Din cand in cand mi se face dor sa ies pe strada mare si atunci urc in metrou si intr-o jumatate de ora ajung la ea. Cred ca pofta asta de a iesi pe ulita pricipala s-a inradacinat in mine de mult, de cand imi petreceam vacante binecuvantate la bunici si asteptam cu emotie sa vina seara si sa fac cu bunica o plimbare de cativa pasi pana la intersectia principalelor drumuri neasfaltate din sat. Acolo era cea mai puternica vibratie la apusul soarelui, se imparteau cele mai recente stiri, se disecau cele mai uimitoare evenimente. Chiar daca universul a crescut si strazile s-au marit, copilul a ramas.
Am ramas fascinata de strada mare, de aglomeratia umana, de alaturarea spectaculoasa de bine si rau. Iar zilele acestea strada mare se intampla sa fie Michigan Avenue sau State Street, spatii pe care le bat uneori la pas, conversand in gand cu bunica. Imi iau cateodata cu mine si aparatul foto si imi place sa fac poze din mijlocul drumului, de pe locul acela unde in mod normal ramai sa astepti daca ai pornit prea tarziu traversarea si nu mai ai timp sa ajungi pe celalalt trotuar inainte ca traficul sa se dezlantuiasca. Apoi, cand se face iar verde, ma feresc de oamenii care trec grabiti si mai petrec inca o sesiune pietonala expirand si inspirand orasul.
Va iau cu mine la o plimbare de noiembrie, cu nasul pe sus, prin inimile cladirilor.
Ce e cel mai minunat la plimbarile astea e ca te fac sa uiti de dileme, de probleme, de alegeri si de alte placeri asociate. Nicaieri nu redevin un copil mai fericit decat pe strada mare. Si acum si verticala.
Frumoasa plimbare, Amelie 🙂 Nu esti doar un povestitor talentat, ci si un fotograf iscusit.
Mai povesteste-ne, mai arata-ne poze.
Uite, ce ma bucura acum orasul din pozele tale, pe care eu nu l-am vizitat. Si intalnirile unice ma bucura. Sunt cu tine aici doar virtual.
Privesc unghiul de unde ai privit tu lumea de acolo, si ma emotioneaza contrastul, amestecul dintre modernul cladirilor inalte, ce-ti dau ameteala cand ridici privirea, si cele mai vechi ce trezesc amintirile istoriei la suprafata. Si uite ca te-ai orientat si-n privinta luminii. Este important sa observi de unde vine lumina cand faci poze. Parca imprima si starea timpului prezent in poza in drumul spre eternitate. Da senzatia de viu si unic.
Nu sunt o profesionista in materie de facut poze, si mai sunt si mioapa pe deasupra, adica trebuie sa le privesc insistent, dar tu imi dai bucuria unica a prezentului incadrat in imagine.
Amalia,
am citit postul tau dupa ce m-am intors de la plimbarea zilnica pe strada mare. Ma plimb imediat dupa ce maninc prinzul. cobor sa iau pulsul strazii. Ma amestec printre oameni fara chipuri. Uit de tot ce am lasat nerezolvat pe birou si incerc sa ma incarc de bine.
Corinas: mersi 🙂 Promit sa ma mai plimb si sa mai povestesc. Te urmaresc si eu cu mare placere.
Monica, uneori as vrea sa mai pot observa orasul acesta cu ochii cuiva care il vede pentru prima oara. Cred ca m-am obisnuit cu el, cum te obisnuiesti cu toate cele. Nu ne-am legat atat de strans incat sa nu ne putem desparti… uneori il amenint serios ca o sa il las in urma. Dar oricand, oricui, o sa ii spun ca merita vizitat, macar o data. E un pic ciudat, cu cladirile sale repezite spre ceruri din mijlocul unei campii despre care ai putea sa juri ca nu are limite. Printre zgaraie nori e mereu destul de intuneric, plimbarile nu sunt foarte lungi dar sunt interesante.
iana, de cate ori imi scrii, de atatea ori imi doresc sa fii mai aproape, sa ne putem intalni vreodata pe una dintre strazile noastre mari si indepartate. Iti doresc un week-end frumos.
Uf, ca ma doare gatul de la atata uitat in sus!
Amalia, vreau si eu pe strada ta mare! :))
Flavius, asa e jocul asta 🙂
Iar am bagat mesaj si mi l-a inghitit, pesemne, spam-ul tau! Iti scrisesem ca vreau si eu pe strada ta, si stiu ca vrei si tu ca eu sa vreau pe strada ta, asa ca ma gandesc intens cum sa ne implinim vrerile la anul! 🙂
Alina, da si da. Da, l-a inghitit si da, le implinim la anul.
Amalia, draga mea,
oricind, dar absolut oricind, ai drum prin DC anunta-ma! aici sint! si raspund prezent.
Noi la Chicago … cam slabe sanse deocamdata caci mindra noastra e prea mica sa ne incumetam la drumuri lungi… dar creste mare si atunci vom lua cu asalt si destinatii mai departate.
iana, ar fi frumos sa ne intalnim candva.
„candva” suna indepartat? vecin cu „cine-stie-daca”? sau e doar inchipuirea mea?
iana, daca suna indepartat, e pentru ca am o prietena buna la Portland si de ani buni nu am reusit sa ne vedem aici. Ne-am inteles sa ne intalnim anul viitor, la Sibiu!
Insa daca am drum pe la voi, te anunt cu siguranta.