Amalia Nita

Sambata seara, restaurant dragut, atmosfera fina. Ma simteam excelent (nici nu trebuia sa platesc, caci raspundeam invitatiei altcuiva, conjunctura superba, stiut fiind ca eu sunt gretos de zgarcita cu orice care nu raspunde la numele de carte, parfum, sushi sau bilet de avion). Cum stateam asa, aplecata asupra snitelului vienez, si imi contemplam, incantata, internationalitatea, lautarul sef a decis ca e momentul potrivit sa loveasca in poftele mele (el credea ca le lubrefiaza) cu o cantare a lui Gheorghe Zamfir, urmata, fara pic de jena, de implorarea din Ionel Ionelule. Ca un balon pupat de ac mi s-a dezumflat veselia! Fusesem intr-o dispozitie buna, admiram cateva perechi care dansau, mai ales o doamna imbracata intr-o rochie alba, cu un umar dezgolit si cu miscari profesioniste, de dansatoare care stie cu ce se mananca armonia miscarilor. Conversam cu prieteni dragi, ne alintam cu arome speciale, ce mai, totul era desprins din o-mie-si-una-de-nopti-reusite-petrecute-in-oras-sambata.

Si dintr-o data, zbang, in acordurile lui Zamfir si-a ridicat capul sarpele melancoliei, aratare cu care eu am contract pe o durata nedeterminata. Uau, asta da globalizare, zise un amic de la masa, sa ni se cante o melodie romaneasca intr-unul din cele mai bune restaurante nemtesti din Chicago. Din teaca nevinovata a vegetalelor la abur s-a ridicat o sabie emotionala care m-a nimerit din plin, aproape ca imi venea sa chem bucatarul sa vina si sa isi salveze snitelul de salata mea sentimentala. Apoi s-a declansat cercul vicios in care eu ma enervez pe mine insumi, si apoi ma intreb cum naiba se face de suntem doua sub aceeasi teasta, una care face/plange/rade suav si alta care baga permanent de seama. Problema e ca prima se enerveaza de multe ori pe a doua, cica n-o lasa sa isi manifeste democratic si neanalizat trairile, iar a doua da scarbita din mana, comunicandu-i primei sa termine cu prostiile si sa inceapa sa ii fie recunoscatoare ca o trage constant de maneca, impiedicand-o sa se inalte spre vazduhuri, intr-un halou de delicatete si dor.

Dar, stai un pic, daca le pot observa pe amandoua insemana ca mai exista si o a treia, si ultima, sper, caci se observa o inghesuiala jenanta in magazia cerebrala. Dar din dar se face raiul si analiza din analiza se croseteaza aleile pietonale ale autocomplicatiilor lumesti! Ah, dar nu acesta trebuia sa fie sfarsitul, compusesem unul mai logic in drum spre pauza de masa, dar l-am uitat complet. A, da, era un indemn sa observam cu umor si ingaduinta manifestarile semenilor si sa mai pastram o cantitate rezonabila de simpatie pentru propriile noastre incalceli.

Dar, pana la urma, de ce anume mi-e mie atat de dor?

Stand intr-o zi pe scaun si privind cu un sentiment golas copacul nins din fata geamului, printre neclaritati de viitor si pufneli de prezent, mi-am amintit de zilele in care mergeam la medic cu un sapun. Si de acolo pana la amintirea colectiei mele de decupaje de ambalaje de sapun nu a mai fost decat o scuturare lina de neuron. Aveam tot felul de cartonase parfumate, straie de sapunuri aduse cu greu de pe te miri unde, de catre te miri cine. De vreo trei marci eram de-a dreptul indragostita, cufundandu-mi nasul in finetea amprentei olfactive uneori chiar si la un an dupa intalnirea de suflet cu clabucii.

Alta colectie de importanta majora era cea de plase goale. Oricine intra in casa se straduia sa imi rotunjeasca zestrea de plase noi in care, Doamne-fereste, nu puneam nicio pana, sa nu capete riduri. Sursele aveau radacini in Ungaria, Polonia, Germania Democrata si alte teritorii mai norocoase decat al nostru dar (tot) mai ghinioniste decat altele. Vedeta colectiei era una alba cu doua pisicute si aceasta juca intodeauna rolul de fata adorata in piesele de teatru pe care le incingeam cu plasele, imediat dupa ce imi terminam temele la romana, matematica, geografie si cunostinte despre natura.

Venea apoi, desigur, colectia de timbre. Mama are si acum in biblioteca ei clasorul rosu cu tot ce am putut aduna eu din plicurile colorate care se vindeau la filatelie si din schimburile operate cu copii, la intrarea din spatele blocului. Cred ca sunt in asentimentul tuturor cand spun ca trebuia sa existe si o colectie de creioane chinezesti. Le primeam cel mai des de la o colega care avea tatal sofer de tir ce facea Occidentul (un Dumnezeu mai mic pe vremurile acelea) si de la alta colega care avea mama vanzatoare de bilete la CFR. Imi mai aducea cate unul si mama mea, care e profesoara de limba franceza si care avea  o putere comerciala mai redusa decat cei mentionati anterior.

Am mai incercat sa incropesc o colectie de gume de sters dar nu am avut sustinerea colegei cu tirul. Am primit vreo trei gume de ziua mea dar nu putem numi asta colectie. O invitam la toate zilele mele de nastere si ii faceam si eu cadouri frumoase la zilele ei dar o guma pe an era totusi un ritm de crestere prea descurajant. M-am consolat cu colectia de servetele, pastrata intr-o cutie in sufragerie. Imi amintesc si acum un servetel cu tiv albastru si roz si inca vreo cateva, cu modele incadrate in cercuri. Din cand in cand le scoteam din cutie si le mangaiam, le aranjam si le puneam la loc.

Mai erau ambalajele de guma de mestecat in forma de lama, dar si colectia aceea a fost destul de chinuita, ca o reforma de consistenta celor care isi fac de cap acum prin lumea larga. Mai erau casetele audio, adunate cu spor si sarg de la piata rusilor unde, la fiecare sfarsit de saptamana, ma duceam sa sparg banii de cornuri calde pe cate un Scorpions sau Guns N’Roses. Aveam (si am) o colectie de discuri – discuri, uneori sunt curioasa daca mai spera sa imi mai cante si daca, la o adica, pick-up-ul mai functioneaza. Ce insemna atunci o ABBA adusa de la Leningrad!

Nimic n-ar fi complet fara colectia Povestilor Nemuritoare, vi le amintiti? Fiecare avea un numar, au existat vremuri in care daca ma trezeai in creierii sau in inima noptii, puteam sa iti spun fara ezitare ce a facut fata de imparat din povestea cinci din volumul 23. Acum, in aste vremuri de 2010, am mai uitat din peripetiile ascunse intre copertile cumparate, primite cadou sau luate cu imprumut si duse inapoi in hohote de plans, astfel incat cei de la care le luasem imi spuneau sa le pastrez daca imi plac atat de mult, oricum copii lor in general crescusera deja. Dar tot imi amintesc de printesa Arab Zanghi si inca o poveste, cea in care un animal din padure (posibil urs), i-a cerut eroului principal sa-i tranteasca una cu toporisca peste frunte. Eroul l-a ascultat, timpul a trecut, rana s-a vindecat, a ramas numai o cicatrice. Atunci animalul intelept (posibil ursul) s-a dus inapoi la erou si i-a spus: vezi? rana de topor s-a vindecat, dar rana pe care mi-ai facut-o cu vorba ta rea in suflet nu se va vindeca niciodata.

A urmat colectia de Jules Verne si, in paralel cu ea, colectia de programe de teatru, pentru ca desi Deva nu e vreo metropola, teatrele ne vizitau intr-un ritm care nu lasa loc de nicio picatura de plictiseala. Imi amintesc impresia de stabilitate calma si calda pe care mi-a produs-o Stefan Radof, vitalitatea spectaculoasa a lui Victor Rebengiuc in Colonelul Pasare, uimirea care m-a intepenit pe scaun cand intr-una dintre piese s-a pronuntat cuvantul sex. Aaaa, ce faci tu, ma folosesti pentru relaxarea sexuala in timpul sesiunii de examene? E adevarat ca nu imi mai amintesc titlul piesei, dar stiu ca mi-am atintit privirea in pantalonii negri tricotati cu care mergeam la spectacole si n-am fost sigura cand e potrivit sa respir din nou. Dupa o vreme am observat ca nu s-a prabusit lumea si spectacolul continua si m-am autoreanimat catinel, astfel incat totul sa para ca e cum a fost la inceput, inainte de damblaua artistico-sexuala.

Asa s-au adunat colectiile, asa se insira amintirile.

Acum, aici, am colectia de albume foto pline, colectia de Tango si cea de parfumuri.

Mi-e drag sa le bibilesc, sa le tin aproape de mine, sa duc un pic din fiecare peste tot pe unde merg.

Voi ce ati strans cu drag in vremuri de fericita amintire?

Ce pastrati din zilele acestea pentru tot ce va urma dincolo de maine?