinci sau sase luni de la fiecare plecare de acasa ma apuca tot felul de sentimente contradictorii: pro-Romania, anti-Romania, pro-America si anti-America, un mix din care de multe ori ies epuizata, si atunci ma asez pe treptele din fata casei, jurand ca doua minute nu ma mai gandesc la absolut nimic. Asadar in loc de ziua de vineri am sa incerc sa descriu seara de duminica.

Decor: un living mare, obtinut prin simbioza unui living mic cu un dormitor si mai mic. Mobile destul de vechi, caci desi stiu ca ar fi trebuit sa investesc mai mult in spatiul in care locuiesc, mereu a existat o nehotarare, o strangere de inima la gandul de a ma aseza cu adevarat aici. E liniste, fiecare e angrenat in treburile sale, eu ma asez la calculator. Ma pregatesc sa postez textul despre ziua de vineri si citesc ce s-a scris ieri si azi pe blogurile Tango. Citesc anuntul de pe blogul Alinei, am emotii, imi dau seama ca e primul anunt de angajare cu care simt ca m-as potrivi, pornind de la vorbitul frumos, trecand prin limba engleza, lunecand prin orele suplimentare (care in cazul acesta mi s-ar parea nu corvoada, ci privilegiu), si ajungand pana in praselele contabilitatii, domeniu cu care am avut de a face pe scara extinsa in ultimii ani. Singurul amanunt e ca eu stiu ca mai sunt legata de Chicago pentru o vreme si sper, ma rog, sa fie multe alte persoane pline de entuziasm la Bucuresti, si sa candideze pentru acest loc, si sa fie aleasa cea mai grozava.

Abia ma linistesc, respir adanc, apoi observ ca am un comentariu care asteapta moderarea si simt cum ma insurubez iar in caruselul emotiilor: este comentariul Simonei Catrina. Aprob comentariul, apoi ma uit, cumva din exterior, la mine, si ma vad butonand la calculator si citind comentariul Simonei, si dintr-o data imi vine sa merg sa ii multumesc in persoana, asa cum i-am multumit lui Alice in aprilie, uitand pentru o clipa ca ne despart noua ore de condus non-stop prin campia americano-canadiana. Si imi reinoiesc promisiunea de a mai ajunge inca o data la Toronto, candva, destul de curand. Afara nu mai e atat de liniste, cad primele picaturi din ploaia care statea in aer inca de dimineata, si picaturile se transforma in cateva rafale, si rafalele se transforma in zgomot de masini care se grabesc spre casa pe asfaltul umed.

Apoi merg pe blogul lui Alice si ma incarc de energia buna a pozelor de la Brasov, studiez fiecare imagine, fiecare chip, fiecare fericire. Ma bucur pentru toti cei care au reusit sa fie impreuna acolo si sunt incantata ca s-a inventat hatisul acesta tehnologic care ne permite sa ne simtim aproape, chiar (foarte) departe fiind. Retraiesc toate emotiile serii mele de duminca, le cantaresc si le adun in cuvinte, apoi nu ma sfiesc sa le examinez iar si iar, pentru ca, asa cum spunea Socrate: o viata neexaminata nu merita sa fie traita.

Tag-uri:
·
Categorii:
dor · prieteni

Comentarii

  • Si eu ii sunt foarte recunoscatoare timpului in care traim, draga mea Amalia, si acestui hatis tehnologic cum ii spui tu, care ne aduce impreuna chiar si pe noi risipitii din alte tarimuri…Citesc cu drag ce scri, ma inveselesc si ma regasesc de multe ori.
    O saptamina minunata iti doresc!

    Corina Ingman 28 septembrie 2009 9:23 Răspunde
  • la o intalnire viitoare, imi doresc sa fii cu noi, sa te cunosc… sa iti multumesc pentru un articol de-al tau, atat de drag mine… nu scriu care, prefer sa astept, oricat, ca sa spun…

    pisica 28 septembrie 2009 18:29 Răspunde
  • Corina, si eu iti doresc o saptamana frumoasa, si daca o sa ajung vreodata la tine, iti promit sa iti fur, la plecare, muntii.

    amalia 29 septembrie 2009 1:32 Răspunde
  • pisica, iti multumesc, cred ca vor mai fi multe intalniri si, la una dintre ele, voi complota asa, international, sa ajung si eu. Abia astept sa-mi spui care articol… 🙂

    amalia 29 septembrie 2009 1:34 Răspunde
  • Amalia, sunt emotionata, in noaptea noastra nord-americana, si iti multumesc. Chicago e un oras fabulos, si mie mi-e dor, ar trebui sa vin acolo impreuna cu Alice (ea mi l-a povestit si l-a iubit prima), ca sa mergem toate cu vaporul in larg, sa privim mirajul de pe lac. Am incredere ca vom trai destul sa facem si asta…

    Simona Catrina 1 octombrie 2009 9:46 Răspunde
  • Simona draga, va astept cu tot orasul, si cu toate vapoarele, si cu toata dragostea.

    amalia 15 octombrie 2009 1:40 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title