fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Ma intorc cu gandul la New York

de

Zdrangan pusculitele crizei si coc planuri sa ma intorc, macar in vizita, la New York.

Aniversez patru luni de la traversarea George Washington Bridge, inainte si inapoi, in decurs de o saptamana. Inainte l-am traversat cu nerabdare, indarat l-am strabatut deja cu nostalgie. A vorbi despre New York e ca si cum ai declara, Domnule, eu astazi o sa scriu un post despre lumea intreaga. Cred ca vizita mea a fost numai un fel de lipaire in generozitatea oceanului si totusi, mi-a lasat impresii care au tras puternic de mine sa le scriu. La New York ai putea trai zece vieti si abia apoi poti spune: da, mi-a ajuns apa (cunoasterii) cam pana la brau. A fost o saptamana atat de intensa, atat de minunata. Si, ca multe minuni, a ramas oarecum neconsemnata atunci, amintita doar in trecere.

Insasi experienta de a conduce 1200 de km intre Chicago si New York, e o poveste. Am hotarat sa mergem cu masina, pentru ca, pe de o parte, am stabilit cu precizie ca plecam numai cu o seara inainte de „imbarcare” si, pe de alta parte, pentru ca vroiam sa luam, cumva, pulsul pamantului care ne desparte. Zeci si zeci si zeci de mile de condus prin campie, fara ca niciun delusor care sa isi faca pomana aparitiei. De altfel, unul dintre motivele pentru care sunt eu uneori la anumite  cutite cu Chicago, este nu faptul ca se afla plasat la campie, ci realitatea ca aceasta campie se gaseste in mijlocul altor 100 de campii concentrice. Nu poti fugi la munte ca de la Bucuresti la Brasov, spre exemplu. Adica poti sa fugi dar numai cu avionul.

Am citit intr-o carte de zicale ca, datorita sistemului (fantastic) de autostrazi, poti sa strabati America coast-to-coast fara sa vezi nimic. In general, pentru a savura pe indelete peisaje, oameni si lucruri extraordinare trebuie sa te dai matale jos de pe highway si sa o iei asa frumos, mai la pas, pe drumurile locale. Adica, altfel spus, farmecul si viteza nebuna par sa se excluda reciproc.

Am strabatut, zi de (final de) vara, pana-n seara, bucati insemnate din Illinois, Indiana si Ohio. In Ohio, toate popasurile amenajate pe autostrada sunt absolut identice, uneori te intrebi daca nu te-ai prostit sau daca nu ai nimerit in vreo bucla temporala, care rade cu gura pana la urechile misterelor existentiale de invartirea ta in cerc. Dar nu, iti dai apoi seama ca mergi inainte, ca esti pe drumul bun. Si apoi, oricat de monotone ar fi, popasurile acelea au meritul ca iti ofera un noian de informatii turistice, si nu vorbesc numai de brosuri si pliante, ci si de niste panouri cu harti detaliate, continand inclusiv locatiile, pozele si numerele de telefon ale hotelurilor insirate pe firul drumului.

Am ajuns in Pennsylvania, unde am vazut, in sfarsit, dealuri. Mie, cand vad dealuri, imi vine sa ma opresc sa fac chef. Si, mai mult decat atat, peste intinderea valurita se rasfatau culorile toamnei. Mi-a venit in minte replica lui Mr. Big, cand s-a dus cu Carrie in vizita intr-un imobil sa aleaga un apartament si, dupa ce au vizionat unul inghesuit si intunecos, au urcat direct la cel mai luxos posibil. A, deci aici tineti lumina!, s-a lamurit Mr. Big. A, deci aici tineti dealurile si foliajul toamnei!,  mi-a venit si mie sa zic, nimanui in particular, ci fortelor universului in general.

 

DSC01669_resize

 

Am lasat in urma Pennsylvania si New Jersey si, in a doua seara, am batut cu indrazneala la usa New York-ului. In traducere libera, asta inseamna ca ne-am inscris pe benzile potrivite pentru a strabate George Wahington Bridge. Sa patrunzi in New York, dupa 14 ore de condus, e ca si cum ai trece prin Poarta Stelara. Intinderile desantate ale Midwest-ului si dealurile pitoresti ale Pennsylvaniei lasa locul unui tumult urban pe cat de brusc, pe atat de senzational. Acolo unde, inainte cu cateva minute, se lafaiau mile si mile de spatiu deschis, domneste o inghesuiala rutiera care, in caz ca nu te grabesti, e un spectacol. Daca te grabesti e, probabil, o sursa de crestere a colesterolului. Spun asta nu pentru ca as fi citit-o undeva sau as fi inventat-o eu, ci datorita impresiei ca, in ziua de azi, aproape orice, chiar si o simpla bataie din gene e o sursa de crestere a colesterolului. Dar poate ar fi bine sa nu mai bag in seama chiar toate reclamele la medicamente de la televizor. Am deviat un pic de la subiect, daca ati sti cat am luptat si in paragraful trei sa nu o fac. Acolo am reusit. Aici nu.

Asadar suntem in New York si e seara. Duminica seara. Ajungem la adresa gazdelor noastre, care locuiesc in Queens. Sunt calzi si generosi, ne primesc cu tot sufletul, desi acum ii intalnim pentru prima data. Mancam si stam indelung de vorba, nu ne mai dam dusi la culcare. Sunt dintre oamenii grozavi cu care faci clic si, desi iti cad ochii de somn, nu te poti lasa de discutii. Eu ma simt aproape rusinata de bunavointa lor, nu vreau sa ii deranjez in niciun fel. Ei ma linistesc, imi spun ca nu am de ce sa imi fac probleme. Ma relaxez incet, incet, mai povestim o vreme si apoi ne pregatim de odihna. Stiu ca de maine voi insira in suflet impresii pe care n-am cum sa le mai uit. Dimineata vom porni, pentru inceput, catre Central Park. Zambesc spre veioza in forma de casuta luminata pe dinauntru, mi se pare ca imi zambeste si ea, sau poate pur si simplu am adormit.

(va urma)

Categorii:
America · calatorie

Comentarii

  • Hai mai povesteste… e asa de frumos!

    Eu sunt indragostita de New York… sau poate de Manhatten care e inima orasului.
    Este atat de diferit de tot ce e in restul Americii sau mai bine zis Nord Americii incat sunt in stare sa umblu ore intregi fara sa obosesc. ma arge magnetic in fiecare an si sufar cand nu nu-l vad pentru mai mult timp.
    Si asa cum spui tu… Pennsylvania e o incantare… dealuri, sate, orasele….
    Abia astetpt sa povestesti mai mult!

    CristinaC 20 februarie 2010 10:32 Răspunde
  • Primul week-end de dupa magicul si temutul 15 Aprilie sint in NY… daca sinteti pe acolo haideti sa bem o cafea impreuna.

    Amalia, pot sa indraznesc a sugera inca 4 ore de condus sa veniti si in DC? daca faceti planuri de NY…

    iana 20 februarie 2010 17:55 Răspunde
  • si Penn este in carti pentru vara aceasta – vrem sa vedem vestita gradina (park?) botanica.

    iana 20 februarie 2010 17:57 Răspunde
  • Cristina, Iana, ce bine ca v-am intalnit la cafea!

    Cristina, ai subliniat esentialul, e diferit de restul Americii de Nord, asta e adevarul. Unora le place, altora nu, ma bucur si nu ma mir ca noi facem parte din aceeasi categorie.

    Iana, ma tentezi fantastic 🙂
    Ma gandesc si eu la o raita primavaratica prin Marele Mar, dar sa vedem, sa vedem, sa vedem…
    In caz ca ajungem, iti promit sa facem pe dracul rutier in patru si sa furam o zi sau doua si la capitala 🙂
    Am un ingrozitor dor de duca.

    amalia 20 februarie 2010 18:18 Răspunde
  • de aia esti tu ardeleanca: vezi şes, te deprimi. (mama mea chiar suferă când vede lin şi lat:)

    Monica 20 februarie 2010 23:35 Răspunde
  • Amalia povestesti atat de frumos incat iti spun si eu precum CristinaC , mai povesteste , o faci atat de frumos ! Nu stiu daca voi ajunge vreodata in America , toti cei care au fost imi spun ca e o lume imposibil de imaginat , dar o vad prin ochii tai .
    Iarta-ma ca mi te-am adresat atat de direct dar fiind o cititoate constanta a revistei in tot cuprinsul ei am invatat ca toti cei de pe aici simtim la fel , suntem o familie , suntem prieteni .
    Ganduri bune din departatul Bucuresti !

    Marina 20 februarie 2010 23:54 Răspunde
  • Monica… sa vezi cum e la mine in Ontario… abia mult mai la nord mai e un delusor … mergi 200km sa schiezi pe niste partii de o lungime cat o treime din Povstavarul.. cei drept multe, fara cozi si foarte bine amenajate…
    Acum m-am linistit daca tu spui ca de la Ardeal mi se trage dorul de duca….

    CristinaC 21 februarie 2010 1:20 Răspunde
  • Amalia, daca tot e ora invitatiilor, la vara va invit pe la mine, in caz de nu ati vazut prea bine Illinois-ul din afara Chicago-ului. :)) Si cu ocaza asta Adelina face cunostinta cu Astro. De acum trebuie sa faci socoteli pe foaie: de unde scoti tu atatea zile libere? :))

    Ionela 21 februarie 2010 2:25 Răspunde
  • Monica, you made my Saturday evening, ca sa zic asa.
    Ma consolasem deja ca sunt o ciudatenie pe doua picioare, cu dealurile astea. Cu sesul sunt ok, dar sa aiba margini 🙂 Sunt gata sa ucid pentru dealurile Sibiului sau muntii Brasovului. Sa o saluti pe mama ta din partea mea, cand poti.

    amalia 21 februarie 2010 3:54 Răspunde
  • Cristina draga, Ontario…, Illinois… aceeasi mancare de peste plat 🙂
    Probabil ca si de aceea m-am extaziat atat in Pennsylvania.

    amalia 21 februarie 2010 4:07 Răspunde
  • Ionela, m-am ars, le-oi scoate eu de unde-oi sti!
    Multumim de invitatie.

    amalia 21 februarie 2010 4:08 Răspunde
  • Am mai vazut cate ceva, inclusiv Springfield si casa lui Abraham Lincoln.

    amalia 21 februarie 2010 4:32 Răspunde
  • Draga Marina,

    Bine ai venit! Si ai mare dreptate, asta m-a atras si m-a lipit si pe mine de revista: adresarea directa si autentica. Iti multumesc ca mi-ai scris.
    Acum e momentul sa iti dau a doua oara dreptate, sau sa le dau dreptate celor care spun ca tara asta unde stau acum seamana fantastic de bine cu alta planeta.
    Ia timp sa o patrunzi, sa o intelegi si, daca e cazul, sa o accepti.
    Te salut si eu pana in indepartatul tau Bucuresti, de care recunosc ca mi-e dor.

    amalia 21 februarie 2010 19:19 Răspunde
  • Amalia,
    va astept. Fa planuri. Da-mi de stire!

    iana 22 februarie 2010 16:57 Răspunde
  • Amalia, vreau si eu la New York! Nu am fost niciodata.:( Oricat de pueril suna, recunosc ca vreau si eu in orasul fetelor din Sex in the City.

    Anemari 22 februarie 2010 21:24 Răspunde
  • Anemari, iti doresc sa ajungi cat mai curand!
    Nu suna pueril, suna sincer si realist.
    Si stii de ce imi place mie atat de mult de ele?
    Pentru ca sunt puternice SI vulnerabile, si nu se tem sa analizeze nici una din cele doua ipostaze.

    amalia 23 februarie 2010 9:03 Răspunde
  • Iana, mersi 🙂 Te tin la curent.

    amalia 23 februarie 2010 9:04 Răspunde
  • Of, asa imi inchipui ca sunt eu acolo cand povestesti…
    De altfel din cauza ta am vazut pe nerasuflate 3 sezoane de Gossip Girl :d, pentru ca data recuta vazusesi in Central Park ceva filmari pentru serialul asta, asa ca m-am apucat sa ma uit si nu m-am oprit pana nu am vazut tot ce se putea vedea acuma astept cu nerabdare continuarea de la sezonul 3…
    Mi-a placut mult sa ma uit la serial, si pentru actiunea lui, dar mai ales pentru locurile in care mergeau personajele – asa am reusit si eu sa imi inchipui putin cum este New York-ul…
    Poate ajung vreodata sa il vad…

    cristina 23 februarie 2010 21:39 Răspunde
  • Pingback: Amalia Niţă: Mă întorc cu gândul la New York | Over Bridge – Povestiri despre Statele Unite

Dă-i un răspuns lui amalia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title